Cuprins

■ Loc intangibil ■ În orele de vârf ale golului ■ Exerciţii de întuneric ■ Aşteptându-mă ■ Elegia mersului (I) ■ Noli me tangere ■ Ia cu tine urletul ■ Amânarea genezei ■ După ușile negre ■ Ca o mireasă la zid venea primăvara ■ Ochii se înmulţesc fulgerător sub piele ■ Cadavre afabile ■ Să fiu uitată în veninul păcii ■ Cuprins de melancolie şi dragoste ■ Plutesc către soarele meu rigid ■ Avantajul de a nu fi născută ■ Ctitor de vise aspre ■ Fragment de fiinţă ■ În cumplita intimitate a liniei de plutire ■ Stă cineva în creierul meu ■ Globul de hârtie ■ Utopia cutremurată ■ Muntele ales ■ Tragicul visător ■ În visul din somn ■ Drepturile zeilor ■ Somnul cărnii ■ Cântec de leagăn ■ Viziune împotriva mea ■ Liant ■ Mersul prin creierul tău ■ Salonul albastru ■ Timpul trece urlând ■ Îngerul de gheaţă ■ Plutea inefabil o umbră ■ Elegia mersului (II)

Poeme alese

Amânarea genezei

Nu. Nu e nici o ieşire. Memoria îmi pune capcane
într-un peisaj senzual. Vânători de elită.
Festin al singurătăţii de lup. Sunt un om singur.
Cad singură în golul de sticlă, abrupt.
Din căderile mele – oho – mă înfrupt.
Praznic dumnezeiesc. Singură mă iau în braţe şi mă aduc
în zona ostilă, scorţoasă a conştiinţei de sine,
peste nouă mări şi nouă ţări. La locul meu. În mine.
Îngerii mă recunosc după semnele vechi.
Nu mă ajută Dumnezeu. Nu mă ajută nimeni.
Caut cuvintele care să taie în carnea mea vie.
Caut cuvintele care să spânzure singurătăţile de cer.
Mint cu neruşinare. Mă joc ca un handicapat ostracizat cu ele,
făcându-mi cu nepăsare de guşter curaj mie.
Şi merg fără somn spre cina de taină la care ofrandă mă cer.
Sunt flămândă de moarte. M-aş înfrupta din mine,
din reziduurile de sacru: profanat, răscolit, înfrigurat.
Trebuie să existe câteva oglinzi în care nu m-am privit.
Şi coşmarul după care va începe declinul.
Ştiu: soarele cu dinţi din scăfârlia mea va trebui îndurat.
Nu sunt sigură că voi fi în stare lumina să mi-o suport.
Sunt prea slabă, prea neimportantă în proslăvitul scâncet universal.
Dar în mine îl port ca pe un orfan care nu vrea să se nască mort
şi care amână ieşirea-i din bârlogul primordial,
repetând dulce-amar: nu.
Nu poate fi în zadar. În zadar…

Ochii se înmulţesc fulgerător sub piele

După ochii mei – alţi ochi.
După mâinile mele – alte mâini.
După buzele mele – alte buze.
După vocile mele – alte voci,
acoperindu-se una pe alta
până totul se amestecă, se învolbură
ca într-un blestem lacom
şi nu deosebesc decât
ochii ce se înmulţesc fulgerător sub piele
şi sar câte unul, câte doi, câte patru,
prin mâinile, buzele, vocile toate.
şi rămân oarbă şi fără mâini,
şi fără buze, şi fără vocile mele, şi fără
celelalte voci care se schimbă înfrigurate
în alte trupuri, mişcându-se aproape.
Tot mai aproape.

Să fiu uitată în veninul păcii

Să fiu uitată în veninul păcii diabolice, fericite,
unde muşc, mă sugrum, mă duşmănesc,
mă prosternez şi din boală mă nasc.
Unde cresc dintr-o infirmitate născocită, dement-catonică,
precum cerul pierdut, curgând isteric, abrupt
în sus, către sânul uitării, flasc.

O, linişte laşă!! O, linişte eroic-obscură, erodată în urgia
singurătăţilor nepătrunse de nici un bărbat.
O, linişte extaziată în care îmi scriu demonii
ce vor veni când – visând că mă nasc – voi fi murit demult
şi toate se vor fi trecut, în timp ce de fapt nici n-au început.

De ce, totuşi, boala? De ce veşnic atrofiata minciună: uit?!
Detest mişcarea. Mă fac nevăzută. Salt ceţos şi surd.
În fluviile halucinant revoluţionare, multiplicându-mi chipul, mă arunc,
luând cu mine liniştea putrescentă, absintul frigului, noaptea latentă
şi inima care aidoma unui pietroi semidoct mă trage la fund.

