Cuprins

TEXT ŞI PRETEXT

O AVENTURA IDEATICĂ ● VOINŢA DE INADAPTARE ● REALITĂŢI ABSOLUTE ● ÎN PROXIMITATEA PERFECŢIUNII ● ÎNŢELEPCIUNEA RISCULUI

LÂNGĂ UN GENIU AL SOMNULUI ● FRAGMENTE DE FIINŢĂ ● „MERGI SINGUR…” ● SFÂRŞITUL ADEMENITOR ● EXERCIŢII DE LITERATURĂ ● TIRANIA OGLINZILOR ● FRAGMENTE DE TIMP ÎNGHEŢATE ● O SINUCIDERE COMODĂ ● IMAGINEA POETULUI FIINŢEI ● CRUCIADE ÎMPOTRIVA PUTERII ● O ARTĂ PENTRU TOŢI ŞI PENTRU NIMENI ● ZONA VIE, ZONA MOARTĂ ● FARMECUL LUCIDITĂŢII

FRAGMENTE DE FIINŢĂ

CUVINTELE POETULUI ● LOGODNA DESĂVÂRȘITĂ ● FALSELE LIMITE ● DEFINIŢII, OBSESII, CONSTATĂRI ● CRUCIADELE NELINIŞTII ● ARZĂTOAREA EPOPEE A ÎNCEPUTULUI ● RĂZBOAIELE NĂSCĂTOARE DE LEGENDE ● CE AȘTEPT ● ULTIMA SĂPTĂMÂNĂ A ANULUI ● MĂRTURISIRI ● O REVANŞĂ ÎMPOTRIVA LUMII ● DENUNŢURI DIN IUBIRE ● CUVINTELE CARE SUNT METAFORE ● MAGIA CUVÂNTULUI SILABISIT ● DOSTOIEVSKI ŞI POEZIA ● VISEZ TEXTE ● CEI PATRU SCRIITORI CARE ERAU UNUL ● REAL, IMAGINAR ● CEA MAI IMPORTANTĂ IDEE ● VISUL DIN SOMN ● REVENIREA LA TIMP ● AMPRENTE ● POEZIA ŞI LAŞITATEA ● DINSPRE TRECUT ● REMEMBER ● NINSORI PREMATURE ● PROIECTE NETERMINATE ● MUNTELE DINĂUNTRU ● SĂ TOLEREZI ZEII DIN TINE ● DESPRE CONCIZIE ● SCRIU ● FRAGMENTE DE FIINŢĂ

Fragment ales

Dacă în antichitate exilul – şi spunând acest lucru, mă gândesc, în primul rând, la Ovidiu – era considerat una dintre cele mai cumplite pedepse, dacă în antichitatea deciziei tale de a lua calea exilului credeai că, astfel, te condamni la însingurare, la restricţii punitive etc., mai târziu, revăzând ordinea lucrurilor și prefăcându-te că totul e aşa cum vrei şi nu aşa cum e, de fapt, în realitate, felul de a te preface, cât şi misti­ficarea voită, fiind atât de convingătoare, încât pot, de la un punct încolo, să substituie starea reală a lucrurilor sau ceea ce se consideră că este realitatea – începi să crezi cu adevărat că, alegând exilul, exilul interior, exilul estetic, exilul în propria țară, te-ai ales pe tine însuţi. Prin urmare, alegerea ta nu poate fi o pedeapsă, ci un dar este, un drum poate puţin monoton, un drum pe care ţi-l doreşti mai important decât este, un drum ce are o finalitate și, poate, nu e lipsit de sens în destinul tău de scriitor. „Drumul mare – susţine John Eglinton, unul dintre eroii hiperinteligenţi din romanul Ulise, dotaţi cu geniu de către James Joyce mai ales în felul de a greşi – e lipsit de varie­tate, dar el te va conduce la cetate”. Exilul e drumul ce te va duce la cetate cu o singură condiţie: să nu uiţi de orgo­liul adolescenţei de a-ţi alege un model de cucerire a lumii; cine a fost muntele de care ţi-ai fixat privirea, admiraţia, visele – Don Quijote?, Napoleon? Ia cu tine candoarea orgoliului de atunci, când ai descoperit faţa cealaltă, bes­tială, a lumii, faţă descrisă cu lux de amănunte de Cioran, ia cu tine cultul vitalităţii, cultul forţei, ia cu tine mândria şi umilinţa indispensabile în aventura care se întâmplă între condiţia de paiaţă şi condiţia de zeu.

