Jurnal de scriitor

Fragment ales

Un chestionar al revistei Contrafort, trimis de Vasile Gârneţ. Am recitit unele răspunsuri-surpriză:

1. Ce trăsătură de caracter vă defineşte cel mai bine şi care a fost cea mai nepotrivită calitate pe care v-au atribuit-o alţii?

Perseverenţa mă defineşte cel mai bine. Perseverenţa şi o Vocaţie (da, aşa, cu majuscule) puternică de care nu încetez – eu însămi, în primul rând – să mă mir. Vocaţie care, în timp, pe măsură ce înaintez în vârstele scriptice, în loc să scadă în intensitate – cum ar sta în ordinea firească a lucrurilor – uimitor, de necrezut, creşte!

Calităţile nepotrivite atribuite de ceilalţi? A, sunt destule, manipulate ca nişte oglinzi false, în jocul „de-a falsele legende”, la care nu mai reacţionez demult; nu pentru că nu m-ar deranja, ci fiindcă nu mai am timp şi nici energie psihică pentru aşa ceva. Falsele legende sunt necesare şi ele, chiar dacă nu rareori – sau cu atât mai mult cu cât – te fac să suferi, câteodată, disproporţionat. Una dintre calităţile nepotrivite atribuite mie? Căpuşă. Nu ştiam cum arată până acum câteva luni, când o prietenă apropiată mi-a dăruit un pui de rottweiler superb, absolut superb, botezat de mine Conte. S-a jucat cu nişte maidanezi şi s-a pricopsit cu câteva căpuşe. Amintindu-mi cum mi s-a spus… mi s-a făcut, pur şi simplu, rău, rău fizic, apoi greaţă. Am scris şi alte dăţi: nu mă deranjează răutatea semenilor, ci faptul că ea este adeseori măruntă, splendid de măruntă. Măruntă până la greaţă. Lumea, în esenţe, rămânând fantastică. Absolut fantastică.

2. Credeţi că e posibil să trăim numai în adevăr, să excludem minciuna?

Nici pomeneală. Minciuna este inevitabilă; este ca pâinea, ca aerul. Cine este nietzschean pur-sânge ştie că lucrurile cu adevărat importante îşi trag esenţele uneori din opusul lor: adevărul – din minciună, laşitatea – din fidelitate, virtutea din păcat. Istoria mentalităţilor – bunăoară europene – abundă în exemple. „Oricât de mare ar fi valoarea ce poate fi atribuită adevărului, veracităţii, detaşării – scrie iubitul atroce de noi Nietzsche –: n-ar fi exclus să ne vedem nevoiţi a atribui aparenţei, voinţei de amăgire, egoismului şi lăcomiei o valoare mai mare şi mai cuprinzătoare pentru tot ce înseamnă viaţă. Mai mult, n-ar fi exclus ca valoarea acelor lucruri bune şi venerate să rezide chiar în faptul de a fi în mod obscur înrudite, legate, întreţesute sau chiar structural identice tocmai cu acele lucruri rele şi aparent opuse. Poate!”

3. Aţi fost vreodată cu adevărat fericit în meseria scrisului?

Absolut. Adesea. O stare de fericire trăită până la paroxism. Până la lacrimi. De fapt, sunt singurele momente de fericire care persistă şi de care îmi aduc aminte cu precizie, aşa cum nu-mi amintesc, de pildă, care dintre băieţi m-a sărutat prima dată. Interesant, nu? Interesant şi oarecum… monstruos.

4. Ce preţuiţi mai mult: libertatea umană sau datoria faţă de patrie?

Grea întrebare. Libertatea umană, care nu exclude datoria, inclusiv cea faţă de patrie. Dar să nu uităm o fracţiune de secundă că libertatea este o formă goală. Este şi un taifun de o forţă brutală, lipsită de măsură. N-aţi observat câte destine s-au fracturat după Revoluţia din 1989? Atenţie, destine de prima mână.

5. Ce aţi dori să discutaţi cu un scriitor celebru, dacă v-aţi întâlni cu el la o casă de creaţie?

Dacă l-aş întâlni pe Dostoievski la o casă de creaţie… of, Doamne, l-aş întreba ce visa nopţile când scria Poemul Marelui Inchizitor? Visa în culori? Cum a scris Crimă şi pedeapsă? Şi multe alte lucruri…

Dacă l-aş întâlni pe Nietzsche, l-aş întreba cum a izbutit un om ca el, de o fragilitate extremă, purtând în cârca spiritului un trup kafkian, ciuruit de boală, să reziste, să reziste la nivelul omului superior care a dat lumii câteva capodopere indiscutabile?…

6. Aţi încheia un „pact faustic” pentru a crea o operă monumentală?

Fără să cad pe gânduri: DA. Eu şi acum visez să scriu un roman de nivelul celui mai profetic roman al lumii: Crimă şi pedeapsă. Sau un volum de versuri de nivelul Elegiilor… rilkeene. Cât de grele sunt visele!