Stă cineva în creierul meu

Stă cineva în creierul meu
şi îmi dictează ce şi cum să fac împotriva mea.
Bălăcindu-mă într-un cocktail preparat
din ură, dragoste, statornicie,
eu omor urletul din creierul inimii
şi urc treptele dezvelite în faţa mea
fără remuşcări, fără dorinţe, fără somn,
fără promisiuni, fără iluzii.
Dogmatic prin ceaţă înaintez
spre un născocit orizont.
Atunci când afirm ceva
în prezenţa orgolios terifiantă a morţii,
continui prosteşte să mă întreb: sunt?,
spălându-mă pe mâini cu interogaţii
ca Pilat din Pont.

Utopia cutremurată

Cred. Mărturisesc. Cu frică şi cu tremur întreb:
Tată al meu, Carele eşti în ceruri,
cine sunt eu, de mi-ai dat puterea cea de toate zilele,
puterea să ascult discursurile îndrăgostite
ale golului, ale nimicului?
Cine sunt eu, de mă uit împrejur cu o mie de ochi odată,
aşteptând solii greşelilor, fărădelegilor, babiloniilor
ajunse în cerurile şi pre pământurile care totul iartă?
Ce sunt? Din care împărăţie m-ai adus aici?
Ce caut eu aici?
Şi de ce mă bucur cu voluptate de beznă,
de frig, de suferinţă, nesomn, de moarte? –
bestie rănită, reflexivă, crescând pe măsură ce anii trec,
minune cutremurată, utopie, cu tremur pierdută,
cu tremur recâştigată.

Muntele ales

Din ochii tăi se scurge de milenii lumea.
Eşti muntele ales pe care trebuie să urc,
din bezna mea crescând. Căderea e o culme.
Şi cad. Recad. Spre talpa-ţi uriaşă fug.
Şi, da, nu voi ajunge niciodată!
Din drumul ce mi-l tai în mine mă arunci
ca-ntr-o pustie tandru sfârtecată
spre care cu eretică asprime urci.
O, munţi gigantici, roşi de îndoieli
în adâncimi sihastre unde ne închidem –
bătrâni copilăroşi, îngeri făcuţi din depărtări,
plătind tributul milenar farsei perfide.

În visul din somn

Ca un călugăr, ca un călugăr, ca un călugăr
în temniţele nopţilor deschise doar pentru el,
temniţe ce aveau ziduri din cuvinte negre, negre,
şi paturi, şi geamuri, şi linguri, şi aşteptări de fier –
el mă primea la capătul somnului, la capătul beznelor,
pe care le putea şi nu le putea suporta
şi mă ruga să-i citesc din ultimele versuri.
Târziu, îi mărturiseam: „Sunt scrise pentru dumneata”.
Surâdea ca un sfânt la prima dezamăgire
şi brusc peste gură cu palma sa mă lovea
şi-mi întorcea faţa scăldată în lacrimi către sine
şi cu o voce de gheaţă, „Sărută mâna!” îmi poruncea.
Şi eu – părticică cu părticică – i-o sărutam.
„Să nu uiţi. Să nu uiţi, spunea. Să-ţi intre bine în cap:
vei veni de milioane de ori aici. Să nu calci în picioare
tot ce din naştere îţi va fi fost dat.”
Şi eu iar şi iar din versurile mele citeam
cu stânjeneală şi spaimă, cu o mândrie indiferentă,
ca în faţa unui pluton de execuţie înfricoşat
de vocea-mi brutală, dementă,
pe care – uimită, pierdută – şi eu o ascultam,
aşteptând să se termine tortura.
Dar cuvintele mele se rostogoleau barbar,
înfrigurându-mi inima, creierul, gura.
La sfârşitul fiecărui poem eram pedepsită
de călugărul acela care, după ce mă iubea îndelung,
ridica în jurul meu ziduri din cuvinte negre, negre,
şi mă încarcera în fiecare literă ca să nu pot să fug.
Şi chema călăii să schingiuiască şi pe urmă
să bată cu trandafiri făptura-mi de lut.
Roşii, negri, roşii, negri, erau trandafirii, când mă lovea
bărbatul acela răssărutat şi cvasinecunoscut.

Tragicul visător

El primul a greşit.
El şi-a sculptat etericul trup
într-un singur gând
supărător de exact
şi cvasinecunoscut
şi a vrut să creadă
până în pânzele negre,
până în pânzele albe
că lumea nouă a început.
Şi a greşit, a greşit necontenit –
până, ameţite, mileniile
i-au transformat literă cu literă
invincibila greşeală în mit.
Dar el nici atunci nu s-a oprit.
Ospătându-se tot timpul
din aura de gheaţă a aceluiaşi gând
aproape necunoscut,
el singur participa
la tristul spectacol
al lumii vechi care nu l-a adăpostit.
Întunecimea i-a fost casă, schit,
unde el regiza spectacolul
lumii noi care n-a priceput
cum trebuie să fii
printre morţi, printre vii,
ce să faci şi cum să te mişti,
până unde şi până când să rezişti,
ce să visezi, cum să înnebuneşti,
cât să dormi, cum să iubeşti
pentru ca ceas de ceas,
secol de secol
să mori în văzul tuturor
convingător
şi, Doamne, atât de singur,
monoton, tulburător,
încât asemeni lui să alegi
la nesfârşit să mori din nou,
iar şi iar definitiv
în trupul etern mincinos
al aceluiaşi gând
prin care infailibil curge
legendara eroare
a tragicului,
minunatului visător,
în văzul tău, al lor,
către secolul viitor,
înaintea căruia merge
pieziş, greoi, gârbovit,
el: primul vinovat,
primul greşit,
de trecutul său mândru,
tot timpul murind
la trei paşi de mormânt.