Exilul te ajută să te conservi, să te aduni în forul lăun­tric. Concentrarea unei impunătoare cantităţi de energie explodează în orgoliul de „a-i anunţa” pe cei dim­prejur că eşti viu, iar estetica anonimatului nu ţine de normalitatea ta. În exil descoperi şi sentimentul de rarefiere a exisenţei, sentimentul de încetinire a vieţii, înaintarea lentă readucându-ţi, pregnant, în memorie modelul lumii privite de jos, dintr-o umanitate subterană, inventată de fostul comis voiajor Gregor Samsa, transformat într-o gânganie ce-şi păstrează rămăşiţele sufletului cum păstrezi, cu grijă exagerată, menită să ascundă de spi­ritele ultracurioase, o faptă dezonorantă. Înaintând extrem de încet în existenţă, observi că lucrurile ce-ţi păreau altădată in­signifiante capătă culori tot mai vii; observi, apoi, că, spre deose­bire de unii colegi sau prieteni, care se plâng la nesfâşit de o cronică lipsă de timp, tu ai extrem de mult timp, noţiunea de timp s-a dilatat pentru tine. Timpul din faţa ta creşte, se umflă şi, în loc să te strivească, cum ar fi fost firesc, poate, te aruncă în tine însuţi (sugestiva afirmaţie citată de Emil Cioran: „Sunt ca o păpuşă stricată, cu ochii căzuţi înlăun­tru”); timpul te reduce la tine însuţi sau, vorbind în lim­bajul lui Kierkegaard – „conştiinţa de sine nu e altceva decât conştiinţa propriei limitări” – te limitează. În aventura limitării te servesc exerciţiile de inadaptare, paradoxala, în aparenţă, poruncă: „Adaptându-te, nu te adapta”. Adap­tarea parţială e gradul în care adaptarea poate atinge perfecţiunea. Voinţa de inadaptare e un imperativ pentru un exilat. Poate. Brâncuşi, Eliade, Cioran au devenit ceea ce sunt astăzi şi pentru că nu s-au adaptat până la capăt, pen­tru că n-au fost asimilaţi de mediul social, cultural, în care au intrat şi pe care l-au acceptat în parte.

Exilul interior, loc benefic pentru a te întâlni cu tine însuţi.

Exilul, o aventură a limitării voinţei de adaptare.

Exilul, un dar pentru care trebuie să ai norocul de a fi pregătit.

Pentru Stephen Dedalus, protagonistul romanul Ulise, exilul e departe de a fi un dar; puterea de a-l accepta îi este de străină. Nimic nu-l ajută pe erou, totul e întors împotriva lui, până şi el însuşi, acel eu din multitudinea eurilor lui, ce se sfidează și se sfârtecă, exersându-şi farme­cul, ghidat de viziuni apocaliptice și de „remuşcările duhului lăuntric.” „Istoria – spune Dedalus în toiul unui discurs – este un coşmar din care tot încerc să mă tre­zesc”. Acest „tot încerc să mă trezesc” denotă un travaliu in­telectual sortit, probabil din capul locului, eşecului. E ca şi cum ai spune: „Tot încerc să mor şi nu mai reuşesc; până şi moartea a uitat de mine.” Domnul Dedalus, profesorul ce resimte golul creat de absenţa vocaţiei de dascăl, a încer­cat de atâtea ori să-şi revină din coşmarul care e pentru el istoria, încât conştientizarea efortului său îl împiedică să spere că el, finul intelectual respins de semenii săi, el, iubitorul de literatură, ce visa să-şi trăiască viaţa între nişte pereţi acoperiţi cu cărţi, cuprins de deznădejde, neacceptându-şi condiţia de exilat în propria ţară decât ca o drastică măsură punitivă, nu va reuşi să se trezească din coşmarul asumat. Istoria, pentru profesorul Dedalus, va rămâne un vis urât. Intenţiile sale estetice nu-l aduc la limanul împă­cării cu sine însuşi. Dimpotrivă, îi provoacă necontenit „remuşcările duhului lăuntric”, instigate, de altfel, şi de inventivul, veninosul, „rotofeiul” Buck Mulligan, un pro­vocator mărunt, mefistofelic, care îl provoacă mereu pe amicul său, făcându-l să-şi trateze în continuare exilul, viaţa însăși, ca pe o pedeapsă.

