Cuprins

Aura Christi sau splendidul travaliu al adoraţiei  (Nicolae Breban) ● Argument

I. „Teribilele abisuri”

Planeta Rilke ● A provoca destinul în „teribilele abisuri” ●  Marea Amiază: între Rodin şi Gorduz ● Marcel, Rilke şi realitatea de prim rang ● Între Groapa Marianelor şi Sonata lui Vinteuil ● Mesagerii viului ● Elegii pentru Iris

II. Religia viului

●  Între viaţa cea „rea” şi moartea cea „bună” ● Labirintul viaţamoartea ● Mitul viului ca realitate deviată

III. Epicul şi „blestematele probleme”

Belinski, Dostoievski, Lev Şestov şi „îngrozitoarele fantome” ● Lumea ca infern ● „Ne ceartă, ne ceartă, dar, totuşi, ne citesc” ● Tigroaica rănită şi blestematele probleme ● Oscar Wilde. Marile jocuri ● D.H. Lawrence. Poetica erosului ● Nicolae Breban. Cealaltă realitate ● „…abisurile spiralate ale vieţii” (Ştefan Borbély) ● Bibliografie (selectiv)

Fragment ales

Înainte de a mă întreba ce se întâmplă, de vreme ce simt nevoia cvasimaniacală de a reveni, iarăşi şi iarăşi, la Nietzsche, am citit din acest straniu sihastru de la Sils-Maria nu puţin, fără a avea vreodată, pe întinderea a mai bine de două decenii, senzaţia de saţietate, pasiunile mele de litere coagulându-se, încetul cu încetul, în jurul unei singure – aproape! – osii: Friedrich Nietzsche. Urmat de îndată, însoţit mai exact „în de-a pururi ziua cea de azi”, în chip firesc în topografia iubirilor mele de litere, de acel straniu sfânt epileptic, iubit atroce de noi, Dostoievski cel de neîntrecut, care este, credem, egalul absolut al pustnicului de la Sils-Maria, apoi, de Lev Nikolaievici Tolstoi, răsfăţatul Mag de la Iasnaia Poliana, de romanticul Friedrich Hölderlin (descoperit de Nietzsche la 17 ani), împătimit de uriaşii greci, autor al unor imnuri de neegalat, al romanului în versuri Hyperion, traducător al lui Sofocle şi Pindar. Apoi, pe subiectiva hartă a nietzscheenilor, imaginată de mine, figurează Rainer Maria Rilke, Marcel Proust, Thomas Mann, Hermann Hesse, D.H. Lawrence, Nicolae Breban, Robert Musil, Iris Murdoch etc. Un trib de oameni superiori, iubiţi, răsfăţaţi de zei (cu excepţia autorului Fetei pierdute, luat de Caron în lumea lui Hades la puţin peste patruzeci de ani), trib, majoritatea membrilor căruia, în timp – mai exact peste timpuri – şi-au adus obolul, fiecare în felul său inimitabil, la crearea mitului Nietzsche, lăsând ei înşişi o strălucită operă majoră, imposibil de egalat, situată sub semnele gândirii filosofice a acestui filosof neînregimentabil. Aproape fiecare dintre scriitorii menţionaţi au fost marcaţi în esenţă de autorul incendiarei capodopere Dincolo de bine şi de rău, de unele dintre „motivele obsesive” (ar fi spus N. Breban) pe care şi-a structurat catedrala metafizică Friedrich Nietzsche: apolinicul şi dionisiacul, supraomul, reîntoarcerea aceluiaşi la sine însuşi, transvaluarea tuturor valorilor, ca să ne referim exclusiv la câteva, autorul Genealogiei moralei fiind, la rândul său, după cum se ştie, fascinat de Dostoievski, singurul de la care – susţinea solitarul supraom care l-a dat lumii pe Zarathustra – are de învăţat nu puţine lucruri în materie de psihologie; şi mă întreb, şi cu acest prilej, oare Nietzsche a avut norocul să citească Crimă şi pedeapsă? Aproape fiecare dintre scriitorii amintiţi de noi a fost cucerit de straniul gânditor despre care prietenul său, Rohde, afirma între altele, că vechiul său tovarăş părea că vine dintr-o altă lume. Fascinaţia faţă de acest nefericit vrăjitor metafizic, care oferă un dramatic spectacol spiritual, de o grandoare unică în istoria gândirii universale, este strunită uneori de chingile prudenţei (ca la Thomas Mann, ca în cazul lui C. Rădulescu-Motru sau în cel al Regelui Carol I), alte dăţi având zăgazurile acesteia făcute cioburi, iar în alte cazuri purtând semnele negaţiei (ca la Tolstoi sau Proust, bunăoară), ştiindu-se prea bine că uneori iubirea îşi alege ca mască vie contestaţia, arătându-şi astfel o altă faţă, pregătită, şi ea, mereu, să arate că „viaţa este un neostenit miracol şi nu ceea ce vreţi voi să fie”. (Eugen Negrici) Ceea ce vreau să spun e că şi negaţia poate, câteodată, conţine un „grăunte de iubire adevărată”. (Arthur Schopenhauer)

