Aura Christi: „Nu suntem decât visul altcuiva”

 

George Motroc: Există un motto, stimată doamnă Aura Christi, sub semnul căruia s-ar putea aşeza viaţa dumneavoastră?

Aura Christi: Dificilă și aproape fascinantă experiență: să reduci o viață densă, plină, extrem de vie, la un motto. O viață de necrezut în sensul că nu încetează să mă mire darul de a fi aici. Darul de a întârzia aici este incredibil. Cu atât mai mult, cu cât mi s-au oferit câteva experiențe la limita viețiimorții. Deși, uneori-adeseori, mă mișc exclusiv între pagina scrisă, grădina de roze și patul în care dorm, viața nu încetează, cel puțin pentru mine, să-și piardă caracterul de aventură incredibilă, clipă de clipă, fascinantă, uimitoare – constatare ce mă duce cu gândul la o istorie referitoare la modul în care m-am apropiat de Nietzsche și de o frază definitorie a acestui singuratic de neegalat, care, indiscutabil, alături de Hölderlin, Rilke și Dostoievski, mi-a marcat dAura Cristi impreuna cu mama eiestinul. De Nietzsche am aflat, așadar, când eram la facultate, cumpărând, într-o librărie moscovită, Drujba, volumul Aşa grăit-a Zarathustra, lectura căruia m-a electrocutat; mă aflam, atunci, într-o Rusie invadată de noiane de zăpezi apocaliptice, aşteptam să-mi fie stopată miopia ultraforte, care, în nici trei luni, o luase razna. Am simțit că era o carte scrisă pentru omul pierdut care eram. Ţineam în mâini o Biblie a supraomului – un concept dificil, criptic, de care m-am apropiat mai târziu. Atunci însă, Doamne, cu ce ardoare visa adolescenta întârziată și stângace, de o sensibilitate catastrofică, care eram, viața lui Nietzsche! Desigur că nu cunoșteam, în acea iarnă-primăvară moscovită, viața eremitului de la Silvaplana. Mai târziu, am devenit mai atentă, după cum am mai scris undeva, cu visele mele, mai ales după ce acestea se împlinesc. E adevărat că și acum, la cei 46-47 de ani, visez acea frază apoftegmatică, scrisă de Nietzsche: „A trăi înseamnă pentru noi a preschimba permanent în lumină şi flacără tot ceea ce suntem, precum şi tot ce ne atinge, nici nu putem altfel”. Am transcris-o pe coperta interioară a unei ediții de buzunar a Noului Testament cu Psalmii. Cred că această frază s-ar potrivi vieții mele, care, de altfel, este o viață obișnuită, o viață de om al cărții. Aș spune o viață monotonă, dacă ea, această viață, văzută de prințul Mîșkin ca fiind enormă, nu mi-ar oferi, zi de zi, atâtea daruri, pe care nu sunt sigură, nici pe departe, că le merit. Dacă cumva simt că încep să mă schimb, e suficient să recitesc viața vreunui sfânt, pentru a reveni la convingerea că nu suntem decât umbre palide a ceea ce visăm să fim. Poate că nu suntem decât visul altcuiva.

Fiecare avem cărți care ne marchează și ne modelează viață… Care au fost acestea în cazul dumneavoastră?

Cartea Cărților, în primul rând. Fără lecturile permanente din Biblie, din Vechiul și din Noul Testament, eu n-aș fi eu însămi. Citesc zilnic aproape din Psalmii lui David, din care cunosc nu puține versete pe dinafară. Apoi, nu-mi sunt străine cărțile rușilor secolului de aur, al XIX-lea, precum și cele ale secolului de argint, la care am ajuns datorită familiei iubitului meu Semion, Tatăl meu. Am crescut cu Aleksandr Sergheievici Pușkin, Marina Țvetaieva – nevrotica superioară, numită de critici „Dostoievski al poeziei ruse”, marea poetă, iubită de mine și de prietenii noștri, Janina și Ion Ianoși. Am crescut cu Dostoievski, Tolstoi, Mandelstam, Ahmatova. Din această enumerare nu are cum lipsi Nietzsche. E vorba, așadar, de tribul nordicilor „mei”: Novalis, Hölderlin, Rilke, Nietzsche, Schopenhauer, Dostoievski, Thomas Mann, Breban, D.H. Lawrence. Trib, urmat, de îndată, de Șestov, Merejkovski, Bahtin, Berdiaev.