7. Credeţi în Geneză sau în Teoria evoluţionistă?

La început a fost cuvântul. Asta susţine un poet ferm convins de faptul că poezia nu se naşte din cuvinte.

8. Vă deranjează faptul că religiile monoteiste nedrep­tăţesc femeia?

Nu într-o măsură mai mare decât uimitorul adevăr că locuiesc într-o ţară falocrată, în care nu în puţine medii femeia este tratată cu dispreţ, un dispreţ vesel, plin de el însuşi, denotând un fond primitiv, care nu încetează să mă mire şi nu-mi calcă, nu reuşeşte să-mi calce în picioare bucuria enormă, plină, rotundă de a avea un trup de femeie. Nu izbutesc să-mi imaginez că aş fi fost ascunsă într-un trunchi de bărbat.

9. Aţi accepta să plecaţi într-o călătorie în spaţiu pentru a cunoaşte tainele Universului, ştiind însă că nu vă veţi mai revedea părinţii, rudele şi prietenii?

Fiecare pagină scrisă este o călătorie în spaţiul lăuntric echivalentă cu un voiaj în spaţiu. Uneori, în momente de zădărnicie sau de oboseală, m-am gândit să-mi schimb planeta, prietenii… Dar nu pentru a cunoaşte tainele universului. Asta, nu. Noi trebuie să încercăm să le cunoaştem, având conştiinţa ignoranţei noastre, a capacităţilor limitate. Dar să revin la întrebare. Să nu alunec în timpul al doilea, comentând-o. Răspunsul este afirmativ. Cu o condiţie: să am cărţile mele iubite la dispoziţie şi neapărat un laptop şi CD-urile de care nu mă despart. Imaginea celor dragi inimii mele este, oricum, imprimată în sângele meu şi va dispărea odată cu „sfânta şiroire” a acestuia.

10. Dacă nu v-aţi fi născut în România/Moldova, în ce ţară din lume aţi fi dorit să trăiţi?

România.

11. Dacă aţi avea posibilitatea să alegeţi, în ce epocă din trecut aţi dori să trăiţi?

În Viena secolului al XIX-lea. Nu o dată spun că am greşit secolul în care m-am născut.

12. În ce tablou al unui pictor celebru v-ar plăcea să intraţi?

Michelangelo, Ultima judecată. Sau Gauguin: De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Ce suntem?

13. Preferaţi un guvern naţional sau un guvern european?

Un guvern naţional cu o conştiinţă europeană. Care să nu uite o clipă de faptul că prin cultură, prin cultura vie, o naţiune îşi conservă identitatea. Ceea ce au uitat absolut toate guvernele postdecembriste. De aceea am senzaţia obsesivă că eu şi cei câţiva prieteni care luptăm pentru cultura română vorbim… în pustiu.

14. Care este, după părerea Dvs., cea mai mare impostură a lumii?

Habar n-am. E atâta impostură în jur, încât te miră că respiraţia nu s-a dezobişnuit să-şi facă datoria – ceea ce nu te împiedică să te sufoci, alegând mereu şi mereu mult denigratul turn de fildeş, unde impostura de bună seamă nu are loc.

15. Dacă vi s-ar oferi ocazia, în ce moment al istoriei aţi interveni pentru a da un alt curs evenimentelor?

Revoluţia Roşie. I-aş face pe bolşevici să piardă. Iar pe ţările din Estul Europei le-aş face să-şi continue destinul în afara dictaturii. Nu aveau nevoie de o asemenea experienţă.

Apoi, aş interveni să nu aibă loc nici cel de-al Doilea Război Mondial, nici Holocaustul. Ambele „măsuri” ţin de secolul XX nu fiindcă m-am născut în a doua jumătate a acestuia. Ci pentru că e unul dintre cele mai sângeroase din istoria lumii. Evident că asemenea ocazii nu o să mi se ofere niciodată. Nu sunt Dumnezeu decât – uneori – în faţa paginilor scrise de mine; nici acolo însă nu stă totul sub semnul deciziei mele, al voinţei mele.

Şi încă ceva: aş întoarce lumea cu faţa spre antichitate. Cu faţa şi sufletul spre zei. Avem nevoie de zei.

16. Aveţi un model pentru femeia perfectă?

Antigona.

17. Ce calităţi apreciaţi la un bărbat?

Inteligenţa. Fidelitatea. Calitatea de a fi prieten la bine şi la rău. Calitatea de a te ajuta să îngropi cadavrul fără să se intereseze din ce motive ai ucis. Frumuseţea. Cultura. Fineţea spiritului.

18. Vi s-a întâmplat să jucaţi în viaţă „roluri” care nu vi se potrivesc?

Nu o dată. Printre acestea ar fi – în capul listei – rolul de soţie. Nu mi se potriveşte. Nu am vocaţie pentru aşa ceva. Alt rol? Cel de războinic. Sunt un om paşnic. Ezit când trebuie să omor o muscă. Glumesc, dar foarte puţin. Nu încetează să mă mire faptul că de câteva ori m-am trezit în miezul unor scandaluri publice, din care abia aşteptam să ies fără să pierd respectul faţă de mine însămi. Dacă vrei să fii respectat, respectă-te pe tine însuţi în primul rând.