Cartea de faţă este, aşadar, rodul pasional al unei iubiri construite – dintr-un instinct cultural nefiresc de puternic, de neînfrânat – obsesiv răstimp de decenii. Nu veţi găsi în capitolele ei – dedicate unora dintre scriitorii la care am făcut referire şi, respectiv, modului în care ecouri mai mult sau mai puţin discrete din opera nietzscheană se regăsesc în textele lor – nu veţi avea, aşadar, prilejul să citiţi tratate reci şi impersonale, presupunând ifosele, toanele sau apucăturile unui individ doct, tobă de carte etc.; e vorba, mai degrabă, de o seamă de eseuri interdisciplinare, scrise de un poet care îşi doreşte, clipă de clipă, să rămână poet, fiindcă e ferm convins de faptul că Dumnezeu l-a creat ca să scrie, să citească, să asculte muzică şi să viseze. Eseurile mele, scrise sub semnul lui Nietzsche, sunt, firesc, împânzite de sincope, dibuiri, infuzii de lirism, repetiţii sau reveniri concentrice – inevitabile în cazul unei manii de origine scriptică vizând un subiect dificil – de ordin stilistic sau ideatic, în care am încercat – conştientă de faptul că mă mişc pe terenuri minate; de aici probabil lentoarea, în topografia căreia se citeşte înaintarea gâfâindă, în cercuri, spuneam, concentrice – mi-am dorit să punctez o imagine subiectivă şi, desigur, departe de a fi exhaustivă, a începutului de şcoală nietzscheană, un început, fără îndoială, impresionant, care demonstrează – dacă mai era nevoie – că posteritatea acestui singuratic împătimit de mască, slăvind boala, moartea, decăderea, singurătatea şi mizeria oricărei depăşiri, învins de o stranie ştiinţă veselă, de sorginte dionisiacă, şi de voinţa de a deveni ceea ce este, se află, pare-se, abia în primii timpi. În această ordine de idei, e suficient să enumăr, încă o dată, marii oameni de litere situaţi în raza formatoare a influenţelor de sorginte nietzscheană: Rilke, Proust, Th. Mann, Hermann Hesse, Musil, Lawrence, Breban sau Murdoch. De bună seamă, alţi iubitori de Nietzsche ar face o listă, după toate semnele, diferită… Noi i-am adus în raza atenţiei, firesc, pe creatori în primul rând; îi vom cita de bună seamă pe unii dintre cei mai avizaţi, erudiţi comentatori ai operei nietzscheene: Lev Şestov, Nikolai Berdiaev, Ştefan Borbély, Ion Ianoşi, Gilles Deleuze sau Ernst Bertram ş.a.