Care e cea mai frumoasă scenă dintr-un roman citit, pe care v-ar fi plăcut s-o scrieţi Dvs.?Aura Christi

Primul și, apoi, ultimul dialog dintre Porfiri Petrovici și Raskolnikov. (Dacă citești de mai multe ori cele două dialoguri polifonice, găsești drumul cel mai scurt, care te duce spre Dostoievski și care te lasă… perplex: există spirite, care nu trebuie înțelese. Nici nu ai cum să le înțelegi. Nu văd în ce fel te-ai apropia de continentele create de ei, uriașii. Scriitorii mari trebuie, pur și simplu, iubiți.) Poemul Marelui Inchizitor, citit de mine în paralel cu nietzscheanul Ecce homo. Mi-ar plăcea să scriu scena rătăcirii pe munte a lui Hans Castorp și ultima sută de pagini din recenta capodoperă brebaniană, Singura cale. Sper și vreau să cred că voi scrie pagini decupate din aerul imposibil al Himalayei. Deși mă îndoiesc, voi încerca. „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Marcu 9: 23)

Există și un personaj pe care l-ați urât?

Nu cred că sunt aptă de ură. Pot fi supărată pe cineva sau pot fi furioasă. Pot avea reacții de fiară încolțită sau de… cum să spun?, rusoaică dezlănțuită. O asemenea reacție, regretată, am avut-o în câteva polemici cu marele critic Nicolae Manolescu. Aceleași lucruri aspre, e de la sine înțeles, le puteam spune fără a luneca în excese de limbaj. Supărările, furiile mele trec iute, ca ceața densă, lăptoasă, din zilele de apus de noiembrie… Din supărare și furie calmă, dintr-un soi de disperare rece, aproape seacă, dintr-o mare vină fără nume, au crescut nu puține pagini, care poartă semnătura mea. Domnul profesor Nicolae Manolescu a avut o reacție neașteptată, pentru care nu știu cum să-i mulțumesc. În ce fel să-i mulțumești unui coleg, care îți redă viața?

Cum era viața de student la Chișinău?

Mi-am împărțit anii de studenție – ani denși, cu zeci, sute de nopți albe, cu zile ultraîncărcate, când aveam senzația că nu-mi mai aparțin și visam singurătăți fără pată, întinse, ca niște păduri de mesteceni – între redacția ziarului Tineretul Moldovei, unde aveam colegi de marcă (poeții Vsevolod Ciornei, Irina Nechit, publiciștii Vasile Butnaru, Alexandru Canțîr, avându-i ca redactori-colaboratori pe Val Butnaru sau Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Popa sau Fidel Galaicu), biblioteca Universității de Stat din Chișinău, Biblioteca din preajma Casei Presei („Nadejda Konstantinovna Krupskaia” se numea pe atunci), seminare, ore, examene… O viață plină, obișnuită și neobișnuită în același timp, în care citeam, ca și acum de altfel, enorm, aiuritor, bulimic…

Vă mai amintiți primele pagini scrise și contextul?

Cred că unul dintre primele texte publicate e un text scris în limba rusă, apărut în Molodioji Moldavii, redacția rusă a ziarului Tineretul Moldovei, unde am fost angajată, mai târziu, de Vasile Butnaru. Am continuat să scriu însă în limba română, încurajată de colegii mei de redacție, care susțineau, spre surprinderea mea, că am talent. Nu sunt sigură, nici în ziua de azi, de existența acestei rara avis, numită talent. Ceea ce știu este uimitorul adevăr conform căruia scrisul înseamnă muncă, da, muncă în sens goethean, făcută, în lunile bune, când tu ești tu însuți, zi de zi, cu certitudinea că altceva nu știi să faci la fel de bine. Scriu, de altfel, și în somn; acolo, în apele de nevăzut ale visului, printre scoici și pești colorați, printre alge, vedenii, meduze și vii fantome, scriu ușor, textul curge, iar eu nu mai revin niciodată la pagina scrisă. În realitate, lucrurile se întâmplă altfel: revin și, iar și iar, revin, ca o apucată, la textele scrise, de parcă așa voi prinde de coada-i somptuoasă pasărea desăvârșirii. În vreme ce știu de la Meister Eckhart că „cel mai iute animal care vă poate duce spre desăvârşire este suferinţa”. Porfiri Petrovici avea dreptate: în suferința stă ideea. Suferința e mare.

