Cuprins

I. Semne

■ Marea lumină impură ■ Miez de apocalipsă ■ Marele nimeni ■ Nu-i de făcut nimic ■ În sfârşit ■ Dans e totul ■ Semnul ■ Cântăreţul orb ■ Duhul ploii ■ O, daimone!! ■ La cules ■ Mărturie ■ Geneză ■ Finis ■ În lumina morţii ■ În dulcea pribegie

II. Psalmi

■ Zi îndoită ■ Departe ■ Întrebări ■ Trup de sprijin ■ August ■ Joc ■ Exorcizare ■ Peisaj în Duminica Orbilor ■ Noapte la munte ■ Bocet ■ Noapte străină ■ Arhitectura nopţii ■ Surâzător şi viu ■ Munţii în ispită ■ Veşnica întoarcere ■ Se apropie ultima vamă ■ Ce sunt eu pentru tine ■ Mă auzi, înstrăinatule ■ Cum te presimt ■ Psalm ■ Culorile nopţii ■ Din pomul cerului ■ Privirile tale întunecate ■ Prin ochii altcuiva ■ Coşmar ■ Cineva din noapte ■ Trup şi suflet ■ Dormi ■ Şi iarăşi m-a cuprins teama din copilărie ■ Lăsaţi fluturii

Poeme alese

Marea lumină impură

Când marea lumină impură
te redă lumii cu limbă de moarte
şi eşti la doi paşi de cerul
îmboldit de recele înger alergător,
când negrul duh al pământului
cutreierat de sete
– în timpi nemăsuraţi – se adună
şi caută un loc, un singur loc,
în care să dea ocol firii
cutremurate, încete;
când nu mai cauţi pe nimeni
să te îndrume, singurătatea
să o transforme în grădină
din miezul spaimei;
când totul se reduce la frig
şi la strigătul
ce astupă propria gură
cu un alt strigăt,
mai afund,
de nepătruns.
Când asculţi ceva de nespus
ce-ţi brăzdează secreta făptură,
când totul parcă se stinge aproape
şi nu-ţi rămâne decât
veşnic marea lumină impură
care – iar şi iar – spre tine te mână,
fără să-ţi pună întrebări,
fără să-ţi dea un răspuns.

Marele nimeni

Ameţitor – ca în abisuri –
mă afund în lumi ce irump
în gându-mi spintecat de-un corb,
în bezna amară din trup.
Mă scufund, mă scufund
în mierea otrăvii scăpate
din bolţi de magmă impură.
Ce furtuni în mine iscate!!
Cad adânc, tot mai adânc
printre antice cruci de sare,
lângă florile nopţii închise.
Pentru nimeni îs de mâncare.
În focul beznei de gheaţă
m-afund cu o foame profană.
Mesteceni se-mpung în amurg,
ţinuţi de-o stafie în palmă.
E negru. Cât negru se-abate
din tâmpla-mi, din anii de fier.
M-arunc în trup ca-ntr-o lavă
din care renasc şi iar pier.
Totu-i joc, e vuiet şi hohot,
şi linişte şi rătăcire
scurmată de marele nimeni,
din care revin peste fire.
Şi mă scufund. Mă scufund
ca-n sfântul abis neştiut,
înfruptându-mă din marele nimeni
în mine-azvârlit din alt trup.

Nu-i de făcut nimic

Nu-i de făcut nimic.
Soarele înghite camera în care scriu –
mormânt tocmai bun de locuit
de-odinioară, de azi, de mai târziu.
Vulturul alb spintecă geamul
şi umbra-i de ceară urneşte
casa întreagă tot mai spre cer.
Nu-i de făcut nimic.
Statuile acestui oraş se înclină încet
înspre moarte. Şi nopţile aici
par spintecate de vorbele unui profet,
ascultat de păsări, de caii ţiganilor.
Aerul e închis ca o criptă fără urmaşi.
Ne sufocăm singurătatea, prin noapte vâslaşi!!
Uneori, câte o adiere
ca dinspre o cu totul altă noapte,
ca strigătul ferecat într-un răspuns,
ca tăcerile unui soldat apte
de-a închide în ele imperii, de cucerit
din ezitare, din spaimă.
Ne tencuim din moarte în moarte.
Soarele înghite camera în care scriu –
mormânt de-odinioară, de azi, de mai târziu.
Ultima veste? Nici umbră de mine.
Cerul acestui oraş e ca gura unei fântâni,
prin care alergi ca printr-un lan în spic.
Şi nu-ţi pasă de puterea de a nu fi nici umbră.
Şi nu-ţi pasă că de mult nu-i de făcut nimic.