Referințe critice (selectiv)

● „Scriind o poezie vitală, despletită, frenetică, Aura Christi se plasează în câmpul de forţă al tinereţii sale natural eruptive, căreia nu-i pune zăgazuri, cu care caută, inteligent liric, a se confunda. E o «febră a sănătăţii», spre a folosi vorba unui vestit moralist francez, care asigură discursului nu doar un anume gen de asocieri – largi, retorice –, ci şi un ritm năvalnic, o scurgere gâlgâitoare, un ton satisfăcut de sine, victorios, precum un fâlfâit de drapel al eului, într-un văzduh în care «miroase etern a început, a ziuă neterminată». […] Precum, atât de des, la poeţii în blugi, se ivesc, sub pana Aurei Christi, şi semnele unei diformităţi, ale unui sarcasm plastic, drept indiciu al respingerii realului imediat, apăsător. Dispoziţia jubilantă a inaugurării lumii face loc unei dispoziţii dezolate, seci, ce reprezintă inversul dureros al celei dintâi. Marasmul sufletesc se transpune în limbajul decompoziţiei, al caricării, al urâtului. În mediul paradiziac se scurg imunde lichide expresioniste, care alcătuiesc contururi groteşti caracteristice, zgâlţâite de «icnete apocaliptice». […]  Ca o notă diferenţială însă, în raport cu majoritatea poeţilor din generaţia ’80, Aura Christi pune un puternic accent pe eul auctorial. […] Printr-o zvâcnire romantică temperamentală, poeta de care ne ocupăm repune subiectul în funcţia sa tradiţională. Chiar cu asupra de măsură.”

Gheorghe Grigurcu, Demonului, cu recunoştinţă, România Literară, nr. 20, 22-28 mai, 1996, Anul XXIX

● „Aura Christi atacă temele grave şi eterne ale poeziei frontal, cu conştiinţa că a dobândit experienţa, profunzimea şi autenticitatea necesare pentru reuşita acestei tentative. Deşi nouăzecistă prin vârstă, poeta refuză demersurile congenerilor ei de a corupe solemnitatea oraculară a limbajului şi de a coborî tragicul în derizoriu; stau mărturie încrederea ei în metaforă, discursul amplu, cu volute elegante, efortul de recuperare a demnităţii actului confesiv şi discernământul în regizarea poemelor […]. Dincolo de timp şi de mode, jucându-şi şi trăindu-şi cu fervoare viaţa şi poemele împotriva sa, Aura Christi, oricând atacabilă pentru că e mereu redutabilă, poate fi unul dintre supravieţuitorii-martor ai unei lumi în continuă degradare, iar o consecinţă a acestei supravieţuiri va fi că fiinţa inconfortabilă îşi va relua rolul de atentator la superficialitate.”

Ioan Es. Pop, Aura poemului, Cartea, ianuarie 1996, Anul II

● „Autoarea volumului Împotriva mea redescoperă […] încărcătura de gravitate pe care o presupune oscilaţia sufletului feminin între reflecţie şi trăire, între poezie şi eros. Polarizat de două vocaţii mai degrabă opuse decât complementare, neliniştit de a nu-şi trăda chemarea autentică, acesta se autodefineşte ca o fiinţă de inter-regn, nici înger, dar nici demon, pe de-a întregul. Domeniul său predilect de manifestare este, în poezia Aurei Christi, o anumită zonă a dilematicului şi a problematizărilor care convine cel mai mult temperamentului predispus spre interogaţia gravă a autoarei. Depăşind intelectualismul şi percepţia «bidimensională» a lumii din volumul său de debut, poeta aduce, în ultima sa carte de versuri, o viziune caracterizată prin cultivarea imaginilor contrastive, strând corelată cu repetate treceri de la senzualitate la reflecţie, iar atunci când tonul discursiv şi excesul de abstracţiuni nu o anemiază, efectul acestei poezii e cu totul remarcabil. Căci redescoperă ceva din resursele elementare ale stării lirice şi, odată cu ele, câteva mari teme poetice.”

Octavian Soviany, Ieşirea din feminitate, Contemporanul, nr. 37, 1996