Scriind despre felul în care Nietzsche a stat – aidoma unui zeu atipic, rudă de sânge cu Dionysos cel aspru şi copilăros, intempestiv, năvalnic şi jucăuş – deasupra textelor majore ale scriitorilor iubiţi de mine, în realitate, încercam, nu rareori, să înţeleg fenomenul Nietzsche, viaţa şi opera sa, fascinaţia faţă de ea şi, respectiv, acceptarea acesteia, câteodată, parţială, nu o dată în etape nuanţate, disputate intens, alte dăţi refuzul categoric al unora dintre doctrinele sale, rău citite, rău tratate, nu rareori abuzate. Apoi, mi s-a părut incitant să urmăresc modul în care câteva vârfuri de necontestat ale literaturii universale, câteodată, se întâlnesc acolo, sus, pe culmile monotone ale Olimpului ideatic, într-un „azi etern al spiritului”. Citindu-l, recitindu-l pe Nietzsche, citind şi recitind nietzscheenii şi dostoievskienii, mă recream pe mine însămi şi, în acelaşi timp, mă reapropiam altminteri, de fiecare dată, de continentul Nietzsche, iar în timp probabil, iarăşi şi iarăşi, mai rapid – prin intermediul celui care l-a creat pe Zarathustra – de mine însămi. Scrierile mele, romanele, poemele şi eseurile se află, nolens volens, sub auspiciile dionisiace ale acestui scriitor spre care mă harponează, instinctiv de bună seamă, şi voinţa de a deveni ceea ce sunt: poet. Un poet care propagă o stranie religie a viului, în esenţă de neexprimat, o religie-mit de sorginte nietzscheană, construită pe un exces de personalitate.

Mărturisesc că şi de la creatorul Genealogiei moralei am învăţat, între nu puţine lucruri importante – cum ar fi, de pildă, să cobor, încet-încet, milimetric aproape, în „lumea subterană a sufletului”, urmărind „mecanismul imaginar şi simbolic al insularizării prin boală” (Ştefan Borbély) – am învăţat, aşadar, un lucru esenţial, care mi-a schimbat (îmi cântăresc bine cuvintele) viaţa, destinul: dincolo de pedeapsă, blestem, iad, limită, pretext de cădere sau fereastră deschisă spre moarte, Boala este, în mod decisiv, un dar formator, un prilej de renaştere în albia fiinţei, oază formatoare, chiar dacă e situată sub semnul unui soare negru, zemos, disperat, grav. Boala, da, ca şi suferinţa, dătătoare, în clipe de vârf, de geniu. Sau – cu vorbele acelui astmatic genial, spicuite din Sodoma şi Gomora – „numai boala te învaţă să observi şi să înveţi, şi-ţi îngăduie să descompui mecanismele pe care altminteri nu le-ai cunoaşte”. Boala, cu un pic de noroc, poate fi pintenul dat de un nesfârşit zeu răutăcios şi perspicace în bolgiile luminoase ale destinului. Întâlnirea mea cu acest spectacol de un dramatism grandios – care este Nietzsche – din întâmplare cred că s-a transformat în destin. Da. Şi totodată în voinţa de Destin. (…)

Selecţia făcută pentru această carte nu epuizează, previzibil, eseurile consacrate de noi influenţelor nietzscheene în opera unor scriitori înrudiţi spiritualiceşte cu acest uriaş gânditor. La o nouă ediţie a acestui opus, se vor adăuga – sperăm că Dumnezeu ne va iubi, dându-ne timp, pentru a ne înzidi, în continuare, în Operă – alte şi alte texte, comentarii, întreprinderi hermeneutice, scrise în lumina şcolii nietzscheene din… nevoia de Nietzsche. Da, Nietzsche cel adus în circuitul culturii române de Constantin Rădulescu-Motru de dragul lui I.L. Caragiale la 1897. Nietzsche cel care a stârnit entuziasmul Reginei Elisabeta şi rezervele Regelui Carol I, fiind predat de Titu Maiorescu studenţilor la Universitate după circa 35 de ani scurşi de când autorul Prelegerilor de filosofie începuse să propage viaţa şi opera „bărbatului secolului”, Arthur Schopenhauer, în cercul Junimii, prin care se pune piatra de temelie la fondarea templului literaturii române moderne.

Adânca mea plecăciune şi recunoştinţă în faţa prietenilor şi complicilor mei pentru „milioane de vieţi” – Nicolae Breban, Ion Ianoşi şi Ştefan Borbély – cu care „împărţim” aceleaşi iubiri, aceleaşi pasionale manii de litere: Nietzsche, Dostoievski, Hölderlin, Thomas Mann, Hermann Hesse, D.H. Lawrence, Rilke, Musil şi Nichita, prieteni rari, oameni superiori, cărora le datorez această carte scrisă sub zodia „severului ideal autentic”.