19. Aţi simţit vreodată nevoia să vă răzbunaţi pe cineva, să faceţi rău cu intenţie?

Da. Având însă imaginaţia celui care mi-a făcut rău şi încercând să intru în pielea lui, dorinţa de a mă răzbuna se aneantiza, praf şi pulbere se făcea. De aici şi replica repetată ori de câte ori aflu că cineva mi-a făcut rău: să-l lumineze Dumnezeu, să-i lumineze inima şi mintea. Ce am admirat dintotdeauna la cei câţiva adversari puternici pe care îi am? Inteligenţa. Şi perseverenţa cu care îmi fac rău.

20. Vă place să daţi sau să primiţi?

Mă simt în elementul meu când ofer. Când primesc, devin stângace; încep să caut pretexte pentru a mă eschiva.

21. Care „nebun al lumii” – ne gândim la iconoclaşti şi reformişti, cei care contribuie la emanciparea spiritului uman – vă este cel mai simpatic?

Simpatic? „Nebunii lumii” nu cred că pot fi simpatici decât în discuţiile de salon. Din tribul reformiştilor spirituali, care au revoluţionat gândirea, îi iubesc atroce pe Iisus, Dostoievski, Nietzsche. Gândirea poetică au reformat-o, emancipând-o, Hölderlin, Rilke, iubiţi de mine. Ca şi Martin Luther. Ignaţiu de Loyola. Sfântul Augustin.

22. Ce compozitor vă place cel mai mult?

Surdul genial, Beethoven, şi întreaga şcoală formidabilă formată de acest monstru candid: Brahms, Schubert, Ceaikovsky.

23. De ce îşi spune omul poveşti?

Pentru că are foamea de cealaltă realitate, care îl transcende. Pentru că povestea îi aduce aminte uneori că are rezerve de candoare neexplorate, iar în anumite cazuri: geniu.

24. Vă e frică de singurătate?

Enorm. Tocmai d´aia o caut! Singurătatea îmi creează dorul de mine. Ea face posibilă existenţa scriitorului care sunt. Care sper să devin. Ea îmi creează condiţii să urc până la mine; prin urmare, nu pot să n-o iubesc!

25. Ce fel de poezie vă place, sunteţi deschis către mai multe formule poetice?

Poezia romanticilor: Hölderlin, Rilke, din tribul cărora fac indiscutabil parte. Sunt deschisă şi spre alte forme poetice, le apreciez, urmându-mi totodată drumul. Drumul meu în poezie.

26. Dacă aţi scrie un scenariu de film, cu ce regizor – clasic sau contemporan – aţi dori să colaboraţi?

Tarkovski.

27. Aţi simţit vreodată tentaţia puterii?

Da. O am, de altfel. La putere mă refer. Puterea pe care ţi-o dă metafora este incomparabilă cu alte genuri de putere. De pildă, cea de preşedinte al unui stat. A, acest gen de putere – politică de bună seamă – nu mă interesează.

28. Ce personaj nedreptăţit, subevaluat din istoria omenirii, aţi dori să-l reabilitaţi?

Napoleon. Ce nebunie!

29. Ce calitate proprie unui alt popor aţi dori să o aibă şi poporul român?

Caracter. Spirit de organizare. Cultul lucrului bine făcut. Demnitate. Onoare.

30. Când scrieţi (dimineaţa sau seara) şi ce stimulente folosiţi pentru scris?

În prima jumătate a vieţii, scriam nopţile. După treizeci şi cinci de ani, scriu dimineţile; probabil mi s-a schimbat componenţa sângelui. Nu mănânc înainte de a mă aşeza la masa de scris; nici alcool nu consum deloc. În schimb, în pauze fumez şi beau cafea. Enorm. Se întâmplă ca în plină frază… să mi se facă somn. Atunci mă culc; de obicei, continui să scriu în vis, iar când mă trezesc, reiau fraza din locul în care m-am oprit. Sunt nişte mecanisme stranii, care nu încetează să mă fascineze, să mă pună pe gânduri, să mă amuze. Am învăţat să-mi tratez creierul ca pe o jucărea cu care poţi face orice: aproape orice, cu condiţia să-l cunoşti cât de cât şi să-l respecţi, ţinând cont de limitele lui. În timp, mi-am dezvoltat o capacitate de concentrare sporită. Pot scrie oriunde, oricând. La redacţie de pildă poate fi zgomot cât cuprinde, pot trece tancuri pe lângă mine şi eu nu voi clinti, voi scrie exact atâtea semne de câte e nevoie pentru pagina a noua a revistei Contemporanul. Când lucrez la romanele mele însă, am nevoie de linişte şi de o singurătate fără pată. Dacă aceste condiţii nu se respectă, pot foarte uşor să mă transform într-o fiară imposibil de stăpânit.

31. Cu ce vă „hrăniţi” îngerul de pe umăr?

Cu metafore şi cu promisiunea că voi rămâne curat, curat, curat…

32. Ce aşteptaţi, ştiind că nu va veni niciodată?

Liniştea.