A existat un moment zero sau speranța că veți deveni scriitor? Sau instinctul că veți deveni scriitor a căpătat realitate și s-a transformat în certitudine?

Am visat, de când mă țin minte, să devin ceea ce sunt: scriitor. E un noroc faptul că la cei 47 de ani visez, în continuare, să fiu ceea ce sunt. Nu mi-am dorit niciodată altceva. E și o limită aceasta. În perioadele în care nu scriu ca și cum aș deveni altcineva. Sfânta mea Mamă (are un dulce nume slav, Liubov; Liubașa îi spunem) știe ce spun, ferm convinsă de faptul că sunt o pacoste cât casa.

Volumul de debut a fost unul de poezie, De partea cealaltă a umbrei, și a primit Premiul Ministerului Culturii de la București, dar nu și de la Chișinau… Ați iertat, ați uitat acest lucru?

În lumea literară există multă iubire, dar și nu puțină ostilitate, invidie. Eu înțeleg asta. La Chișinău nu mi-a apărut niciodată o carte. Desigur că sunt uimită de lipsa de interes față de scriitorul care sunt, arătat de colegii, prietenii mei din orașul în care m-am născut. Uimirea mea urcă, uneori-adeseori, topindu-se și transformându-se în suferință, care, da, poate fi și un mesager. Suferința poate vesti bucuria de a fi editată în viitor și în orașul primei mele tinereți. La circa 46 de ani nu mai ești atât de tânăr… Deși, în cazul meu, e vorba de altceva. Cele câteva experiențe pe limită, care mi-au fost date, m-au făcut să constat, oarecum stupefiată, că, probabil, m-am născut având din prima zi vârsta altcuiva, vârsta cuiva străin, mult mai bătrân și mai înțelept și mai puternic decât mine, așezat într-un trup rilkean. Faptul că, în anumite perioade, trebuie să lupt, pentru a mă menține pe linia de plutire, pentru a rămâne în viață, e un dar care mă apropie de acel străin, așteptat, iubit, recunoscut… Probabil, acel străin sunt eu însămi. Eu nu trebuie decât să mă aștept pe mine, să mă recunosc, să mă reîntorc mereu la mine, rămânând mereu eu însămi. E lucrul cel mai greu din lume. Dar mai e ceva la mijloc. Trebuie „să ai răbdare cu dumneata”, e „singura forță”, spune Michael Steiner-Sebastian, epicentrul iradiant al ultimei sute de pagini din Singura cale.

Să… iert autorii dezinteresului față de viața mea, față de destinul meu literar? Poate ei au dreptate să fie indiferenți față de ceea ce sunt. Față de cărțile mele. Poate cărțile mele nu au valoare. Nepăsarea este, câteodată, un dar; îl prefer calomniei sau atacurilor la persoană. Pe mine Dumnezeu m-a făcut ca să scriu, să citesc și să fac daruri literaturii române. Și îmi doresc să fiu întârziată aici, ca să-mi duc la bun sfârșit menirea. Dacă tot ce fac are sau nu valoare, acest adevăr se va afla peste douăzeci de ani după ce eu voi fi praf și pulbere – amănunt de care rareori îmi pasă, tratându-l, mai degrabă, ca pe o eliberare; existența în intimitatea bolii, a morții, evident, te schimbă radical, te apropie de tine însuți, făcându-te să aduci în față lucrurile cu adevărat importante. Ceea ce știu cu fermitate e că eu trebuie să dau totul, tot ce am mai bun și mai frumos, așezat în mine… de altcineva.

 

Ați debutat cu volume de poezii și apoi ați trecut la eseu și la proză… Este o diferenţă de perspectivă între aceste genuri literare?

De bună seamă, e vorba de genuri diferite. Eseul și proza, romanul mai exact, cer un efort susținut, ritmic, forță, fidelitate față de tine însuți, rezistență, cultură, lecturi… Poezia e un oaspete rar; poezia e un polen eretic așezat rareori în tine, pentru care nu știi cui să mulțumești. Cuvintele sunt fulgere, marea poezie însă nu este făcută din cuvinte. Materia primă a marii poezii este frigul.

