Cuprins

I. Nec sine te, nec tecum vivere possum

■ Fenomenologia deificării ■ Ce se întâmplă? ■ Celui venit ■ Numai tu, bestie… ■ Din tinerețe îmi ofereai tot timpul ■ Ce departe îi era inima ■ Te deschizi precum nopțile ■ O lege te adună ■ Beznă dulce, proliferându-mi veghea ■ Se întomnau în somn îngerii ■ Iubesc, dar am uitat pe cine

II. Crini imperiali

■ Aceleaşi oştiri invizibile ■ Prezenţă ce te-ndeamnă să dispari ■ Trec îngerii răzbunători ■ Otravă înserată ce dărui bucurii ■ Vară, amintiri în zenith ■ Să uit frumuseţea pervers otrăvită ■ Ei singuri ştiu cum vine noaptea ■ Închide ochii şi pleacă ■ Noapte adâncă, ceasuri vorbitoare ■ În serile pure, sterpe ■ Toamnă cu Bacovia

III. Poeme pariziene

■ Aproape uitat, aproape senin ■ Un monument viu al spaimei ■ Admet. Un orizont de fier, de mare ■ Ascult orgile de gheaţă ale beznei ■ Va rămâne semnul ■ Dacă locul tău, Mamă ■ Ziua mea ■ Din plămada cenuşii mele să nasc poemul ■ Cum văd delfinii ■ Când se termină visele ■ Ostatecă a ţintei ■ Nec plus ultra ■ Dacă vrei să fii desăvârșit ■ Treceți pe lângă zeii din voi ■ Glasul cărui înger îmi este sălaş? ■ Să mutăm zeii din ceruri în case ■ Scrie. Scrie. ■ Cântecel pentru mine ■ Lumea mea nouă

Poeme alese

Celui venit

Era luna mai. Soarele pe cer era ca o rană turmentată.
Soarele pe cer era ca o libelulă diformă. Vino, spuneam,
în timp ce tu îmi ofereai hălci de mister.
Ne măsuram urmele lăsate pe plaje, în suflet. Dimineţile,
pescăruşii, delfinii lăsau urme de ţipăt în aer. Noi le
vedeam.
Privirile noastre lăsau şi ele urme pe mare.
Ne uitam la urmele acelea până le prefăceam în copaci
desfrunziţi.
Copacii îi transformam în muguri, iar mugurii – în
seminţe.
Era luna mai, se pare… Seminţele erau multe, ca în
smochine.
Noi le prefăceam în răni turmentate care aidoma
unor sori erau. Şi ne pregăteam să locuim
într-o rodie. Vino, scânceam.
Tu erai extrem de aproape.
Îmi mulţumeai că am răbdare cu mine.
Îmi spuneai: „Aşteptato.”
Şi-mi dăruiai fragmente de mister: luna mai, pacea
chinuită,
rodia de pe cer. Ţin minte totul cu înfiorătoare claritate!

Beznă dulce, proliferându-mi veghea

O, beznă dulce, proliferându-mi veghea
cu sori înfometaţi şi idoli rupţi din întuneric!
Fragment de mit, pământ al insomniei părăsit
ca o metropolă încinsă de golul stenic.
Veghe severă lângă un trup iubit.
Veghe din subterana nopţii. Marmoreană veghe
sub ochiul viu, nepăsător al nopţii.
Escală în ora spaimei de-a te pierde.

Iubesc, dar am uitat pe cine

Şi iar pe mine eu nu mă găsesc,
de parcă m-am uitat într-un
cuvânt rostit pe jumătate
şi din coloana nevăzut-a lui
curge o melodie stranie şi lentă
cum vulturi curg lăsând în aer linii, cercuri,
care împrejmuiesc un munte negru şi sălbatic.
Şi iar iubesc, dar am uitat pe cine
şi nu îmi amintesc de când şi cum
şi până unde… Şi sufletu-mi întors către perete
îl înnoptez de frig, de dor, de sete; şi neînţeles
– de teama de-a mă pierde în trupu-mi de lumină –
nu adorm. Îmi legăn inima – planetă oarbă.
Cu ochi deschişi visez
aceeaşi melodie, sub semnul zodiei de gheaţă,
ce mă înseamnă pentru vremi de fier –
să-ncep altfel, aceeaşi, netrăită, viaţă.

Prezenţă ce te-ndeamnă să dispari

Prezenţă ce te-ndeamnă să dispari,
mireasmă pură, princiar veşmânt,
voi, mesageri ai purităţii, crini imperiali,
cuprinşi de-al nopţii duh, prea blând
ca să vă-ngăduie subit pierirea,
reci străluciri, văzduhul tare…
Flori ucigaşe, eu vă cânt ivirea,
flori fără suflet, nepărtinitoare.
Mirosul vostru e duhoare,
flori albe, concentrate în esenţă.
Ce graţii dezvelite cu lentoare!
Câtă otravă, instigând prezenţa
zeilor, plutind în bezna rece
şi alegându-şi, rând pe rând, un trup.
O, voi, stăpâni peste imperiul ce trece
în zori şi tulbură un viitor aspru, abrupt.

