Un roman dramatic despre o femeie tânără, care, având senzaţia că există într-un cerc sălbatic, trăiește într-o singurătate atroce şi are parte de câteva experienţe pe limită, recurgând, în cele din urmă, la suicid ca la o ultimă tentativă de a-şi salva puritatea sufletească. Gestul Dianei Belinski, eroina cărţii, este un refuz de a deveni aidoma celor din jur, de a accepta jocul în mediul taxat ca fiind unul de o mediocritate agresivă, suficientă sieşi. Romanul constituie o excavare a subconştientului individual al unei tinere care există la limita rezistenţei, o sondare a abisurilor fiinţei, realizată în cheie originală pe urmele marilor maeştri ai romanului modern: F. Dostoievski și M. Proust. Romanciera a scris romanul cu gândul la vara ei primară, Angela, care s-a sinucis la circa 36 de ani.

Fragment ales

Pentru un ultramiop universul se reduce la o planetă înceată, care nu încetează să fie o minune, un dar unic, de care majoritatea, sărmana, îşi bate joc. Ai remarcat că oamenii – majoritatea lor, de altminteri – când văd ceva ieșit din comun, ceva care îi deranjează sau îi contrariază, îi incomodează sau le dinamitează prejudecățile, laolaltă cu inevitabilele convenții, se organizează cât ai clipi și-l izolează? Ca și când ar avea nevoie de timp să se dumirească, să găsească o soluție, să… Iar până să se întâmple chestia asta, se lasă o liniște adâncă: individul-pacoste, marele om, e izolat; și atâta vreme cât stă în țarcul destinat lui, el, pacostea, catastrofa, este sau mai degrabă pare inofensiv. Se câștigă timp. Unii indivizi, de o odihnitoare mediocritate, mai grăbiți ca alții, îl împroașcă pe sucitul nostru, dintr-o îngustime, de înțeles, a minții, cu sudalme sau calomnii, false legende; și ce este o falsă legendă decât piatra de temelie a unui mit? Alții – îl ocolesc, abia reprimându-și tentația de a-l pedepsi, fugind în alcool, femei, călătorii sau în lăcomia de a aduna averi… Iar alții…

Ferească-te Dumnezeu să nu accepți țarcul tiparului, în care, din îngustime oarbă, odihnitoare, ai fost înghestuit. Ferească-te Dumnezeu să dezamăgești, să fii altceva sau altcineva decât au ales să creadă inclusiv unii dintre cei care nu te-au atins, nu te-au gustat, nu te-au visat și… Unii au crezut că ești un măgăruș simpatic, iar tu te-ai dovedit a fi un pegas nărăvaș, sălbatic, imposibil de strunit. Alții au văzut în tine o târfă, în timp ce tu citeai din Sfânta Scriptură, revenind la Maria Magdalena, după ce favorita lui Iisus a fost eliberată de cei șapte demoni; iar ca să-ți faci curaj, ca să nu mori de tot în sihăstria ta, locuită de fazani, trandafiri și fluturi, reciteai viețile sfinților și te simțeai vinovată că nu ești iarbă, nici cârtiță sau căpușă, nici vulture, capră, albină sau vânt, nici furtună, nici târfă, nici iederă, nor… Vina ta era atât de mare – și acum te întrebi: cum de poți trăi totul cu o asemenea intensitate?, cum de nu te pulverizezi și nu se rup din tine bucăți, ca din Osiris? – vina dura, spre stupoarea ta, milenii, încât, fără să-ți propui, ai devenit, între timp, iarbă, cârtiță, fazan, căpușă, vulture, capră, albină, vânt, furtună dezlănțuită, târfă, drum, soare, arbore, iederă, apă, albină sau nor și încă ceva, de nespus, de nedefinit.

„Ai fost o fată.” Atât. O fată care, de necrezut, și acum aleargă după aura unui nume. Un nume care, Dumnezeule al puterilor, Dumnezeule al văzutelor și nevăzutelor, nici nu este al ei; și, har Domnului, niciodată nu-i va aparține. Dorința atroce de-a ajunge din urmă acel nume de nedepășit, a transformat-o, spre stupoarea ei, în vlăstarul unei fantasme… reale, mai reale decât tot ce mișcă în jur, aleargă, respiră… Fantasmă, care a înghițit-o, poate, de mult, lăsând în urmă nu mai mult decât o palidă umbră, visată de altcineva… Poate.