Cum  l-ați cunoscut pe Nicolae Breban?

Pe autorul Buneivestiri l-am cunoscut la Chișinău, acum douăzeci de ani, mai exact, în mai 1993. Acest mare romancier m-a îmbrâncit în ființă. Faptul că ne-am cunoscut atunci, într-un oraș inundat de miros de flori de tei, mi-a schimbat viața. Ce noroc, Doamne. Pe măsură ce înaintez în vârstă cred tot mai mult în noroc și în acea mână uriașă, de nevăzut, care ne întârzie, nu se știe de ce, în albia existenței.

A fost grea „tranziția” de la Chișinău la București?

Imposibilă. Așa mi se părea în primii ani. În cartierul central, unde am crescut, la Chișinău, cartier, situat în apropierea bulevardului Pușkin, se afla un Conservator sau un Colegiu de Muzică, unde învățau mulți tineri de culoare, cu care vorbeam, adesea, franceza. Pe stradă, în instituții, mai pretutindeni, se vorbea rusește. Primul amănunt izbitor, remarcat atunci când am ajuns la București e că aici se vorbește exclusiv românește, nici negri vorbitori de franceză nu prea sunt. E un detaliu, evident, nelipsit de haz. Dar recunosc că îmi lipsesc, câteodată, și acum acei tineri zgomotoși, îmi lipsește rusa vorbită, îmi lipsește pâinea de secară de 16 copeici. În schimb, mă fascina, mă fascinează și acum, limba muntenilor. Bucureștiul l-am îndrăgit din poveștile Tatălui meu, iubitul Semion, care a stat aici un timp la mătușa lui, Zinaida Cotelea, în casa familiei ei, situată în preajma Parcului Carol. Începi să iubești ceva sau pe cineva anume, după ce constați că ai lăsat mult din tine în acel ceva sau cineva. Am început să iubesc capitala țării, care m-a primit cu generozitate, după ce am părăsit-o, mutându-mă la Mogoșoaia.

În 2003 ați înființat Fundația Culturală Ideea Europeană care are meritul, dincolo de multele cărți valoroase publicate, să mențină în peisajul literar o veche și prestigioasă revistă a culturii române – Contemporanul... De aceea întreb: cunoașteți o reţetă a succesului în ceea ce privește presa literară pe care ar putea s-o urmeze și ceilalți?

Rețetă a succesului? Nu știu dacă există așa ceva. La Contemporanul se muncește foarte mult. Corpul revistei, conduse de marele romancier Nicolae Breban și de subsemnata, e alcătuit din tribul Conte. Așa răsfățăm colaboratorii revistei, între care scriitori, poeți, critici de arte, critici și istorici literari importanți, ca, de pildă, Ștefan Borbély, Liviu Ioan Stoiciu, Marian Victor Buciu, Magda Ursache, Maria-Ana Tupan, Crișu Dascălu, Bogdan Mihai Dascălu, Adrian Dinu Rachieru, Călin Căliman, Dana Duma, Monica Săvulescu Voudouri, Luiza Barcan, Jeana Morărescu, Theodor Codreanu sau, mai tinerii, Bogdan Crețu, Irina Ciobotaru, Constantina Raveca Buleu, Adriana Teodorescu, Rodica Grigore ș.a. Apoi, colaboratorii, între care nume mari ale literaturii române, unele sprijinite, lansate, pe vremuri de revista înființată de cuplul Nădejde, sufletul Conte de atunci, de la 1881, fiind Constantin Dobrogeanu Gherea: George Călinescu, Nichita Stănescu, Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, Hortensia Papadat-Bengescu. Cred că de mai bine de 130 de ani nu există, în istoria literaturii române, vreo personalitate importantă, care să nu fi publicat în paginile acestei „nave-amiral” a culturii române, cum a numit-o cineva. Conte n-ar fi existat fără redacția, care asigură, tehnic vorbind, apariția și distribuția, redacție alcătuită din Andrei Potlog, Carmen Dumitrescu, Florin Afloarei, Adrian Preda, ministrul finanțelor de la Conte – Mihaela David.