33. De ce îşi pune omul întrebări?

Ca să-l tachineze pe îngerul ce şi-a făcut un templu pe umărul lui.

Referințe critice (selectiv)

● „Surpriza fericită pe care mi-o rezervau scrierile din Fragmente de fiinţă, pe care mi-o amplifică, mi-o justifică străbaterea acestui Labirint al exilului este aceea a conjuncţiei, a legăturii – filosofic vorbind – esenţiale şi existenţiale a vocii cuvântătoare cu poeticul. Străbatem în acest sfârşit şi totodată nou început de veac un deşert al poeticului. Or, iată, în cuvintele Aurei Christi, curgând abundent, din surse ascunse, fluidul vivifiant al poeziei, să nu temem de retorica majusculelor, al marei Poezii. Este tocmai ceea ce ne întâmpină din preambulul la suma aceasta de texte: o apologie a poeziei, cum nu mă mai aşteptam să aud rostită de o voce ştiutoare. Numai un iniţiat în arcanele poeticului poate să-şi permită cu o atât de sublimă neruşinare libertatea de a vorbi nu despre poezie, ci din poezie. Mărturisiri precum: «realitatea mea de oţel care este poezia», «Dacă poezie nu e, nimic nu e», «Am îmblânzit moartea prin poezie…», «Câtă suferinţă – exact atâta poezie», sunt tot atâtea mărturii ale celui ce nu se ruşinează de a se expune devorat de propria sa pasiune. Ostentaţie retorică? Nicidecum. E curajul temerarilor care înfruntă locurile comune ale celor care vor rămâne pururi în afara acelui «templu de cuvinte», pe care tot această îndrăzneaţă poetă se mărturiseşte chemată să-l înalţe. Ea ştie prea bine că are nevoie de acest curaj, ca de o virtute particulară, greu de dobândit, cu eforturi, sacrificii, pentru a face din poezie ceea ce ea trebuie să fie, adică ceea ce ea este (după principiul căruia verbul german i-a dat cea mai potrivită expresie: werde der du bist). E semnificativ că, atunci când formulează un fel de definiţie a poeziei, Aura Christi pune ca o condiţie esenţială a poeticului tocmai curajul: «Poezia, pentru mine cel puţin, este o experienţă pe care şi-o asumă marii singuratici ce au curajul nebunesc, curajul superior de a trăi faţă în faţă cu moartea, de a exista în intimitatea morţii». Poezia pentru ea devine ceea ce este numai în situaţii-limită, căci ea însăşi forţează, siluieşte frontierele, se instalează necontenit dincolo, în exil.

[…] Această tânără scriitoare este animată de o rară pasiune formatoare. A se forma pe sine înseamnă totodată a-i forma pe alţii. Nu ne miră recursul frecvent al eseistei la modelele formatoare, chiar dacă nu este nicidecum vorba de a repeta epigonic experienţe consumate. Modelul poate (şi trebuie să fie) întrucâtva jucăuş. Ion Barbu este, în această perspectivă, un magister ludi. Cu o generozitate spontană, Aura Christi îşi împărtăşeşte experienţele, e gata să dea sfaturi unor tineri poeţi, în continuarea celor binecunoscute ale lui Rilke cel din Scrisorile către un tânăr poet.

Iată, aşadar, cartea unei autoare cu un destin literar cert. Un destin pe care Aura Christi şi-l asumă. Mai mult, ea şi-l construieşte cu orice sacrificiu.”

Nicolae Balotă, Un destin Literar,
Flacăra
, nr. 7, 2000

● „Descinzând din Basarabia natală, dintr-o familie în care bilingvismul a reprezentat o tradiţie fecundă în măsură să permită puternicilor efluvii ale literaturii ruse să modeleze subconştientul, Aura Christi şi-a asumat exilul ca pe o şansă regală sub care păşesc cei aleşi: «Eu vin din străinătatea exilului meu / din sălbăticia scrâşnită a conştiinţei de sine». Intens declarativă (prin seriile de verbe la imperativ, construcţiile simetrice şi anaforele sale) poeta împlineşte ritualul lirei şi pe acela al lecturii simpatetice ca pe o răsfrângere în abisul oglinzilor paralele. Tematizarea acestei condiţii în lăuntrul căreia fiinţează cu eroism eul liric apare expusă şi în volumul de versuri Crini Imperiali (1999).