Geneză

El mi-a azvârlit în faţă
câteva – lungi – cuvinte.
Aşa luptătorul aruncă
tolba cu săgeţi şi îşi pune
timpanul pe o piatră
cu muchiile tocite în lupta-i
suavă cu aerul.
Marea încăierare a luat sfârşit.
Timpul s-a încetinit.
Secunda se umflă cât vezi
cu duhul, idolatră!
Eu în mine m-am azvârlit
Şi-am am mers cale de-o oră
când seara muşcă din asfinţit,
iar luna răscoleşte morminte.
Nu erau în preajmă:
nici o făptură,
nici cuvintele aruncate iute –
oseminte ale unor fiinţe de aer,
sfârtecând perplex minute.
Se-nnoptase îngerul meu şchiop
în sandaua mea trufaşă
şi-mi cânta de dor, sfârşit;
i s-a stins lumina-n oase,
tăind orizontu-n două:
de o parte stăteam eu
– mormânt al altcuiva –
de cealaltă – cineva care
şchiopătând se-ndepărta
ca şi cum era pe-acolo
în trecere numai,
ca şi cum lumea-ncepea
când trăgea cu ochiul
spre distrata mea sanda.

În dulcea pribegie

Pe unde ai umblat în dulcea-ţi pribegie,
o, suflete, întors din depărtări,
de iar mi-ai încurcat gândul şi tihna
în crinii otrăviţi, în iarba
răspândită în zilele de ieri?!
Mi-ai risipit secundele şi vraja,
şi vârstele, şi chipurile, anii,
aprig vânând pe unde-ai fost:
candori şi dragi năluci viteze
ce-aruncă orizontul mai departe,
apusuri de ierni mari, şi colţi
de jar – profanii –
cu care îţi sapi drum
spre trupul cel uitat,
străvechea ta armură
de carne şi mireasmă –:
tu, care te-ai întors
din cel mai lung război
ca din medievalul lut,
veşnic flămând, învins
şi vinovat
de tot ce n-ai trăit,
de tot ce n-ai văzut.

Exorcizare

El ştia.
El ştia cuvântul în care
ne doream să ne-azvârlim
cu morţile noastre cu tot.
Îl repeta de câteva ori pe zi
fără să ni-l spună clar.
Înclina spre noi orizontul.
Ne împingea în fiinţă,
poruncindu-ne să fim.
Nu ştiam ce să credem.
Şi ne-adunam din amintirile
despre el, despre ce am putea fi.
Încăpeam – cu toţii – în raza
privirilor lui. Serile însă
ne înghesuiam unul în altul
de parcă visam să ne locuim
inimile reciproc, aşa cum tunurile
sunt uneori locuite de păsări migratoare.
Cineva în noi – neclintit – ne moare.
Nu credeam că este el.
Ay, cine-ar fi crezut?
Născoceam un răsărit, apoi plantele,
păgânele zâne care să aducă ploi
şi, în fine, ce mai era de născocit,
ca să-l cucerim, să ne spună o dată
cuvântul acela, cuvântul ştiut,
pe care-l tot repeta,
pe jumătate răsfrânt în mit.
El – oho!! – părea de neclintit.
Munţii slobozeau înspre cer statui.
Cerul se frângea undeva la jumătate.
Şi ningea peste noi cu păsări ce duceau
la subţiori armii de făpturi nevăzute.
Arborii ne devorau umbra, petele
de lumină rea. Timpul era povestit
– ca în trecut – de greci. Văzduhul era
inundat de ochi de lupi, ochi de fluturi.
Adâncit în sine, el ne însera.

Noapte străină

Noapte străină,
spre tine îmi întorc
ochii, sufletul, mâna.
Aud plânsetul cuiva
ori aşa se tânguie
lucrurile ce stau
să se deschidă?
Sau pur şi simplu
vine cineva
şi văzduhul
– din suferinţă, din singurătate –
îi îngână astfel paşii,
mersul greu,
timpul
şi respirarea,
din ce în ce mai rară
şi mai grea.
Se aude cineva
bătând clopote negre.
Văzduhu-i prea plin,
iar sufletul copt
îşi iese din maluri
ca liniştea
prevestind o furtună.
Secundele-s mari
şi cresc tot mai tare!!
Noapte străină,
din întunericul tău
– apropiat ca otrava din sânge –
nu poate să nu vină nimeni.