Pe termen scurt, mediu și lung, cum vedeți destinul presei literare? Va supraviețui ea tranziției sau…

Am publicat un supliment al revistei, intitulat Șocul crizei, unde peste cincizeci de scriitori vorbesc despre revistele de cultură, de care, fără îndoială, avem nevoie. Nu concep o cultură națională fără reviste literare. Sper ca publicațiile de cultură să-și revină din șocul crizei, cu sprijinul Guvernului țării și al Ministerului Culturii și Patrimoniului Național. În România Jurnal Trei mii de semne de Aura Christiliberalizarea a început… cu stângul, adică, la modul sinucigaș, cu domeniul culturii. Bilanțul celor circa douăzeci de ani… postmoderni? 6 % din populația țării este analfabetă. La capitolul producția de carte România ocupă ultimul loc în Europa. România s-a transformat într-o imensă mahala. Valorile națiunii române au fost îmbrâncite în marginalitate. Ideologia pe ordinea de zi: cine n-are carte, are parte. Tronează incultura, mitocănia, hăhăismul, diversiunea și dezinformarea, extinse la scară națională, ba chiar europeană. Marile modele, prin care s-a fondat statul român și cultura română, au fost lăsate de izbeliște. În discuție nu este soarta literaturii române, vorba autorului Buneivestiri, care e o literatură tânără și viguroasă. În discuție, după cum susțineam recent la Zilele Liviu Rebreanu, organizate de revista Mișcarea literară, e adus destinul națiunii române, a cărei identitate este sabotată. Este limpede faptul că literatura română vie poate fi scoasă din impas exclusiv printr-o resurecție a modernismului, prin revenirea la vechea tablă de valori europene. Da. Înapoi la clasici, înapoi la grecii presocratici, înapoi la Renaștere și la marea tradiție europeană și națională românească, care trebuie studiată, cunoscută, asimilată creator. Trebuie spus un categoric, maiorescian În lături diversiunilor „progresiste”, fie că acestea se numesc postmodernism, post-post-modernism, manelizare sau transmodernism etc. Jürgen Habermas, gânditor considerat drept unul dintre cei mai reprezentativi ideologi ai modernității, a polemizat, între alții, cu Foucault, Derrida sau Bataille, acest promotor al „discuției publice libere de orice constrângere” criticându-i pentru postmodernismul lor și pledând, insistent și argumentat, pentru revigorarea, relansarea, în regim de urgență, a modernismului. (Andrei Marga)

Aveţi aceeaşi opinie şi în ceea ce privește literatura versus televiziune și, mai nou, internetul?

Internetul este un instrument, dacă nu se abuzează de el. Posturile TV și-au adus contribuția greu de neglijat la… Ce termen să găsesc, ca să exprim exact ce s-a întâmplat? Cum să califici absența emisiunilor de cultură la majoritatea posturilor TV, reclamele sau talk-show-urile deșănțate, de un primitivism zornăitor, sau modul în care majoritatea politicienilor se feresc să pronunțe cuvântul cultură?

Ce sfaturi ați da unui tânăr care ar dori să devină scriitor?

Nu știu dacă sunt persoana potrivită pentru a da sfaturi; mă îndoiesc. Ceea ce știu e că trebuie să scrii și să publici ritmic. Să citești, să asculți muzică. Și, dacă se poate, să călătorești, să ieși, măcar pentru un timp, din spațiul tău familiar, ca să-l poți redescoperi din alt unghi. Apoi, să nu ocolești temele majore. Un mare scriitor abordează teme majore.

V-a surprins ultimul Premiu Nobel? Dvs. cui l-aţi fi acordat? În cartea sa, Marian Victor Buciu propunea mai multe nume din literatura interbelică care meritau Nobelul, dar și din literatura contemporană… Credeți că există sau a existat un candidat perfect din literatura română pentru Nobel?

Mă surprind tot mai puține lucruri. Cu atât mai mult această obsesie națională, această nevroză, de care e cuprinsă întreaga suflare literară românească: Premiul Nobel și propagarea literaturii române peste hotarele țării în condițiile în care literatura română nu este cunoscută la ea acasă, iar creatorul român nu există în spațiul public românesc, acaparat de câțiva comentatori insolenți, fără operă, care ne dau lecții de conduită și morală atunci când nu se erijează în ipostaza de procurori ai națiunii literare. Literatura română ar fi câștigat, dacă laureați ai Premiului Nobel ar fi fost Lucian Blaga sau Nichita Stănescu. Scriitori români contemporani, care merită cu asupra de măsură Nobelul? Nicolae Breban, Augustin Buzura, Dumitru Radu Popescu, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu, Angela Marinescu, Emil Brumaru, Ion Mureşan, Eugen Uricaru, Liviu Ioan Stoiciu, George Bălăiţă, Mircea Cărtărescu și alți mari scriitori care au o Operă.