Istoria e o pedeapsă? „Istoria este un coşmar din care tot încerc să mă trezesc”. Istoria e coş­marul din care James Joyce s-a trezit asumându-şi-l, alegând calea exilului, adaptându-se şi neadaptându-se în acelaşi timp.

Referințe critice (selectiv)

● „Surpriza fericită pe care mi-o rezervau scrierile din Fragmente de fiinţă, pe care mi-o amplifică, mi-o justifică străbaterea acestui Labirint al exilului este aceea a conjuncţiei, a legăturii – filosofic vorbind – esenţiale şi existenţiale a vocii cuvântătoare cu poeticul. Străbatem în acest sfârşit şi totodată nou început de veac un deşert al poeticului. Or, iată, în cuvintele Aurei Christi, curgând abundent, din surse ascunse, fluidul vivifiant al poeziei, să nu temem de retorica majusculelor, al marei Poezii. Este tocmai ceea ce ne întâmpină din preambulul la suma aceasta de texte: o apologie a poeziei, cum nu mă mai aşteptam să aud rostită de o voce ştiutoare. Numai un iniţiat în arcanele poeticului poate să-şi permită cu o atât de sublimă neruşinare libertatea de a vorbi nu despre poezie, ci din poezie. Mărturisiri precum: «realitatea mea de oţel care este poezia», «Dacă poezie nu e, nimic nu e», «Am îmblânzit moartea prin poezie…», «Câtă suferinţă – exact atâta poezie», sunt tot atâtea mărturii ale celui ce nu se ruşinează de a se expune devorat de propria sa pasiune. Ostentaţie retorică? Nicidecum. E curajul temerarilor care înfruntă locurile comune ale celor care vor rămâne pururi în afara acelui «templu de cuvinte», pe care tot această îndrăzneaţă poetă se mărturiseşte chemată să-l înalţe. Ea ştie prea bine că are nevoie de acest curaj, ca de o virtute particulară, greu de dobândit, cu eforturi, sacrificii, pentru a face din poezie ceea ce ea trebuie să fie, adică ceea ce ea este (după principiul căruia verbul german i-a dat cea mai potrivită expresie: werde der du bist). E semnificativ că, atunci când formulează un fel de definiţie a poeziei, Aura Christi pune ca o condiţie esenţială a poeticului tocmai curajul: «Poezia, pentru mine cel puţin, este o experienţă pe care şi-o asumă marii singuratici ce au curajul nebunesc, curajul superior de a trăi faţă în faţă cu moartea, de a exista în intimitatea morţii». Poezia pentru ea devine ceea ce este numai în situaţii-limită, căci ea însăşi forţează, siluieşte frontierele, se instalează necontenit dincolo, în exil.

[…] Această tânără scriitoare este animată de o rară pasiune formatoare. A se forma pe sine înseamnă totodată a-i forma pe alţii. Nu ne miră recursul frecvent al eseistei la modelele formatoare, chiar dacă nu este nicidecum vorba de a repeta epigonic experienţe consumate. Modelul poate (şi trebuie să fie) întrucâtva jucăuş. Ion Barbu este, în această perspectivă, un magister ludi. Cu o generozitate spontană, Aura Christi îşi împărtăşeşte experienţele, e gata să dea sfaturi unor tineri poeţi, în continuarea celor binecunoscute ale lui Rilke cel din Scrisorile către un tânăr poet.

Iată, aşadar, cartea unei autoare cu un destin literar cert. Un destin pe care Aura Christi şi-l asumă. Mai mult, ea şi-l construieşte cu orice sacrificiu.”