[…] Construind cu tenacitate poeme pletorice şi deopotrivă sonete austere, Aura Christi restructurează un vocabular consacrat într-un discurs grav, mărturie a uneo conştiinţe damnate (desigur din perspectiva unei mitopoetici romantice şi baudelairiene). Febrilitatea rostirii […] perspectiva abisală […], viziunea ambivalentă asupra propriului daimon – «fiinţă fără sex (ca un pui de înger ghemuit pe cruce în aşteptarea Clipei», împlinirea experienţelor fundamentale […], cultul unor repere spirituale, aerul de a oficia prin cuvânt ori tăcere, toate acestea la un loc configurează o poetică de sorginte neoromantică. […] scriitori evocaţi de Aura Christi devin personaje ale unei mitologii interioare, după cum se impun ca autentici maeştri de gândire. […] Derularea investigaţiei sale vigilente, atât în sens poetic, cât şi poietic, are loc cu aparentă dezinvoltură, chiar şi când sunt aduse în fluxul asociaţiilor citate din mari filosofi, mai ales, din Nietzsche. […]

Afinităţile elective ale poetei se afirmă prin lecturi narcisice de la un capitol la altul, iar dialogurile cordiale întregesc un temeinic demers de autodefinire.”

Tatiana Rădulescu, Labirintul exilului,
Viaţa
Românească, nr. 11, 2001

● „Marea varietate a numelor şi culturilor din care provin creatorii citaţi în acest voluminos eseu, temele lor specifice, care, când îi apropie, când îi depărtează în amalgamul elegant, obsesiv, al autoarei – poetă şi romancieră ea însăşi – se adună însă şi se concentrează, aidoma unui spot intens de lumină, sub angulaţia aceluiaşi motiv pe care l-am putea numi obsesiv: cel al Viului! Prin această descoperire, intuiţie extrem de originală a unei teme eseistice, mai ales în spaţiul cultural autohton, Aura Christi se avântă pe terenuri ispititoare, riscante nu rareori în ochii acelor pedanţi, care suportă greu alunecarea din tiparele prestabilite, dacă nu din convenţiile tiranice ale modelor culturale, cele numite azi, mai ales în lumea ştiinţelor „tari”, interdisciplinare.

Urmând cu o rară perseverenţă, cu o sclipitoare aplicaţie acest motiv, autoarea străbate, cum am văzut, vaste terenuri de „vânătoare” ale marii culturi europene, din preromantism, romantism şi până în cea mai apropiată şi familiară modernitate, apropiind, înrudind apăsat nume cunoscute, celebrisime, care altfel stau la o respectabilă, convenţională distanţă. (Chiar şi numele subsemnatului, împreună cu analiza afundă a unor romane ce-mi poartă semnătura, romane inundate, crede mereu Aura Christi, de tema viului, sunt prinse, nu pentru prima oară, e drept, dar cu o acuitate rară, în corul marilor nume şi texte europene de proză, fapt care, mărturisesc, m-a emoţionat şi mi-a dat, nu ştiu cum să spun, cumva, o bucurie certă, o aprehensiune care-mi anunţă, parcă, postumitatea. Marea Vamă a tuturor celor care sperăm că vom dăinui în turbionul feroce, drept, nu rareori, şi masacrator al timpului.)

(…) Suntem pe deplin convinşi că Nietzsche şi Marea Amiază sau această absolut originală, curajoasă Religie a Viului se vor înscrie nu numai printre exegezele importante, necesare, în acest moment, literaturii contemporane, ci va propune şi un alt stil al interpretării, repetăm încă o dată, extrem de curajos, al autoarei, deoarece se aplică, vine în urma unor mari hermeneuţi, exersându-se pe texte despre care nu se mai poate spune nimic!, ar exclama orice neofit. Acest curaj, credem noi, încă o dată, îi este dăruit literalmente Aurei Christi, căci ea nu ezită să se scufunde în întregime în baia fierbinte sau insuportabil de rece, de glacială, a unor texte, care, deşi scrise şi publicate cu un secol sau două înainte, ne apar mereu în faţă cu o luminiscenţă aburită, intensă, inconfundabilă, ca cea a unor culmi înzăpezite, eterne, ca acel spectacol al înălţării în zare a unui colos fals blând, precum Fujiyama, dându-ne mereu impresia de fugă şi de apropiere, de mişcare a acelor corpuri stelare, făcute doar pentru a fi contemplate. Cu un curaj, cu o spaimă admirativă, care sunt mereu tot atâtea daruri ale „senzaţiei estetice”, ale participării intime, totale, la Creaţie, abandonând mereu, la nu ştiu care margine de drum, ticurile, convenţiile numeroase, mărunte, care ne apără adesea, uneori chiar şi eternul „bun-simţ”.

În acest fel, drumul „înainte şi îndărăt” al autoarei, al autorului de azi, de la creaţie spre analiză şi comentariu, şi, încă o dată, fuga în ficţiune şi visare, sunt nu numai posibile, dar devin, iată, un stil. Un nou mod de apercepţie, de existenţă, o „cheie practică”, adesea eficientă, de a ne apropia încă o dată de acele culmi înzăpezite, aparent intangibile, pe care le-am evocat mai sus şi care plutesc mereu pe linia orizontului minţii, oferindu-se fără greş numai acelor priviri care nu pot trăi fără ele.

O hrană reală, a minţii şi sufletului, alături de muzică, înlocuindu-ne cu succes, adesea, povara unor amintiri care ne sufocă şi cărora nu le găsim întotdeauna înţelesul. Deoarece, adevăraţii poeţi ştiu! – sensul unor lucruri, ca şi al unor fiinţe care ne apar într-o lumină ciudată nu rareori se găseşte în altă parte! Ailleurs!”