Trec îngerii răzbunători

Printre voi trec îngerii răzbunători
în liniştea spre somn corupătoare.
Nu dormi şi-ţi pare mult pân’ai să mori.
Ostatec al extazului, uiţi cum se moare.
Şi poate eşti aici mai mult ca altădată.
Şi viaţa ţi-e întoarsă mai mult spre veşnicie.
Şi poate, crini imperiali, în cupa voastră bate
nu ceasul răutăţii, ci ora măreţiei.

Noapte adâncă

Noapte adâncă, ceasuri vorbitoare.
În cameră-ntuneric cât cuprinde o făptură.
Văd zei picotitori ce-aşteaptă-o altă aşteptare
şi cântece ostenite ce tac de mult din gură.
Tăcerea ca un plug mişcă văzduhul plâns,
când pentru mine însămi sunt un uitat muzeu.
Ce pace otrăvită, ce vid de neîinvins
în trecerea părerilor de rău!…
Şi ceasul ce adânc e… Şi noaptea – în delir…
Cunosc desfrâul spaimei. Tremur nepăsător.
Îngeri obscuri mă-ndeamnă să respir
un aer tare, crud, adormitor.

Aproape uitat, aproape senin

Gânduri sfâşiind curate-nserări.
În noapte dorul de mine mă-ngheaţă.
Demoni şireţi mă visează frumos.
Viziunile lor îmi curg iarăşi pe faţă.
Aproape uitat, aproape senin,
în febra delirului spaimei de moarte,
daimonul meu, geniu blond,
îmi pune în braţe o carte.
Dar nu o deschide, nici nu o închide;
în aer pluteşte făptura-i de nea
sau, poate, de abur, şi-mi prevesteşte
ocheane de beznă cu aură grea.
Şi peste uscaturi, şi peste ape
el trece, lungi aripi în urmă lăsând
pe zâmbetu-mi smuls de pustiul sălbatic
ce-mi sfârtecă fiece gând.

Referințe critice (selectiv)

●„Dezinvoltă, inteligentă, des-cătuşată, poeta cultivă, în ton grav, pe spaţii largi, cu instrumente relativ tradiţionale, un lirism de bună factură, superior speculativ, concentric. Revendicându-se, explicit, de la un arbore genealogic bogat (Rilke, Bacovia, Baudelaire, Rimbaud), Aura Christi îşi asumă, în acelaşi timp, biografia, feminitatea, dublate de un spirit critic eseistic, inaugural […]”

Lucian Vasiliu, Aura Aurei, Convorbiri literare, nr. 1, ianuarie 1998

● „Copil la figurat şi om matur la propriu, Aura Christi face prezenţă agreabilă pe la conclavurile poeticeşti din Bucureşti şi din ţară. Prezenţa ei atât de susţinută în presa literară, în special în Contemporanul, serie nouă girată de experimentatul Nicolae Breban, a impus-o ca pe o vedetă de televiziune. Probabil şi numele (care nu poate fi decât un pseudonim?!) funcţionează ca un magnet în faţa ochilor dornici să citească poezie. Am cunoscut-o, cred, prin 1993, când a venit la Botoşani într-un grup destul de lărgit de poeţi din Basarabia. Tunsă scurt, cu un cap ca de copil, nici n-am putut crede atunci că ea este autoarea unui volum de poezie pe care, mai târziu, nu cu mult, l-am citit cu plăcere. Este vorba de volumul De partea cealaltă a umbrei, publicat în 1993, anul debutului editorial al Aurei Christi. Am crezut-o de atunci o poetă din Basarabia. Dar am descoperit-o şi redescoperit-o în paginile revistelor din România. Uneori chiar prea des, cu poeme lungi, pletorice, dar construite cu ştiinţă, sub aura cărora domina încă o naivitate lirică pe care numai poeţii adevăraţi ştiu să o mascheze şi s-o transforme în valoare estetică. Am început s-o suspectez de grafomanie, aşa cum face orice lector care descoperă numele unui poet prea des în paginile revistelor. Însă nu m-am lăsat copleşit de această prejudecată şi am citit în continuare poezia Aurei Christi, descoperind în ea satisfacţii. […] Noul registru liric al poetei Aura Christi mi se pare benefic şi convingător pentru ceea ce înseamnă evoluţia unei poete tinere, foarte prolifice, cu resurse încă nebănuite. Generozitatea registrului liric creează o stare de aşteptare lectorului, ceea ce nu este deloc de neglijat în momentele actuale când mulţi poeţi se cantonează într-un discurs previzibil, obositor şi obosit.”

Gellu Dorian, Pe acelaşi raft,
Convorbiri literare, nr. 10, 1999