Nicolae Balotă, Un destin Literar,
Flacăra
, nr. 7, 2000

● „Descinzând din Basarabia natală, dintr-o familie în care bilingvismul a reprezentat o tradiţie fecundă în măsură să permită puternicilor efluvii ale literaturii ruse să modeleze subconştientul, Aura Christi şi-a asumat exilul ca pe o şansă regală sub care păşesc cei aleşi: «Eu vin din străinătatea exilului meu / din sălbăticia scrâşnită a conştiinţei de sine». Intens declarativă (prin seriile de verbe la imperativ, construcţiile simetrice şi anaforele sale) poeta împlineşte ritualul lirei şi pe acela al lecturii simpatetice ca pe o răsfrângere în abisul oglinzilor paralele. Tematizarea acestei condiţii în lăuntrul căreia fiinţează cu eroism eul liric apare expusă şi în volumul de versuri Crini Imperiali (1999).

[…] Construind cu tenacitate poeme pletorice şi deopotrivă sonete austere, Aura Christi restructurează un vocabular consacrat într-un discurs grav, mărturie a uneo conştiinţe damnate (desigur din perspectiva unei mitopoetici romantice şi baudelairiene). Febrilitatea rostirii […] perspectiva abisală […], viziunea ambivalentă asupra propriului daimon – «fiinţă fără sex (ca un pui de înger ghemuit pe cruce în aşteptarea Clipei», împlinirea experienţelor fundamentale […], cultul unor repere spirituale, aerul de a oficia prin cuvânt ori tăcere, toate acestea la un loc configurează o poetică de sorginte neoromantică. […] scriitori evocaţi de Aura Christi devin personaje ale unei mitologii interioare, după cum se impun ca autentici maeştri de gândire. […] Derularea investigaţiei sale vigilente, atât în sens poetic, cât şi poietic, are loc cu aparentă dezinvoltură, chiar şi când sunt aduse în fluxul asociaţiilor citate din mari filosofi, mai ales, din Nietzsche. […]

Afinităţile elective ale poetei se afirmă prin lecturi narcisice de la un capitol la altul, iar dialogurile cordiale întregesc un temeinic demers de autodefinire.”

 Tatiana Rădulescu, Labirintul exilului,
Viaţa
Românească, nr. 11, 2001

● „Marea varietate a numelor şi culturilor din care provin creatorii citaţi în acest voluminos eseu, temele lor specifice, care, când îi apropie, când îi depărtează în amalgamul elegant, obsesiv, al autoarei – poetă şi romancieră ea însăşi – se adună însă şi se concentrează, aidoma unui spot intens de lumină, sub angulaţia aceluiaşi motiv pe care l-am putea numi obsesiv: cel al Viului! Prin această descoperire, intuiţie extrem de originală a unei teme eseistice, mai ales în spaţiul cultural autohton, Aura Christi se avântă pe terenuri ispititoare, riscante nu rareori în ochii acelor pedanţi, care suportă greu alunecarea din tiparele prestabilite, dacă nu din convenţiile tiranice ale modelor culturale, cele numite azi, mai ales în lumea ştiinţelor „tari”, interdisciplinare.

Urmând cu o rară perseverenţă, cu o sclipitoare aplicaţie acest motiv, autoarea străbate, cum am văzut, vaste terenuri de „vânătoare” ale marii culturi europene, din preromantism, romantism şi până în cea mai apropiată şi familiară modernitate, apropiind, înrudind apăsat nume cunoscute, celebrisime, care altfel stau la o respectabilă, convenţională distanţă. (Chiar şi numele subsemnatului, împreună cu analiza afundă a unor romane ce-mi poartă semnătura, romane inundate, crede mereu Aura Christi, de tema viului, sunt prinse, nu pentru prima oară, e drept, dar cu o acuitate rară, în corul marilor nume şi texte europene de proză, fapt care, mărturisesc, m-a emoţionat şi mi-a dat, nu ştiu cum să spun, cumva, o bucurie certă, o aprehensiune care-mi anunţă, parcă, postumitatea. Marea Vamă a tuturor celor care sperăm că vom dăinui în turbionul feroce, drept, nu rareori, şi masacrator al timpului.)