Cum să nu te emoționeze definiția dată de Rainer Maria Rilke gloriei? Gloria este, scrie poetul praghez de expresie germană, o seamă de neînțelegeri iscate în jurul unui nume…

Dana își netezi fruntea înaltă; brățările de pe mâna stângă scânciră prelung. În dorința de a urma acel scâncet afund, ea își apropie buzele ei subțiri, cărnoase, de buzele din fața ei. Apoi, femeia continuă… Vorbea, vorbea, cum nu vorbise de veacuri… Un ciandala miroase altfel. Adu omul-minune, văzut de ceilalți printr-un ochean mărunt, deformat, în piața publică; și vei vedea că riscul e ca acesta să fie supus oprobriului public, dacă nu lapidat. Vezi „cazul” Mîșkin și cutremurul, dizlocările de teren, provocate în ceilalți petersburghezi de acest fals idiot, în realitate un om sublim, un om neverosimil, care, prin prezența lui sfâșietor de vie, mută lucrurile din loc, dă ființă vie și candoare – oamenilor, păsărilor, cerului, râului, timpului… Și tocmai de aceea, după ce catastrofa de prinț dă o raită prin cetate, răvășind viețile, destinele, iarba zeilor și lucrurile petersburgheze, el este din nou izolat în sanatoriul elvețian din creierul munților. Dostoievskii știa – ca și poporul chinez, autor al proverbului – că un mare om este o catastrofă publică.

Dar să lăsăm asta. Pe mine mă interesează ce fac eu cu minunea care mă îngăduie. Cine sunt eu şi pentru ce am fost trimisă aici? Care e misiunea mea aici? Totul în jurul nostru este misiune. Vom avea forţa necesară de a‑i face faţă, de a fi la nivelul impus de ea? Vom avea puterea de a ne ascunde atunci când se cuvine, pentru a onora promisiunile aşezate în noi, făcute prin noi ierbii, cerului, păsărilor, dulcilor delfini, care l‑au dus la Delphi, pe spinările lor de sunete, pe divinul Apollo? Ceea ce ştiu deocamdată este că puterea neagră din sufletul meu îmi arde gura şi‑mi arde sufletul şi‑mi arde ochii. Stau şi tremur în miezul torţei atroce. Mi‑e frig. Din ce în ce mai frig. Mi‑e‑ntuneric; sau poate la mijloc nu e decât un soi de aspră lumină fără de nume… Frigul creşte, se învolbură, se adună aşa cum – toamna târziu – din sângele ţăranilor se adună – ca dintr‑un surâs – Dumnezeu.

Referințe

♦ „Poate aici este imensul merit al Cercului… M-a supus unui exerciţiu deloc facil de a formula motive pentru care merită să trăieşti. Şi nu în faţa unui om care urăşte viaţa, năuc, sau e dezgustat de ceea ce i se pare a fi viaţa. Ci în faţa acestei fete-femei, Diana, care caută profund sensul, care iubeşte florile, apa, arta. Atât de plină de viaţă e creatura aceasta a ta, încât preaplinul acesta o consumă şi o aruncă în moarte. Diana arată că nu e simplu să trăieşti la altitudinea aceea uriaşă a foamei de viaţă, a puterii uriaşe de a trăi. Setea ei de viaţă şi frumuseţe şi linişte o expune, o face fragilă… Naufragiul ei e produs de apele grele şi urâte ale unei lumi neatente, nepăsătoare până la agresiune fizică… O lume de fiare, în care nimeni nu oferă protecţie puilor. O lume hulpavă, în care fluturii şi puii de căprioare sunt răpuşi, înghiţiţi, ca şi când… Poate pentru asta s-au născut… Poate Dumnezeu îi cheamă la el… Sau poate nu! Poate o imensă responsabilitate ar trebui luată pe umerii mei şi nu numai ai mei! Poate că oamenii frumoşi, ca Diana, au o forţă nebănuită în fragilitatea lor. Poate că nimic nu se poate face pentru adolescenţii care aleg moartea… Poate nimic nu se poate face împotriva morţii…” (Irina Ciobotaru)

♦ „O mistică de halou dostoievskian domină obsedant destinele eroilor din romanul Aurei Christi, Cercul sălbatic (…) E, în felul său, un roman al cuplurilor ce se fac şi se desfac, se menţin cât şi cum se menţin, în virtutea unor automatisme în care iubirea este căutată, mimată, trădată, ea rămânând mereu o iluzie sau o speranţă virtuală, între viaţă şi moarte. Se vrobeşte mult despre moarte în acest roman. Existenţa însăşi e parcursă sub semnul acesteia.” (Constantin Cubleșan)