Nicolae Breban, Splendidul travaliu al adorației,
în Cultura, 21 iulie 2011

● „Boala, citită ca „ pretext de a naşte viul”, este, în mod nietzschean (dar nici Thomas Mann nu este străin de această influenţă…), oarecum unilateralizată în secţiunea finală, foarte majestuoasă, a „Teribilelor abisuri’, determinând-o pe Aura Christi să interpreteze tot ce citeşte în cheie exuberantă, care se pretează la Moartea lui Ivan Ilici (Tolstoi), la două texte foarte frumoase din secţiunea a treia a volumului, dedicate lui D. H. Lawrence şi Iris Murdoch (în cazul celui dintâi, Şarpele cu pene i-ar fi venit ca o mănuşă analistei…), însă, personal, mă îndoiesc că „monologul proustian se construieşte labirintic, dionisiac”, anexarea lui Proust la o Religie a viului fiind, în ceea ce mă priveşte, cea mai dificil de acceptat partitură a volumului.

Mai e de relevat un ultim aspect, înainte de a încheia: nu numai prin câteva dintre sintagmele sale recurente, dar şi prin substanţa sa esenţială, cartea pe care tocmai o închidem derivă dintr-o religiozitate creştină profundă, „iisusiac” fiind unul dintre epitetele foarte des folosite, împinse, evident, înspre exces. Nietzsche ca „sacerdot de la Torino” e pios spus, dar poate că el însuşi ar fi fost primul care să protesteze împotriva unei asemenea sintagme; oricum, e cert că acolo – adică la Torino – numai „sacerdot” nu a fost… Religiosului din Nietzsche şi Marea Amiază i s-ar putea dedica un studiu separat, într-atât de interesantă şi de nietzscheană este „umbrela” sub care el este tratat. Aura Christi construieşte un religios redimensionat spre mit: ca şi cum, trecând „istmul ontologic” dintre pioşenie şi exuberanţă, Iisus devine Dionysos, într-un palimpsest cultural care pe mulţi îi exasperează. Interpretarea operei brebaniene ca „propunere mitică” face parte din acelaşi registru, tot aşa cum marginea diafană a mitului reapare obsesiv în numeroase alte eseuri, transformând întreaga carte într-o tulburătoare şi foarte vie mitoconstrucţie personală.”

Ștefan Borbély, „abisurile spiralate ale vieții”, postfața
la volumul Nietzsche și Marea Amiază, Editura Contemporanul, 2011

● „Legarea de fragmente (meta)literare, amalgamarea, implicit o programatica neglijare a disociativitatii propun in cartea Aurei Christi, Nietzsche si Marea Amiaza, cuvânt inainte de Nicolae Breban, postfata de Stefan Borbély, Ed. Contemporanul, Bucuresti, 2011, oarecum „metodic“, o practica personala a „comparatismului“. Disociat, iata, de formele sale istorice, mai mult sau mai putin academizate, refuzate fatis si acestea. Autoarea este, ca tipologie estetica, o neoromantica sau o romantica (post)moderna, iubitoare de apropieri si legaturi excesive, voit prea mari ori prea largi, facute parca pentru ca sa incapa totul din ceea ce o preocupa ardent, pe multiple dimensiuni. De pilda, ca sa exemplific doar cu una dintre laturi, integreaza „frivol“ religia si mitul, referinte ca aceea la Scriptura si, numaidecât, la zeul grec Apollo, politeismul, grec indeosebi, fiind asumat. Disocierea este exprimata tot ca o asociere. Sculptorul Vasile Gorduz, crestin prin crez uman si artistic, este integrat politeismului si chiar pagânismului. Isus, prin citarea – repetata – a lui Schopenhauer, e asezat pe un fel de pat al lui Procust, aplicându-i-se de data aceasta scurtarea. Asadar, aparând ca „martir luminat“, supus psihologizarii. Pâna la urma sau poate doar intre timp, Aura Christi, umblând pe traseele vii, ale viului – ontic si estetic –, „alege viata“ (si) prin Dumnezeu ori – scris mereu ortodoxizant – Iisus. Dar, in mod obisnuit, procustianizarea apare urmata aici nu prin scurtare, ci prin lungire, extensie, exces, exagerare – oarecum metodice. Desi obsesiva, fixata intr-un cadru prestabilit, lectura, interpretarea, intelegerea – prin recurenta de idei, cuvinte, citate – isi dezvolta obiectul, privit constant prin lentile augmentative.”