(…) Suntem pe deplin convinşi că Nietzsche şi Marea Amiază sau această absolut originală, curajoasă Religie a Viului se vor înscrie nu numai printre exegezele importante, necesare, în acest moment, literaturii contemporane, ci va propune şi un alt stil al interpretării, repetăm încă o dată, extrem de curajos, al autoarei, deoarece se aplică, vine în urma unor mari hermeneuţi, exersându-se pe texte despre care nu se mai poate spune nimic!, ar exclama orice neofit. Acest curaj, credem noi, încă o dată, îi este dăruit literalmente Aurei Christi, căci ea nu ezită să se scufunde în întregime în baia fierbinte sau insuportabil de rece, de glacială, a unor texte, care, deşi scrise şi publicate cu un secol sau două înainte, ne apar mereu în faţă cu o luminiscenţă aburită, intensă, inconfundabilă, ca cea a unor culmi înzăpezite, eterne, ca acel spectacol al înălţării în zare a unui colos fals blând, precum Fujiyama, dându-ne mereu impresia de fugă şi de apropiere, de mişcare a acelor corpuri stelare, făcute doar pentru a fi contemplate. Cu un curaj, cu o spaimă admirativă, care sunt mereu tot atâtea daruri ale „senzaţiei estetice”, ale participării intime, totale, la Creaţie, abandonând mereu, la nu ştiu care margine de drum, ticurile, convenţiile numeroase, mărunte, care ne apără adesea, uneori chiar şi eternul „bun-simţ”.

În acest fel, drumul „înainte şi îndărăt” al autoarei, al autorului de azi, de la creaţie spre analiză şi comentariu, şi, încă o dată, fuga în ficţiune şi visare, sunt nu numai posibile, dar devin, iată, un stil. Un nou mod de apercepţie, de existenţă, o „cheie practică”, adesea eficientă, de a ne apropia încă o dată de acele culmi înzăpezite, aparent intangibile, pe care le-am evocat mai sus şi care plutesc mereu pe linia orizontului minţii, oferindu-se fără greş numai acelor priviri care nu pot trăi fără ele.

O hrană reală, a minţii şi sufletului, alături de muzică, înlocuindu-ne cu succes, adesea, povara unor amintiri care ne sufocă şi cărora nu le găsim întotdeauna înţelesul. Deoarece, adevăraţii poeţi ştiu! – sensul unor lucruri, ca şi al unor fiinţe care ne apar într-o lumină ciudată nu rareori se găseşte în altă parte! Ailleurs!”

Nicolae Breban, Splendidul travaliu al adorației,
în Cultura, 21 iulie 2011

● „Boala, citită ca „ pretext de a naşte viul”, este, în mod nietzschean (dar nici Thomas Mann nu este străin de această influenţă…), oarecum unilateralizată în secţiunea finală, foarte majestuoasă, a „Teribilelor abisuri’, determinând-o pe Aura Christi să interpreteze tot ce citeşte în cheie exuberantă, care se pretează la Moartea lui Ivan Ilici (Tolstoi), la două texte foarte frumoase din secţiunea a treia a volumului, dedicate lui D. H. Lawrence şi Iris Murdoch (în cazul celui dintâi, Şarpele cu pene i-ar fi venit ca o mănuşă analistei…), însă, personal, mă îndoiesc că „monologul proustian se construieşte labirintic, dionisiac”, anexarea lui Proust la o Religie a viului fiind, în ceea ce mă priveşte, cea mai dificil de acceptat partitură a volumului.

Mai e de relevat un ultim aspect, înainte de a încheia: nu numai prin câteva dintre sintagmele sale recurente, dar şi prin substanţa sa esenţială, cartea pe care tocmai o închidem derivă dintr-o religiozitate creştină profundă, „iisusiac” fiind unul dintre epitetele foarte des folosite, împinse, evident, înspre exces. Nietzsche ca „sacerdot de la Torino” e pios spus, dar poate că el însuşi ar fi fost primul care să protesteze împotriva unei asemenea sintagme; oricum, e cert că acolo – adică la Torino – numai „sacerdot” nu a fost… Religiosului din Nietzsche şi Marea Amiază i s-ar putea dedica un studiu separat, într-atât de interesantă şi de nietzscheană este „umbrela” sub care el este tratat. Aura Christi construieşte un religios redimensionat spre mit: ca şi cum, trecând „istmul ontologic” dintre pioşenie şi exuberanţă, Iisus devine Dionysos, într-un palimpsest cultural care pe mulţi îi exasperează. Interpretarea operei brebaniene ca „propunere mitică” face parte din acelaşi registru, tot aşa cum marginea diafană a mitului reapare obsesiv în numeroase alte eseuri, transformând întreaga carte într-o tulburătoare şi foarte vie mitoconstrucţie personală.”

