Fragment ales

Janina şi Ion (Ianoşi) sunt pentru prima dată în Grecia. Nicolae (Breban) a fost acum câţiva ani pe pământurile homeriene. Eu şi Andy – relativ de curând, mai exact, în iarna anului 2007. Odată ajunşi la Thessaloniki… ne minunăm. Impresionează totul, absolut totul. Suntem exact ca în acel vers rilkean, invocat de mine nu rareori: „Să fii aidoma unui copil printre oamenii mari”. Da. Suntem ca nişte copii printre oamenii mari ai vechii Elade. Ruinele Templului Roman. Piaţa, impresionantă prin amestecul de stiluri. Ca şi când am călători într-o epocă diferită. Bazarul din Salonic impresionează prin culorile vii, prin oamenii săi, mereu deschişi, vorbăreţi, săritori, excesiv de amabili. Stăm la o cafenea şi contemplăm amestecul de civilizaţii, amestecul de stiluri. O ploaie intensă ne face să întârziem aici mai mult decât ne propusesem să stăm iniţial; cu acest prilej, urmărim contemplativ modul în care Orientul, încetul cu încetul, ne cucereşte, ne farmecă. Greci. Chinezi.Albanezi. Englezi. Japonezi. Francezi. Italieni. Un amestec de naţiuni.

Salonicul – ca şi Atena – e un oraş cosmopolit. Oriunde mergi, dai de un mare grec. Bulevardul Sofocle. BulevardulAristotel, cu geniala statuie – în preajma căreia am stat îndelung – de unde se dezveleşte mirabil, în faţa ochilor, Marea Egee. E un Aristot mândru şi viu, în egală măsură, cu privirile sfredelitoare, distante şi calde totodată.
Stăm îndelung în faţa uriaşei statui. Facem poze. Discutăm. Vorbim despre mâinile gânditorului: mâini obosite şi vii şi puternice. Şi un trup imens, acoperind întregul cer. Claviculele, proeminente. Fruntea-i înaltă, boltită. Fotografiez, detaliu cu detaliu. Nicolae (Breban) spune că aş putea ilustra un număr întreg al revistei Contemporanul cu o asemenea lucrare. Pietonala e invadată de porumbei şi de oameni. Presupunem că vedem exclusiv turişti străini; ei bine, nu e aşa, dimpotrivă: există în jurul nostru şi foarte mulţi greci, urmaşii lui Zenon fiind mari amatori de cafenele. Deschiderea, convivialitatea, acel inimitabil joie de vivre al grecilor, oriunde ne vom afla pe întinderea turneului nostru, derulat sub genericul „Scriitorii români şi diaspora. Grecia 2007” – fie la Salonic, fie la Delphi, fie la Atena sau la Seres – ne vor impresiona de fiecare dată. Aşa cum vom rămâne impresionaţi, ba nu o dată emoţionaţi de grija grecilor faţă de trecut, faţă de antichitatea vie, prezentă mai pretutindeni. Nicăieri, oriunde am zăbovit pe pământul Eladei, nu am observat vreun gest – oricât de mic, oricât de lipsit de greutate – de profanare sau neglijare a trecutului, a simbolurilor acestei ţări-matcă a civilizaţiei europene. Nicăieri nu am păţit ceea ce mi s-a întâmplat cu câteva zile înainte de plecarea din Bucureşti, pe strada Mihai Eminescu, atunci când – stupefiată, pierdută, cu vocea tăiată – am stat în faţa plăcii pe care scria „sector 2 strada Mihai Eminescu – poet –”, învecinată de o altă placă, în comparaţie cu prima de două ori mai mare, cu incalificabilul, de fapt ţopescul text „Strada unde am pupat-o pe Mimi”, conţinând şi inscripţia „De ce iubim Bucureştiul”. „Asta e o inţiativă a primăriei sectorului 2”, îmi spune colegul meu, Alexandru Ştefănescu. „Primarul vrea să dea nişte nume mai vesele unor artere ale capitalei. De fapt, e o prostie”, îmi explică Alexandru, surâzând cu amărăciune. Nu e o prostie, ci un semn al căderii în ţopenie, ba mai grav: al cultivării acestei limite post-decembriste.

Salonic. Rotonda din preajma Universităţii. Biserica Sfântului Dmitrie, patronul spiritual al Salonicului. Mergem pe jos enorm, enorm, enorm. Râdem. Glumim. Atenţi, mereu atenţi la tot ce vedem, auzim, urmărim, contemplăm. Repet nu o dată în gând, ca pe un descântec, cele câteva nume ale oraşului Thessaloniki, numit şi Selânik şi Salonika sau Salonica, Thessalonica fiind numele surorii lui Alexandru cel Mare, fondatorul oraşului care a făcut parte şi din Imperiul Roman şi Bizantin. N-am reuşit să vedem sinagoga unde, în timpul celui de-al doilea voiaj misionar, a predicat Sfântul Pavel, fiind ulterior izgonit de aici.

În periplul lor pe străzile Salonicului, Janina şi Ion găsesc o librărie rusească, unde întârzie un pic mai mult. Apropo, pretutindeni unde am fost, am auzit vorbindu-se ruseşte enorm, în Grecia fiind stabiliţi nu puţini ruşi. Cartierul Kalifea situat în imediata vecinătate a centrului istoric al Atenei – numit de localnici Plaka, unde se află Acropolele cu Parthenonul, Erechtheionul, Cariatidele, Turnul Vânturilor etc. – pare a fi unul eminamente rusesc. M-a surprins plăcut faptul că mulţi negustori greci, în afară de engleză, au învăţat şi rusa; „din necesitate”, mi-a explicat un domn vârstnic care are o prăvălie în preajmaMonastiraki, una dintre cele mai mari pieţe din Atena; în Grecia „sunt stabiliţi foarte mulţi ruşi”.