Marian Victor Buciu, Posibila carte a vieții,
în Cultura, 16 februarie 2012

● „Câteva obsesii ziditoare susţin, în ultima ei carte, Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei, eşafodajul unui discurs magmatic, în care fraza curge precum o lavă în aglomerări de calificative, verbe şi uimiri, ce pot părea excesive, dar care, când şi când, se ridică vertical în flacăra albă a unei dez-văluiri de o secundă, sclipind în tăria ei de oţel şi insinuându-se, apoi, discret în toate compartimentele cărţii. Una dintre aceste revelaţii este prilejuită de „povestea cu doi necunoscuţi” – Dostoievski şi Tolstoi – cu care ne-a fermecat în tinereţe Ion Ianoşi, şi pe care, în prima parte a cărţii, o reia, uluită că o astfel de poveste a fost posibilă, şi Aura Christi, în contextul problematicii singurătăţii în veac şi a comuniunii în absolut a marilor spirite. Făcând din această poveste, căreia îi adaugă povestea Nietzsche, o imagine emblematică a condiţiei generale de locuitor al Republicii Aleşilor, dar şi de curaj de „a aşeza în pagină imposibilul”, Aura Christi disociază cu fineţe între două modalităţi de a trăi această condiţie – pe de o parte, aceea a contemplării prudente şi a convertirii în imagine apolinică a abisului, pe care, de altfel, artistul îl cunoaşte prea bine şi-l trăieşte senzorial (LevTolstoi, Camus etc.), pe de altă parte, trăirea plenară şi acceptarea abisului în zvârcolirile metafizice şi în re-memorarea lui completă într-o creaţie ce pare a fi uitat toate măsurile de precauţie ale sănătăţii fizice şi mintale (Dostoievski şi Nietzsche). Tolstoi se arată a fi conştient de această diferenţă dintre felul cum trăieşte el revelaţia „imposibilului” şi cum şi-o apropriază confratele său întru creaţie, iar cuvintele pe care le spune soţiei lui Dostoievski nu înainte, ci după dispariţia acestuia şi după ce a refuzat să participe la un eveniment care i-ar fi putut pune faţă în faţă, ni se pare că dovedesc nu atât admiraţia lui pentru dispărut, cât o tardivă şi adevărată recunoaştere a faptului că neîntâlnirea i se datorează. I se datorează pentru că el a înţeles că întâlnirea dintre el şi Dostoievski a avut loc de fapt şi va avea loc mereu într-un alt spaţiu decât cel al istoriei.”

Livia Cotorcea, „Ciopliți din coasta unei blândeți uriașe”,
în Convorbiri literare, nr. 10 (202), octombrie, 2012

● „Am terminat de citit cu infrigurare Nietzsche si Marea Amiaza (oricum, verbul «a citi» nu sintetizeaza decat imperfect efortul sinestezic pe care-l necesita o carte atat de complexa si de bogata in idei). La un prim nivel, volumul poate fi lecturat ca un impresionant catalog al «marilor teme» din literatura europeana (germana, franceza, engleza, rusa, romana), aceea inrudita, direct sau indirect, cu suflul zarathustrian al fostului profesor de la Universitatea din Basel. La un nivel secund insa, mult mai profund si mai semnificativ, el este un elogiu exceptional adus vitalismului injectat de solarul divin, reflectat magistral prin textele unor Berdiaev, Sestov, Kierkegaard si mai ales Nietzsche. Filiatia cea mai puternica si mai transparenta care imi vine in minte dupa parcurgerea paginilor tale este Rudolf Otto: desi nu are nevoie sa-l citeze niciodata explicit, cartea este infuzata de conceptul de «numinos», acel sacru inefabil intuit de teologul german in lucrarea sa capitala, Das Heilige. Te felicit pentru acest volum, exemplar in toate sensurile, si sunt convins ca oamenii carora li se adreseaza nu vor mai fi aceiasi dupa parcurgerea sa.”

Catalin Ghita (Fragment dintr-o scrisoare)

● „Ultimului capitol (…) se ocupă de misterul farmecului straniu, de misterul «idioţeniei» lui Mîşkin, îi putem aplica, fără ezitare, epitetul de capodoperă. Prin îndrăzneala de a ataca altfel o problemă, cea a unui personaj faimos şi criptic, ultra-comentat, nu rareori uitat, ocultat de mai noile generaţii de literaţi, români sau europeni, ca şi prin asociaţiile inedite, suprinzătoare nu rareori, provocând nu de puţine ori o cu totul altă aşezare faţă de atâtea şi atâtea docte concluzii profesorale. Prin curajul şi calmul febril al poetei şi eseistei care ne dăruieşte, odată cu aducerea în pagină a atâtor nume ilustre şi noi, pentru mulţi, din literatura şi exegeza marii Ţări şi Imperiu al Răsăritului. Prin candoarea şi nevoia irepresibilă, tipică unui creator autentic, de a înţelege valorile. Valorile eterne şi mereu moderne, actuale şi inactuale totodată, desfidând modele, curentele pasagere şi nu rareori sufocante, de prin universităţi şi redacţii încropite, naive, în sensul rău al cuvântului. Prin nevoia de adevăr, dar şi prin lupta, efortul şi dovada acelei moralităţi superioare care, încă odată, se arată, se proclamă azi din atâtea guri închise, încleştate, la orizontul unei confuzii şi decadenţe stridente a valorilor artei, ştiinţei şi literelor continentale. Un eseu care, alături de altele, nu prea multe, de la noi sau de aiurea, ne leagă de acel trecut imperial al Europei, de acel «regat al spiritului», pe care îl invocă Faust”.