Ștefan Borbély, „abisurile spiralate ale vieții”, postfața
la volumul Nietzsche și Marea Amiază, Editura Contemporanul, 2011

● „Legarea de fragmente (meta)literare, amalgamarea, implicit o programatica neglijare a disociativitatii propun in cartea Aurei Christi, Nietzsche si Marea Amiaza, cuvânt inainte de Nicolae Breban, postfata de Stefan Borbély, Ed. Contemporanul, Bucuresti, 2011, oarecum „metodic“, o practica personala a „comparatismului“. Disociat, iata, de formele sale istorice, mai mult sau mai putin academizate, refuzate fatis si acestea. Autoarea este, ca tipologie estetica, o neoromantica sau o romantica (post)moderna, iubitoare de apropieri si legaturi excesive, voit prea mari ori prea largi, facute parca pentru ca sa incapa totul din ceea ce o preocupa ardent, pe multiple dimensiuni. De pilda, ca sa exemplific doar cu una dintre laturi, integreaza „frivol“ religia si mitul, referinte ca aceea la Scriptura si, numaidecât, la zeul grec Apollo, politeismul, grec indeosebi, fiind asumat. Disocierea este exprimata tot ca o asociere. Sculptorul Vasile Gorduz, crestin prin crez uman si artistic, este integrat politeismului si chiar pagânismului. Isus, prin citarea – repetata – a lui Schopenhauer, e asezat pe un fel de pat al lui Procust, aplicându-i-se de data aceasta scurtarea. Asadar, aparând ca „martir luminat“, supus psihologizarii. Pâna la urma sau poate doar intre timp, Aura Christi, umblând pe traseele vii, ale viului – ontic si estetic –, „alege viata“ (si) prin Dumnezeu ori – scris mereu ortodoxizant – Iisus. Dar, in mod obisnuit, procustianizarea apare urmata aici nu prin scurtare, ci prin lungire, extensie, exces, exagerare – oarecum metodice. Desi obsesiva, fixata intr-un cadru prestabilit, lectura, interpretarea, intelegerea – prin recurenta de idei, cuvinte, citate – isi dezvolta obiectul, privit constant prin lentile augmentative.”

Marian Victor Buciu, Posibila carte a vieții,
în Cultura, 16 februarie 2012

● „Câteva obsesii ziditoare susţin, în ultima ei carte, Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei, eşafodajul unui discurs magmatic, în care fraza curge precum o lavă în aglomerări de calificative, verbe şi uimiri, ce pot părea excesive, dar care, când şi când, se ridică vertical în flacăra albă a unei dez-văluiri de o secundă, sclipind în tăria ei de oţel şi insinuându-se, apoi, discret în toate compartimentele cărţii. Una dintre aceste revelaţii este prilejuită de „povestea cu doi necunoscuţi” – Dostoievski şi Tolstoi – cu care ne-a fermecat în tinereţe Ion Ianoşi, şi pe care, în prima parte a cărţii, o reia, uluită că o astfel de poveste a fost posibilă, şi Aura Christi, în contextul problematicii singurătăţii în veac şi a comuniunii în absolut a marilor spirite. Făcând din această poveste, căreia îi adaugă povestea Nietzsche, o imagine emblematică a condiţiei generale de locuitor al Republicii Aleşilor, dar şi de curaj de „a aşeza în pagină imposibilul”, Aura Christi disociază cu fineţe între două modalităţi de a trăi această condiţie – pe de o parte, aceea a contemplării prudente şi a convertirii în imagine apolinică a abisului, pe care, de altfel, artistul îl cunoaşte prea bine şi-l trăieşte senzorial (LevTolstoi, Camus etc.), pe de altă parte, trăirea plenară şi acceptarea abisului în zvârcolirile metafizice şi în re-memorarea lui completă într-o creaţie ce pare a fi uitat toate măsurile de precauţie ale sănătăţii fizice şi mintale (Dostoievski şi Nietzsche). Tolstoi se arată a fi conştient de această diferenţă dintre felul cum trăieşte el revelaţia „imposibilului” şi cum şi-o apropriază confratele său întru creaţie, iar cuvintele pe care le spune soţiei lui Dostoievski nu înainte, ci după dispariţia acestuia şi după ce a refuzat să participe la un eveniment care i-ar fi putut pune faţă în faţă, ni se pare că dovedesc nu atât admiraţia lui pentru dispărut, cât o tardivă şi adevărată recunoaştere a faptului că neîntâlnirea i se datorează. I se datorează pentru că el a înţeles că întâlnirea dintre el şi Dostoievski a avut loc de fapt şi va avea loc mereu într-un alt spaţiu decât cel al istoriei.”