Referințe critice (selectiv)

● „Aici totul e grav. Nici ludicul, nici parodicul, nici oboseala contextului postindustrial şi nici tendinţele destructurante ale postmodernilor nu au trecere. Modernitatea Aurei Christi e una esenţială, organică, refractară modelor, năzuind spre reinterpretarea semnelor şi universaliilor; întrebările pe care şi le pune ea au fost şi ale înaintaşilor, iar răspunsurile transcend achiziţiile, relevând evoluţia conştiinţei în mers, relevând evoluţia unei creatoare de mâna întâi, cu totul personală. Scrieri mai noi, Labirintul exilului (2000), Elegii nordice (2002) şi altele confirmă consecvenţa cu sine a unei conştiinte exemplare.” (Constantin Ciopraga)

● „Mă auzi tu, oare, înstrăinato? Am citit poeziile tale la ceas de seară, pe o terasă, având în faţă colinele Ierusalimului. Eu nu sunt un bun comentator de poezie, cei care au scris despre poezia ta te-au «prins» foarte bine, ai forţă, un simţ rar al tragicului şi antene pentru transcendenţă, fără să cazi (din fericire) în ceea ce se cheamă «poezie religioasă». E un instinct păgân care te fereşte de o excesivă «creştinare» a poeziei chiar şi în Psalmi.” (Leon Volovici – fragment dintr-o scrisoare)

● „Faptul că Grădinile austere au trecut prin PC-ul meu mi-a prilejuit o bucurie, o tulburare de zile aurorale. Nu m-am putut abţine şi am citit câteva poeme. N-am mai putut apoi s-o las din mână. M-a învăluit şi m-a luat pe sus cutremurata spiritualitate vitală care străbate versurile. Asta nu mi se întâmplă prea des, citind poezie contemporană”. (Zoltan Terner)

● „Dintr-un presupus outsider al generaţiei ’90, Aura Christi ajunge o figură pregnantă a congenerilor ei, recuperează teren (literar) printr-o maturizare cu totul spectaculoasă.” (Mihail Gălăţanu)

● „Mignonă şi bătăioasă, cheltuind pasionalitate, războinică în pofida fragilităţii, împrăştiind texte curajoase pe care amicii internauţi nu ezită a le califica «dinamită curată», supărând pe mulţi, scriind febril, asumându-şi riscurile Balcaniei («linşată», pedepsită, izolată etc.), Aura Christi, citând «vorbele atroce» ale iubitului Nietzsche, vrea să devină ceea ce este: poetă. (…) Metamorfoza e izbitoare; discursul a devenit sincopat, auster, de o incantaţie adumbrită, cerebrând «viaţa de vis», testând – prin «poemele de iubire» – temele grave (relaţia cu maestrul, divinitatea, moartea, poezia) pentru a conchide că, doar povestită, viaţa e trăită. Mulţi dintre exegeţii Aurei Christi au subliniat «fulminanta ascensiune» a poetei. Penetrantă, Aura Christi a avut şansa de a fi fost văzută în mediile bucureştene. Dar meritele poetei, dincolo de suportul valoric, stau şi în tenacitatea autoconstrucţiei, promovând – programatic – «ruptura».” (Adrian Dinu Rachieru)

● „Sunt puţini scriitorii care să facă atâta risipă cu viaţa şi cu scrisul lor, ca Aura Christi. Este o iluzie să crezi că aceste două valori se pot converti într-un perpetuum mobile. De regulă, cei mai mulţi îşi reazemă opera pe tihna vieţii, mai mult pe contemplaţie. Aura Christi se află însă într-o continuă combustie, trecând ca printr-o clepsidră, din partea vieţii în partea literaturii. Continuu neliniştită, tentată să nu lase clipa să treacă în van, încărcată de voinţă, pare a se hrăni din reţeta lui Nietzsche, pare a-şi găsi sursa de vitalitate în propriul istov. Temperamental, este o dionisiacă, efervescentă, acaparată de beţia vieţii/culturii, abordând genuri şi specii literare diverse, angajându-se în polemici vehemente, ahtiată de călătorii, tânjind după însorita Grecie, după civilizaţii antice, atrăgând în jurul său câţiva seniori (Nicolae Balotă, Ion Ianoşi), străduindu-se să susţină o revistă importantă şi o editură.

Aura Christi este preocupată de propria imagine, pe care o multiplică în literatură, în jurnale, în meditaţii. Şi recentul volum de poeme, Grădini austere (Editura Ideea Europeană, București, 2010), realizează o astfel de captare a eului, cu viziunile, obsesiile, neliniştile sale. Este o poezie amorsată, pregătită pentru o posibilă/inevitabilă implozie, menţinând în alertă tensiuni, interpelând stăruitor o instanţă transcendentă.”

Paul Aretzu, Psalmi în răspăr, în Euphorion,
nr. 10-11/2011