Istoria unui postadolescent, Matei Naidin, care, rămânând orfan de tată, refuză înregimentarea și îl alege ca maestru pe Semion Ruda, profesor, specialist în istoria mentalităţilor. Un fals roman polițist, cu un scenariu clasic de inițiere, împânzit de simboluri biblice, un roman care se citește cu sufletul la gură și este axat pe o temă majoră, relaţia maestru-ucenic, sondând realitatea esențială a ființei. La apariţia sa, romanul a avut parte de receptări contradictorii, de la negare, la elogii necondiţionate, ceea ce i-a asigurat succes.

Fragment ales

Pretutindeni, o mare de lumină emoţionantă până la lacrimi. Orbitoare. Un soare, când şi când, negru, fixat cu încăpăţânare. De sus, de lângă Templul zeului prieten cu delfinii, crescut din versantul Muntelui Parnassus, ramificarea semicirculară formată fiind numită Phaedriades, se vede, ca în palmă, Valea Pleistos, traversată de grădini enorme de măslini, care lunecă – aidoma unui şarpe verde – pe alţi versanţi, printre pante dulci şi blânde în nesfârşirea lor.
Copii ai abisului.
Copii ai antichităţii dragi care-i conduce, tăindu-le respiraţia. Aşa cum pe vremuri Apollo – zeul artelor, al zilei, al luminii, protectorul poeziei – a fost dus în legendă de frumoşii, zvelţii delfini!
El, zeul, care ştia.
Ştie.
Timpurile se amestecă, iar îngerii rilkeeni, trecând printre şerpii uriaşi de măslini, printre lucruri şi statui şi segmente de temple renăscute, încurcă vârstele, anii, vicleni ca pitonii de chipa-roşi şi rododendroni.
Lumina se schimbă secundă de secundă.
Taie respiraţia.
Îi smulge înspre aripa-i de aer, aspră şi protectoare.
Griul intens al versanţilor montani, şfichiuit ici şi colo de un portocaliu aprins, muşcă din ochi.
La dreapta ziduri.
La stânga ziduri.
De piatră.
De aer.
De legendă.
De mit.
Ce este, ce poate fi existenţa dacă nu un drum la zid? Aici copiii antichităţii stau între mituri, legende, şi nu ştiu ce anume să aleagă; se împotmolesc în ezitare. Zeii sunt pretutindeni, grăbiţi să ucidă cuvintele repezi, urmărind totul din umbrele fantomelor antichităţii, ajutându-te să înaintezi, să urci, să urci, dându-ţi foamea de a fi. Da, aceeaşi foame de a fi care te face să te recunoşti atunci când vii şi vii şi vii, te reîntorci în casa propriului duh.
Aerul devine dens, irespirabil.
Aici, în Phaedriades, fiul lui Zeus şi al lui Loto, Apollo, născut odată cu Artemis din aceeaşi mamă, înfruntând gelozia Herei, a luptat cu uriaşul Python, şarpele, care, urmând poruncile soţiei lui Zeus, o hăituia pe Loto. Cine nu se temea de săgeata frumosului şi puternicului Apollo, cel ce proteja artele frumoase? Cel ce s-a înfruptat şi – cu vorbele lui Nietzsche – din mizeria propriei decăderi, a propriei depăşiri, fiind transformat provizoriu, drept pedeapsă, de Zeus, într-un serv al unui muritor de rând… Divergenţele zeilor, care dau totul, totul, totul, ei, nesfârşiţii, prezenţii până la tiranie…
A doua zi dimineaţa Matei şi Semion revin la Altarul lui Apollo cel iubitor şi viu. Lumina e alta: şi mai puternică, şi mai generoasă şi mai necruţătoare. Complici de zile mari, plutesc.
Plutesc.
Plutesc, cuprinşi de un amestec de bucurie şi spaimă. Apoi, de o senzaţie inexplicabilă de împlinire, din care îşi revin, ca dintr-un vers: cu respiraţia tăiată. Totul e pur, înalt şi fierbinte. Totul se întâmplă ca pentru ultima dată: şi cerul şi griul şi portocaliul încins al munţilor. Şi soarele negru şi orbitor – sferă vie ce-i cuprinde, purtându-i spre limanul care sunt ei pentru ei înşişi. Şi înaintarea şarpelui verde de măslini. Şi blândeţea cu care muşcă Marea Egee din poalele muntelui. Probabil că ei doi nu sunt decât nişte sfere de lut şi aer, de îndărătnicie şi har. Dansează pe muchia realităţii, supţi, încetul cu încetul, de mirarea de a fi. O întâmplare mirabilă, nu? Există, oare, vreun motiv de a te trezi într-o altă realitate decât cea de acolo, întinsă la nevăzutul picior uriaş al devinului Apollo?!
Aceeaşi senzaţie îi domină şi pe Acropole, în vreme ce urmăresc Parthenonul, Cariatidele, Erechtheionul; apoi, plimbându-se pe ulicioarele pitoreşti şi vesele – invadate de lumina atroce a lunii octombrie – ale Oraşului Vechi, Plaka, unde redescoperă Atena de altădată, cu bisericile şi Turnurile ei, printre cele mai frumoase fiind Turnul Vânturilor; Atena cu magazinele, şi prăvăliile, şi câinii ei blânzi, şi pisicile – zeităţi în miniatură – readucându-i în matca vie e Greciei din ziua de azi. De sus, de pe Acropole, contemplă Amfiteatrul lui Dionysos, Biserica Sfântul Gheorghe, unde, spune legenda, zeiţa Athena îşi dorea să fie înălţat iniţial Parthenonul, spaţiul respectiv fiind situat la un nivel mai înalt decât cel unde se află Acropolele propriu-zise, definitivate prin înălţarea Erechtheionului de către divinul Pericle, în secolul V î.Ch.
Plutesc. Plutesc.
Apa Mării Egee e de un albastru sidefat. Suliţele ei îi mângâie. Îi alintă pe aceşti copii răsfăţaţi ai timpului, ai frumoasei Arthemis. Sunt într-o grădină de zei aceşti mesageri ai viului, absorbiţi, supţi zi de zi de ochiul negru al nopţii, închizându-se când şi când, şi tăindu-ţi respiraţia pe culmile răsucite în miezul secundelor verzi. Oriunde te-ntorci, urma de zeiţă luminoasă o vezi! Îi ştii căderea-n mirosul secundei, felul în care irumpe pe creste, pe şes, din orbita nespusă, atro-ce, a locului acela ales.
Abia ieşiţi din apele albastre-verzui, cei doi prieteni, complici se regăsesc pe muchia dispe-rată a trupului. Sunt tineri, frumoşi. Goi. Trupuri de zei, regăsite pe o plajă pustie, între stâncile sălbatice.
– Şi moartea, moartea unde e, Semion? întreabă Matei surâzând larg şi desfăcându-şi braţele subţiri.
– Nu ştiu. Acum nu mai ştiu nimic. Nu văd decât o lumină orbitoare…
– …atroce…
– …din care nu-mi doresc decât să cad…
– …Să cad…
– …Să cad.
– Eliberând toată eternitatea ascunsă în noi.
Apusul de soare desenează conturul tremurător al celor două siluete – aproape umbre numai – într-o realitate din ce în ce mai rarefiată.
O realitate de fum.

