Cuprins

■ Prima elegie. Templierii ■ Elegia marelui intrus, a doua ■ Elegia limitelor ■ Elegia a patra.Vârstele tinereţii ■ A cincea elegie ■ A şasea elegie ■ Între Hypnos şi daimon ■ Elegia supunerii, a opta ■ Elegia a noua ■ Elegia a zecea

Poeme alese

Prima elegie. Templierii

I. Odă absenţei
(în metru antic)

Azi stăpânesc imperii, continente.
Şi, beat de viaţă, duhul meu îl arunc
La temelia lumii, crescute din
Surâsul de prunc.
Şi trupul mi-l urmez, golit de mine
însumi, slăvind vidul măreţ, griul frig,
în care putem fi asemeni nouă
înşine, bolnavi.
Bolnavi de duh, de marile absenţe
Care lucrează-n noi, în minerale,
Bolnavi de timpii, ce secole urnesc –
De-nstrăinare…
Azi stăpânesc imperii, continente.
Iar mâine înghesui totul într-un punct.
Ca într-o piramidă mă închid
în rătăcitu-mi trup.
Mă ghemuiesc tot mai adânc, în ceaţă,
în groasa beznă, cu aştri nefiniţi.
Şi trag zăvoarele şi stau cu nimeni –
Beat de-o absenţă.

Şi în acest poem

Scriu. Învăţ să-mi locuiesc mormântul;
când uit ce-i frigul – boala lui e-n mine.
Aproape în fiece zi – un cutremur în duh.
Nu-l cred şi, totuşi, cu dragul prieten ipocrit,
sărbătorim – nu viaţa – cuvântul!!

construim altele: mai adânci, mai totale.
Suntem înlănţuiţi, supţi de-aceeaşi poezie,
de unde ne-ntoarcem cu aştri de cenuşă pe umeri.
Aici şi acum mirarea ne mai întârzie.
Scriu? Învăţ să-mi locuiesc mormântul
şi în acest poem: mai adevărat decât mâinile-mi crude,
mai adevărat decât cutremurul interior.
Din coasta mea pe dragul meu prieten ipocrit
să-l modelez m-am şi grăbit…
Nu-l cred; şi, totuşi, cu el, geamănul meu neasemuit,
sărbătorim – nu viaţa, nu iubirea, nu poezia –
ci, mai întâi, cenuşa. Da. Cenuşa…

Elegia limitelor

Prima limită (Nec plus ultra)

Ah, cine-ar fi bănuit?
Cuvintele lui toate formaseră-n faţă un zid
negru, scânteietor, conţinând morţile-i repetate,
şi flămând, din ce în ce mai flămând…
În faţa zidului stătea el.
Şi spaima de a fi mâncat avea mii
de guri ca şi zidul acela viu.
De pretutindeni se anunţa o ultimă moarte.
Un bocet se insinua în existenţele târzii.
Venea primăvara. Întunericul era ca la carte.
Tant mieux. Tant pis.
Zidul creştea văzând cu ochii.
În faţa lui el continua să stea.
Gândul la un limbaj ce-ar conţine şi ar exprima
totul – încă viu îl mai ţinea.
Ca printr-o neagră minune
zidul spre el se muta.
Trebuia să fugă iute.
Aerul avea faţa descompusă de frică.
Vântul sculpta sunete, schelete albind vidul,
închise-n ele însele, suferinde minute.
Ce-i de făcut? Unde să te salvezi?
Ai un singur trup – carcasă a unei lumi neexprimate.
Ai un trecut uriaş, tocmai bun de înţeles
pururi pe jumătate. Un prezent în care intri
încolţit de singurătate, ca într-un labirint.
Un limbaj ce se înfruptă din tine ca dintr-un imperiu
închis în vecii vecilor într-un eres.
Ai încă ceva de iubit, de văzut, de murit.
Iar şi iar nepregătit: stai în faţa
aceluiaşi zid. În propriul trup încolăcit,
cu faţa interioară desfigurată de frică –
nu mişca.
Rămâi locului.
Acelaşi.
Pe-aceeaşi limită.
Atât.

Limita a doua

Nu ştiu să mă apăr de mine,
nici de cel drag inimii mele,
nici de marele nimeni…
Din înţelesurile ferecate-n
duhul meu se-nfruptă oricine,
fără ca eu să pricep de ce, cum şi când
astrul nu se protejează de cădere,
Iisus – de mersul pe ape, de înviere,
iarba nu se apără de gând, nici de cai,
mai marele peste suflete – de mormânt,
epiderma neantului – de cântecul ce-l conţine,
în sine lumi şi nelumi închizând…
Nu ştiu să mă apăr de mine;
duhul meu dă rod în oricine.
Vina este a mea, şi mirarea.
A mea este legea ce vine cândva. Vine…

Apocalipsă

Şi dacă aerul e rugăciunea
tandrului zeu neînceput.
Şi dacă arborii sunt braţele
unor făpturi de nevăzut.
Singurătatea mea severă
– clopot enorm, cu limba smulsă –
dacă-i un vis din emisfera
de frig a unei plante ori
vietăţi de nimeni spusă.
Firul de iarbă dacă este
conturul unei alte lumi,
ce-i traversată-n adâncime
de vulturi şi de mii de sori.
Pământul dacă-i amintirea
vreunui ev ce stă să vină,
şi mările – silabisirea
pierdutei vieţi de mit, străine.
Şi dacă suntem doar un cântec
în somn cântat de cineva –
când el se va trezi în fine,
prin care dintre lumi
ne vom salva?!