Luna ianuarie înseamnă și data de naștere a lui Mihai Eminescu… Dacă ați fi ministrul culturii, cum ați vrea să se sărbătorească această zi?

Nu sunt, nici nu cred că voi fi vreodată ministru al culturii. Ziua de 15 ianuarie, care e ziua lui Mihail – îi spunea Nichita Stănescu – Eminescu și, totodată, Ziua Culturii Naționale, e o zi tocmai benefică revenirii la lectura postumelor ucenicului lui Titu Maiorescu. Trebuie organizate turnee naționale de lectură. Scriitorul român e firesc să revină în cetate, să se simtă acasă în țara lui Blaga și Iorga, în țara lui Eliade și Cioran, în țara marilor spirite care au fondat literatura română modernă și națiunea română. E firesc ca scriitorul român să se simtă scriitor acasă, în țara lui. Eu mă simt scriitor în timpul conferințelor și turneelor de lecturi publice în străinătate. La ora actuală, literatura română vie, creatorul român au fost îmbrânciți în marginea cetății, ca să nu spun în șanț.

Pentru cei care nu au citit nici măcar un rând din romanele dumneavoastră, din tetralogia ,,Vulturi de Noapte”, puteți evoca, vă rog, o scenă sau cita o frază, ca să le stârniți curiozitatea?

Acum câțiva ani, la Salonul de carte AMPLUS, o doamnă fără vârstă s-a apropiat de standul Editurii Ideea Europeană, cerându-i colaboratorului nostru câteva titluri de-ale mele. Avea o listă; da, venise pregătită. De cum a fost anunțată că autorul se află la standul editurii, a cerut, spre uimirea mea, toate titlurile disponibile, ce-mi poartă numele; le voia cu dedicație. În timp ce scriam câteva rânduri pentru acea doamnă…, iertare, nu i-am reținut numele, nu reușeam să-mi aduc aminte data, luna și anul în care eram. Colegul nostru de la stand, Alexandru Ștefănescu, m-a întrebat dacă am probleme și cu… secolele. După ce s-a râs cu poftă pe seama lapsus-ului meu, am întrebat acel înger lucid cu un braț de cărți în mâini: de ce le citește? A urmat un răspuns, pe care nu cred să-l uit: „Cărțile Dvs. mă ajută să rezist, să rămân eu însămi”.

Jurnalul ,,Foamea de a fi” va avea o continuare?

Așa-zisele mele jurnale sunt, în realitate, însemnări de scriitor. Lucrez acum la Coasta lui Apollo, o altă serie de însemnări, care s-au cam împotmolit, fiindcă am scris la volumul Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinței, o carte, în care, din inconștiență, am așezat doi oameni-dinamită – Dostoievski și Nietzsche – alături.

Am putea încheia așa cum am început, dar cu un altfel de motto și autoportret… Ne puteți spune câteva versuri care vă definesc?

Câteva răscolitoare versuri obsesive ale Marinei (Ţvetaieva) din finalul capodoperei Poemul Sfârşitului, scris în Cehia: „Ghetto-ul alegerii! Zid şi şanţ./Nu aștepta în – durare!/ În această cea mai creştinească dintre lumi/Poeţii-s – jidovi”. Catrenul e tradus, cu o strângere de inimă, de Ion Ianoşi şi Janina Ianoşi. Inevitabil, prin traducere se pierde frumuseţea teribilă a acestor versuri. „Catrenul final ajunge la concluzia cutremurătoare (pe care încerc s-o redau cât mai exact, trecând, cu bună ştiinţă şi cu o dureroasă strângere de inimă peste frumuseţea care se pierde, peste rimele şi ritmurile ei intraductibile”, scrie Ion Ianoşi în prefaţa la volumul de proză al Marinei, tradus de Janina Ianoşi, și apărut la Editura Ideea Europeană.

 

Interviu realizat de George Motroc

Noiembrie 2012