Nicolae Breban, Atracția adâncurilor, în
România literară, nr. 46, 2012)

● „Metafora cărţii Aurei Christi exprimă, în cele din urmă, chiar cheia scrierii ei ca suferinţă exuberantă şi moarte. Nu tu poţi scrie aşa ceva, spunea Rilke în Elegiile duineze, fiindcă într-un asemenea joc eul e o miză fatalmente debilă, marcată de insuficienţă metafizică şi de carenţă. O poţi face într-un singur fel, şi anume să te laşi scris de străinul care urcă în tine din chiar clipa în care ţi-ai gândit opera, aşa cum viaţa nu e, de fapt, ceea ce noi trăim, ci efemerul pe care moartea îl lasă în fiinţa noastră, invitându-ne, dacă putem, să-l preschimbăm în veşnicie.”

Ştefan Borbély, „Să te laşi scris de străinul care urcă în tine”,
în Contemporanul, nr. 1, ianuarie 2013

● „Un mesager consemnabil, printre alţi „cîţiva” este, cu siguranţă, Aura Christi. I s-a auzit vocea pregnantă şi captivantă în cărţile sale de publicistică, eseistică, în romane şi poezie; mai ales în poezie, cel mai roditor teren pentru idei frumoase şi sensibile, în spiritul gînditorului german. Îndeosebi volumul de poezii Sfera frigului se citeşte paralel şi în completare cu Nietzsche şi Marea Amiază. Este drept că ambele au apărut în acelaşi an, 2011, şi la aceeaşi editură, dar cititorul întrevede fără dificultate raporturile imaginative, intenţia bine condusă în direcţia transcrierii unor trasee ale ideilor filozofice în planul invenţiei poetice. Titlurile înseşi vorbesc de la sine. S-a zis Sfera frigului, în ton cu momentele agitate ale eului pornit pe căile grele şi singuratice ale cunoaşterii, să aleagă socratic între „multiplul” comun şi Unul divin, de data aceasta „supraom”; s-a zis Marea Amiază ca popas contemplativ pe culmile greu accesibile ale existentului. O „clipă repede” de bucurie şi de înseninare, după care aleargă fiinţa cuprinsă de doruri înalte. Căci bucuria, ni se spune, este însuşi scopul vieţii. Şi Beethoven, alt „mare german”, a compus o Oda bucuriei, în plină glorie şi ros de suferinţă, fără a fi, totuşi, nietzschean.

Fiecare dintre „cei mari”, în devenire, este îndemnat să se încreadă neabătut în eul său. De aici un evident paradox: în competiţia filozof-poet, al doilea are cîştig de cauză şi-şi îngăduie să se judece pe sine şi pe alţii după afinităţi, nu după norme şi concepte prestabilite. Cartea Aurei Christi, Nietzsche şi Marea Amiază, încearcă să cuprindă personalităţi diverse ca vîrstă culturală şi ca tip de limbaj poetic (poezie, roman etc.), dar anturate de „osia mare a viului” (Nicolae Breban), pusă în act de principii ce ţin de „voinţă şi de reprezentare”. Intenţia autoarei este să distingă în suita de eseuri din Nietzsche şi Marea Amiază un veritabil trib de creatori curajoşi şi integri care se confruntă cu un destin fără seamăn de greu, pentru a se bucura de priveliştile unei lumi descoperite de ei şi din ei înşişi, fără poveţe din afară şi sfidînd formele primitive de viaţă. Este vorba de „prestigiosul trib iubit atroce de noi din care ne revendicăm – şi afirmăm acest lucru răspicat, în gura mare, în condiţiile în care a-ţi recunoaşte influenţele e un gest taxat în pripă drept semn de slăbiciune, iar a urma o şcoală, a învăţa de la un maestru a devenit, vai, limbilor despicate, otrăvite, minţilor splendid de limitate ale decadenţei, o ruşine! – trib al dostoievskienilor şi nietzscheenilor, Hermann Hesse, Rainer Maria Rilke, D.H. Lawrence, Thomas Mann, Nicolae Breban, Nichita Stănescu…”. Lista este repetată, parţial sau în întregime şi cu alte prilejuri, cu intenţia de reconstituire ori de lărgire a „tribului”; la p. 125-126 în formaţia Proust, Musil, Thomas Mann, Herman Hesse, D. H. Lawrence, N. Breban, Iris Murdoch; sau la p. 136: Rilke, Tolstoi, Thomas Mann, Breban. În Elegii duineze, Rilke îi apare autoarei „nietzschean pur-sînge – cu o mare boală” (p.60), Baudelaire este „un alt nietzschean pur-sînge” (p. 92), iar sculptorul Gorduz, „uriaşul”, se dovedeşte a fi, „ca fire aristocratică”, deci din aceeaşi familie, doar „oarecum nietzschean” (p. 74).”

Petru Ursache, Vocea lui Zarathustra,
în Convorbiri literare, ianuarie 2013