 Livia Cotorcea, „Ciopliți din coasta unei blândeți uriașe”,
în Convorbiri literare, nr. 10 (202), octombrie, 2012

● „Am terminat de citit cu infrigurare Nietzsche si Marea Amiaza (oricum, verbul «a citi» nu sintetizeaza decat imperfect efortul sinestezic pe care-l necesita o carte atat de complexa si de bogata in idei). La un prim nivel, volumul poate fi lecturat ca un impresionant catalog al «marilor teme» din literatura europeana (germana, franceza, engleza, rusa, romana), aceea inrudita, direct sau indirect, cu suflul zarathustrian al fostului profesor de la Universitatea din Basel. La un nivel secund insa, mult mai profund si mai semnificativ, el este un elogiu exceptional adus vitalismului injectat de solarul divin, reflectat magistral prin textele unor Berdiaev, Sestov, Kierkegaard si mai ales Nietzsche. Filiatia cea mai puternica si mai transparenta care imi vine in minte dupa parcurgerea paginilor tale este Rudolf Otto: desi nu are nevoie sa-l citeze niciodata explicit, cartea este infuzata de conceptul de «numinos», acel sacru inefabil intuit de teologul german in lucrarea sa capitala, Das Heilige. Te felicit pentru acest volum, exemplar in toate sensurile, si sunt convins ca oamenii carora li se adreseaza nu vor mai fi aceiasi dupa parcurgerea sa.”

Catalin Ghita (Fragment dintr-o scrisoare)

● „Ultimului capitol (…) se ocupă de misterul farmecului straniu, de misterul «idioţeniei» lui Mîşkin, îi putem aplica, fără ezitare, epitetul de capodoperă. Prin îndrăzneala de a ataca altfel o problemă, cea a unui personaj faimos şi criptic, ultra-comentat, nu rareori uitat, ocultat de mai noile generaţii de literaţi, români sau europeni, ca şi prin asociaţiile inedite, suprinzătoare nu rareori, provocând nu de puţine ori o cu totul altă aşezare faţă de atâtea şi atâtea docte concluzii profesorale. Prin curajul şi calmul febril al poetei şi eseistei care ne dăruieşte, odată cu aducerea în pagină a atâtor nume ilustre şi noi, pentru mulţi, din literatura şi exegeza marii Ţări şi Imperiu al Răsăritului. Prin candoarea şi nevoia irepresibilă, tipică unui creator autentic, de a înţelege valorile. Valorile eterne şi mereu moderne, actuale şi inactuale totodată, desfidând modele, curentele pasagere şi nu rareori sufocante, de prin universităţi şi redacţii încropite, naive, în sensul rău al cuvântului. Prin nevoia de adevăr, dar şi prin lupta, efortul şi dovada acelei moralităţi superioare care, încă odată, se arată, se proclamă azi din atâtea guri închise, încleştate, la orizontul unei confuzii şi decadenţe stridente a valorilor artei, ştiinţei şi literelor continentale. Un eseu care, alături de altele, nu prea multe, de la noi sau de aiurea, ne leagă de acel trecut imperial al Europei, de acel «regat al spiritului», pe care îl invocă Faust”.

Nicolae Breban, Atracția adâncurilor, în
România literară, nr. 46, 2012)

● „Metafora cărţii Aurei Christi exprimă, în cele din urmă, chiar cheia scrierii ei ca suferinţă exuberantă şi moarte. Nu tu poţi scrie aşa ceva, spunea Rilke în Elegiile duineze, fiindcă într-un asemenea joc eul e o miză fatalmente debilă, marcată de insuficienţă metafizică şi de carenţă. O poţi face într-un singur fel, şi anume să te laşi scris de străinul care urcă în tine din chiar clipa în care ţi-ai gândit opera, aşa cum viaţa nu e, de fapt, ceea ce noi trăim, ci efemerul pe care moartea îl lasă în fiinţa noastră, invitându-ne, dacă putem, să-l preschimbăm în veşnicie.”

