Roman

Un roman al crimei, al dezmăţului şi al erotismului maladiv, eşuând – în siajul stoicilor – într-un suicid, tratat drept o împlinire prin moarte. Un roman întunecat, cu vinovaţi pierduţi în hăţişurile amoralităţii, cu fraţi incestuoşi şi sfinţi învinşi de moartea celor dragi, psalmodiind, în ciuda acesteia – din subterana dostoievskiană – voinţa de putere, voinţa de a crede într-o lume cariată, pierdută în valea unui declin fără sfârşit.

Fragment ales

Sena îl privea, iar şi iar, uimită de acest spectacol imprevizibil, inegal, şi, totuşi, totuşi, obositor tocmai graţie imprevizibilităţii; ciudat e că o bucura taman acest lucru, imprevizibilitatea, căci – în adâncul ei labirintic-senin, cu fericită stupoare, ridicând din sprâncene (moment în care cicatricea ei devenea mai evidentă) – realiza că asemenea indivizi, cum e Saşenca al ei, sunt necesari; nu este exclus faptul că tocmai pe ei, în chip inexplicabil, uimitor-inexplicabil – cum e felul în care Dumnezeu face dreptate – se sprijină lumea, cu osiile ei ascunse. Poate că, negăsindu-şi locul, prin neastâmpărul lor fără veghe, fără pricină, ei ne luminează, prin trădările lor ne înalţă, iar multiplele, sofisticatele lor minciuni urât mirositoare ne duc spre ceea ce numim cu toţii, derutaţi, adeseori lehămetiţi: adevăr…, adevărul care nu este imposibil să se afle pe linia aia de hotar din forul nostru lăuntric unde cerul se atinge de pământ, cum spunea un cărturar la care făcuse ucenicie, răstimp de-o viaţă, sihastrul rătăcit în buricul Parisului, fiul ăla de preot răşinărean plămădit din stirpea copiilor răsfăţaţi ai secolului, ai literelor… Cine să ştie?
Saşa Cerven dansa, dansa, dansa…
Fiece mişcare, fiece gând al acestui bondoc subtil şi inevitabil ridicol păreau aşezate din capul locului dincolo de bine şi rău, dincolo de judecata medie, comodă şi călduţă, comodă şi călduţă… până la leşin, până la greaţă…
– Să sărbătorim moartea, să sărbătorim viaţa; sărbătorind moartea, noi în realitate viaţa o săr-bă-tooooriiiiim!, tot perora Saşa Cerven în neastâmpărul lui…
E un text cunoscut, nu? Oare nu el le propusese prietenilor săi, la începutul sejurului la munte, să cânte, să sărbătorească, să danseze, să se joace de-a viaţa, de-a moartea, de-a măştile?! Oare nu el îi stârnise pe toţi, îmboldindu-i să fie ei înşişi, să fie pur şi simplu, nedându-şi seama că lucrurile vor lua – instigate de zeii obscuri ai prezentului – o întorsătură jucăuş-dramatică, aglomerând într-un timp şi spaţiu restrânse câteva sfârşituri neaşteptate, încât unii dintre locuitorii acelui cătun înghiontit de munţi se întrebau, ridicând din sprâncene, legănându-şi umerii a neştiinţă, a stupoare: „De unde, Doamne, atâta moarte pe metru pătrat? De unde?”…
Sena râdea, râdea. Murea de râs. Îi tot spunea că el este singurul bărbat din lume care o face să râdă cu lacrimi; râsul o face să uite pe ce lume trăieşte, râsul o face să nu-i pese dacă mai trăieşte. Pe urmă, râzând şi plângând, îl privea cu ochii plutind în lacrimi vinovate (ei sunt morţi, zac în cabană, iar noi… ne facem de cap!), bucurându-se că în făptura asta stranie şi trăsnită îl recunoaşte pe tatăl ei; şi iarăşi nu era în stare să se abţină şi se lăsa în stăpânirea zeilor râsului fără măsură. La un moment dat, interveni o mişcare greşită, pe urmă, a doua mişcare greşită. Saşenca, dragul de Saşa Cerven se dezechilibră şi căzu în omătul scorţos, de un alb suferind. Însă, prins de curentul interior al încăpăţânării, ori probabil de cu totul altceva, continuă să cânte. Avea braţele întinse pe covorul viu, imens, alb. Picioarele îi erau desfăcute. Era ca o cruce vie, semănând, spuneam, cu sutele de cruci de pe mormintele din ţintirimul de alături:
– Să dansăm… Să sărbătorim… cânta pictorul; vocea i se hârşâi întrucâtva, lupul năpârlit continuă şi mai abitir însă. Numai aşa vom avea dovada faptului că suntem vii, că ne regăsim, da, putem să ne regăsim, în albia maternă a existenţei noastre de doi bani… Tra-la-la… Numai aşa ne vom ridica sus, sus de tot, până la noi înşine, şi mai sus, sus… sus de tot. Numai aşa vom fi, vom fi. Iată cum!
Sena îşi desfăcu şi ea larg braţele şi cântă, imitându-l pe straniul lup copilărit fără pricină. Pictorul continua să stea întins pe omăt; era ca o păpuşă trasă de sfori de un regizor neîndemânatic, inspirat însă.
Priviţi de sus, bărbatul şi femeia semănau cu două mari cruci mişcându-se în apropierea crucilor dispersate în cimitirul monastic, iar de la un punct încolo confundându-se cu ele, până dispăreau fără urmă în vacarmul înălţimilor de plumb.

Referințe

♦ „Vulturi de noapte este, şi prin cel de al treilea şi penultim volum al său, un bildungsroman ambiţios, cu mari secvenţe excelente despre complicata relaţie maestru-discipol; despre nevoia de autonomie la fel de acută ca aceea de apartenenţă – tânărul fiind hărţuit deopotrivă de chemări tulburi ale fiinţei sale neterminate şi de nevoia de a păşi pe urme sigure; despre artă ca modus vivendi, despre auroral şi crepuscular, despre muritudine şi cuvintele ei, despre legăturile de sânge şi de gând, mereu imponderabile. Pe fundalul unei intrigi strânse, palpitante, pe care cititorul o va putea descoperi cu încântarea iubitorului de poveşti, marile jocuri ale Aurei Christi sunt, încă o dată, copleşitoare.” (Irina Petras)