Referințe

♦ „Romanul Aurei Christi, Casa din întuneric, nu este neaparat un roman de dragoste, cel puţin nu în accepţiunea curentă a unui asemenea tip de… poveste. Este mult mai mult. În el autoarea vorbeştre despre cădere şi decădere morală, despre purificare şi exorcizare, despre dobândirea identităţii şi demnităţii omului de azi. E un roman al descoperirii vieţii lăuntrice pure a individului, dincolo de toate capcanele derizoriului din  societatea maculată  moral în care trăim astăzi.” (Constantin Cubleșan)

♦ „Viaţa cotidiană este transferată în interioritate, iar tensiunile generatoare de suspans sunt direcţionate către aceeaşi nevoie urgentă de a deveni. Eroii Aurei Christi sunt făpturi aflate între lumi, între vârste, între maluri.” (Irina Ciobotaru)

♦ „Intenţia vădită a autoarei este aceea de a explora personajele până în adâncul firii lor, astfel încât nu acţiunea să stea în prim-plan, ci caracterele.” (Bogdan Mihai Dascălu)

♦ „Un text elaborat de catre un carturar, cu lecturi din Schopenhauer, Nietzsche, Jung sau Dostoievski facute in profunzime, temeinic. In consecinta, e un roman in care simbolurile apar la tot pasul, incifrate in text, in tehnica unui modernism hermeneutic care nu poate fi scos din ecuatie (…). Strict tehnic, ne aflam in fata unui Bildungsroman construit pe un scenariu clasic, de initiere: tanarul Matei (toate numele sunt luate din Biblie…) interiorizeaza sfasietor, dramatic moartea prematura a tatalui sau, David, pierdut intr-un accident de masina pe Valea Oltului, se afla in conflict deschis cu mama sa, Riri, femeie pragmatica, dar intrata in faza unui deficit de caldura umana, mascata prin nervozitate, si isi fixeaza intreaga afectiune pe fiinta compensativa a bunicului, Grig, mort si el spre sfarsitul romanului, si pe aceea a profesorului universitar Semion Ruda, stilat, elevat, aristorcatic, un concitadin de ocazie si «tata-surogat», caruia, in cele din urma, protagonistul romanului ii datoreaza relansarea intelectuala – viitor student in filosofie – si formarea literara, ca romancier, talentul compensativ al scrisului descoperindu-si-l oarecum fara premeditare sau indemnuri din afara, ca pe o efervescenta interna a propriei sale fiinte.” (Stefan Borbély)