Quasipeisaj
(în metru antic)

Rar, timpul. Rar, versul. Şi acest amurg
Spulberând vraja tristeţilor grele
De rod. Vino în pieptu-mi, rătăcire
Nebănuită,
Ce mă apropii de popasul abrupt
În armonie. Prin câteva roze
Se arată golul, cenuşa vie
A miresmelor.
Aud tremurul alb, veşnic, al morţii
În lucruri. Aud viaţa îndârjită
În forme, mişcând nepăsător timpul,
Prea vii himere.

Ofrandă
(în metru antic)

Mi s-a spus: „Viaţa ta e o ofrandă
Zeului necunoscut.” Fericită,
Mi-am lăsat plânsu-ncet să surpe cerul
Nemaivindecat.
M-am uitat în sus şi-am văzut lumile
Cât un pumn, cât un ţipăt de cucuvea.
M-am uitat în jos şi-am văzut mări, temple,
Zeităţi de foc,
Rude de sânge, prieteni. Atunci eu
În mine m-am uitat lung. Şi n-am văzut
De ce ard, de ce ninge, când cineva
Pur mă devoră.

Autodefinire indirectă

Pentru mine uneori lumea începe din
îndoiala cu care mâna ta dreaptă întoarce
filele unei cărţi rare, din felul cum o acvilă
taie în cădere plaja, talpa
piciorului, marea.

Nostalgii
(după un concert de Ceaikovsky)

Mi-e dor de ochiul fixat
în revelaţie, de gura abia silabisind:
„Întârzie, clipă, eşti atât de frumoasă!”
Mi-e dor s-ascult secundele învolburându-se
din iarbă, apoi deodată din inelul
planetei Saturn, pe urmă –
dinspre Alaska, Alkor.
Mi-e dor să văd trupul subţire, zănatic,
prefăcându-se leneş – cu mişcări de patriarh
obosit – în căuş pentru un duh rătăcit.
Mi-e dor de tăcerea ce-ascunde planete
în foarte înceată alergare;
mi-e dor de toamna ce se desprinde de linişte
precum păsările de zbor,
precum omul – de naşterea niciodată
descrisă prin gura lui,
precum melodia abia auzită de noi –
de urechile cu vene subţiri
ale Domnului – vene zbătându-se
ca puii de şerpi abia ieşiţi din ou.
Mi-e dor de clipa în care nechezatul
se desparte de gâtlejul unui cal,
muşcând hălci din văzduh, din somnul dimineţii,
din visele arborilor de portocal.
Mi-e dor, oho, mi-e dor de felul în care
tresare trupul cu miros de iarbă proaspăt cosită,
urmărind cum se-nmulţeşte
ceea ce numim stângaci duh –
ca seminţele-n rodii, ca aştrii-ascuţiţi de îngerime,
traversând bolta într-un dog-cart, condus
de tunse à la garçon, experte, stafii.

Referințe critice (selectiv)

● „Elegiile Aurei Christi, orgolioase în titanismul lor, sondînd identitatea divinităţii, a poetului, a fiinţei în raport cu sinele,  nu se despart definitiv de o participare subiectivă, chiar dacă este vorba despre una care angajează un subiect aistoric. […] Cel mai adesea, însă, această participare subiectivă este înălţată pe soclul unei incandescenţe a ideii. Poemele acestea despre Dumnezeu, moarte şi poezie se însumează toate sub semnul participării cumva instinctive la misterul în sine al existenţei, al situării în durere. În totul, o poezie imnică, solară, solemnă, aspră în articulaţiile ei sintactice, refuzînd parcă deliberat ritmurile facile, articulată pe edificiile devoţiunii şi ale crezului slujit cu fervoare, aproape cu fanatism. În toată poezia aceasta a Aurei Christi, singulară în problematica şi în articulaţiile ei, în care eul se raportează la un didacticism înalt, atitudinile se materializează într-un titanism în care lauda divinităţii şi risipirea sinelui constituie feţele aceluiaşi discurs. Este motivul pentru care afirmaţiile, în severitatea lor, par uneori brutale, de o brutalitate care relevă situarea întregii lirici sub semnul poeziei de concepţie, voinţa tragînd după sine întregul suflu existenţial. Voinţă înseamnă în acest caz şi asumarea totală a curajului de a fi pe limită. Oricum, nu expresivitatea o caută Aura Christi, această viclenie care înstrăinează, ci experienţa […] Dar viziunile acestea heliadeşti (iată: „Dimineaţa ne regăsi / în braţele amare ale neantului”) sînt chiar miza poeziei Aurei Christi, care se situează polemic nu pe culmile disperării, ci pe acelea ale relansării fiinţei umane pe orbite zeieşti, relansare care transformă boala, criza, eşecul în prilejul unei situări orgolioase în lume. Vitalismul devine prilejul unui nou orfism […]. În totul, o poezie al cărei lirism este tăiat deliberat cu dalta în stîncă, lirism interogativ-imnic, al unei angajări eroice a fiinţei care metamorfozează orice absenţă în prezenţă şi orice nostalgie în jubilaţie […] Cu rădăcinile înfipte în lebensphilosophie, poezia Aurei Christi, expresie parcă a unui gest polemic faţă de teoriile disperării şi faţă chiar de anumite poetici, e consecinţa unui lirism impetuos, care contrapune expresiei, devenite simplu instrument de comunicare, un vitalism al energiilor întreţinute la focul gîndirii.”

                                                                                             Mircea A. Diaconu, postfața la antologia Cartea ademenirii,
Editura Cartea Românească, 2003