Ştefan Borbély, „Să te laşi scris de străinul care urcă în tine”,
în Contemporanul, nr. 1, ianuarie 2013

● „Un mesager consemnabil, printre alţi „cîţiva” este, cu siguranţă, Aura Christi. I s-a auzit vocea pregnantă şi captivantă în cărţile sale de publicistică, eseistică, în romane şi poezie; mai ales în poezie, cel mai roditor teren pentru idei frumoase şi sensibile, în spiritul gînditorului german. Îndeosebi volumul de poezii Sfera frigului se citeşte paralel şi în completare cu Nietzsche şi Marea Amiază. Este drept că ambele au apărut în acelaşi an, 2011, şi la aceeaşi editură, dar cititorul întrevede fără dificultate raporturile imaginative, intenţia bine condusă în direcţia transcrierii unor trasee ale ideilor filozofice în planul invenţiei poetice. Titlurile înseşi vorbesc de la sine. S-a zis Sfera frigului, în ton cu momentele agitate ale eului pornit pe căile grele şi singuratice ale cunoaşterii, să aleagă socratic între „multiplul” comun şi Unul divin, de data aceasta „supraom”; s-a zis Marea Amiază ca popas contemplativ pe culmile greu accesibile ale existentului. O „clipă repede” de bucurie şi de înseninare, după care aleargă fiinţa cuprinsă de doruri înalte. Căci bucuria, ni se spune, este însuşi scopul vieţii. Şi Beethoven, alt „mare german”, a compus o Oda  bucuriei, în plină glorie şi ros de suferinţă, fără a fi, totuşi, nietzschean.

Fiecare dintre „cei mari”, în devenire, este îndemnat să se încreadă neabătut în eul său. De aici un evident paradox: în competiţia filozof-poet, al doilea are cîştig de cauză şi-şi îngăduie să se judece pe sine şi pe alţii după afinităţi, nu după norme şi concepte prestabilite. Cartea Aurei Christi, Nietzsche şi Marea Amiază, încearcă să cuprindă personalităţi diverse ca vîrstă culturală şi ca tip de limbaj poetic (poezie, roman etc.), dar anturate de „osia mare a viului” (Nicolae Breban), pusă în act de principii ce ţin de „voinţă şi de reprezentare”. Intenţia autoarei este să distingă în suita de eseuri din Nietzsche şi Marea Amiază un veritabil trib de creatori curajoşi şi integri care se confruntă cu un destin fără seamăn de greu, pentru a se bucura de priveliştile unei lumi descoperite de ei şi din ei înşişi, fără poveţe din afară şi sfidînd formele primitive de viaţă. Este vorba de „prestigiosul trib iubit atroce de noi din care ne revendicăm – şi afirmăm acest lucru răspicat, în gura mare, în condiţiile în care a-ţi recunoaşte influenţele e un gest taxat în pripă drept semn de slăbiciune, iar a urma o şcoală, a învăţa de la un maestru a devenit, vai, limbilor despicate, otrăvite, minţilor splendid de limitate ale decadenţei, o ruşine! – trib al dostoievskienilor şi nietzscheenilor, Hermann Hesse, Rainer Maria Rilke, D.H. Lawrence, Thomas Mann, Nicolae Breban, Nichita Stănescu…”. Lista este repetată, parţial sau în întregime şi cu alte prilejuri, cu intenţia de reconstituire ori de lărgire a „tribului”; la p. 125-126 în formaţia Proust, Musil, Thomas Mann, Herman Hesse, D. H. Lawrence, N. Breban, Iris Murdoch; sau la p. 136: Rilke, Tolstoi, Thomas Mann, Breban. În Elegii duineze, Rilke îi apare autoarei „nietzschean pur-sînge – cu o mare boală” (p.60), Baudelaire este „un alt nietzschean pur-sînge” (p. 92), iar sculptorul Gorduz, „uriaşul”, se dovedeşte a fi, „ca fire aristocratică”, deci din aceeaşi familie, doar „oarecum nietzschean” (p. 74).”

Petru Ursache, Vocea lui Zarathustra,
în Convorbiri literare, ianuarie 2013