Referințe critice (selectiv)

● „Surpriza fericită pe care mi-o rezervau scrierile din Fragmente de fiinţă, pe care mi-o amplifică, mi-o justifică străbaterea acestui Labirint al exilului este aceea a conjuncţiei, a legăturii – filosofic vorbind – esenţiale şi existenţiale a vocii cuvântătoare cu poeticul. Străbatem în acest sfârşit şi totodată nou început de veac un deşert al poeticului. Or, iată, în cuvintele Aurei Christi, curgând abundent, din surse ascunse, fluidul vivifiant al poeziei, să nu temem de retorica majusculelor, al marei Poezii. Este tocmai ceea ce ne întâmpină din preambulul la suma aceasta de texte: o apologie a poeziei, cum nu mă mai aşteptam să aud rostită de o voce ştiutoare. Numai un iniţiat în arcanele poeticului poate să-şi permită cu o atât de sublimă neruşinare libertatea de a vorbi nu despre poezie, ci din poezie. Mărturisiri precum: «realitatea mea de oţel care este poezia», «Dacă poezie nu e, nimic nu e», «Am îmblânzit moartea prin poezie…», «Câtă suferinţă – exact atâta poezie», sunt tot atâtea mărturii ale celui ce nu se ruşinează de a se expune devorat de propria sa pasiune. Ostentaţie retorică? Nicidecum. E curajul temerarilor care înfruntă locurile comune ale celor care vor rămâne pururi în afara acelui «templu de cuvinte», pe care tot această îndrăzneaţă poetă se mărturiseşte chemată să-l înalţe. Ea ştie prea bine că are nevoie de acest curaj, ca de o virtute particulară, greu de dobândit, cu eforturi, sacrificii, pentru a face din poezie ceea ce ea trebuie să fie, adică ceea ce ea este (după principiul căruia verbul german i-a dat cea mai potrivită expresie: werde der du bist). E semnificativ că, atunci când formulează un fel de definiţie a poeziei, Aura Christi pune ca o condiţie esenţială a poeticului tocmai curajul: «Poezia, pentru mine cel puţin, este o experienţă pe care şi-o asumă marii singuratici ce au curajul nebunesc, curajul superior de a trăi faţă în faţă cu moartea, de a exista în intimitatea morţii». Poezia pentru ea devine ceea ce este numai în situaţii-limită, căci ea însăşi forţează, siluieşte frontierele, se instalează necontenit dincolo, în exil.

[…] Această tânără scriitoare este animată de o rară pasiune formatoare. A se forma pe sine înseamnă totodată a-i forma pe alţii. Nu ne miră recursul frecvent al eseistei la modelele formatoare, chiar dacă nu este nicidecum vorba de a repeta epigonic experienţe consumate. Modelul poate (şi trebuie să fie) întrucâtva jucăuş. Ion Barbu este, în această perspectivă, un magister ludi. Cu o generozitate spontană, Aura Christi îşi împărtăşeşte experienţele, e gata să dea sfaturi unor tineri poeţi, în continuarea celor binecunoscute ale lui Rilke cel din Scrisorile către un tânăr poet.

Iată, aşadar, cartea unei autoare cu un destin literar cert. Un destin pe care Aura Christi şi-l asumă. Mai mult, ea şi-l construieşte cu orice sacrificiu.”

Nicolae Balotă, Un destin Literar,
Flacăra
, nr. 7, 2000

● „Descinzând din Basarabia natală, dintr-o familie în care bilingvismul a reprezentat o tradiţie fecundă în măsură să permită puternicilor efluvii ale literaturii ruse să modeleze subconştientul, Aura Christi şi-a asumat exilul ca pe o şansă regală sub care păşesc cei aleşi: «Eu vin din străinătatea exilului meu / din sălbăticia scrâşnită a conştiinţei de sine». Intens declarativă (prin seriile de verbe la imperativ, construcţiile simetrice şi anaforele sale) poeta împlineşte ritualul lirei şi pe acela al lecturii simpatetice ca pe o răsfrângere în abisul oglinzilor paralele. Tematizarea acestei condiţii în lăuntrul căreia fiinţează cu eroism eul liric apare expusă şi în volumul de versuri Crini Imperiali (1999).

[…] Construind cu tenacitate poeme pletorice şi deopotrivă sonete austere, Aura Christi restructurează un vocabular consacrat într-un discurs grav, mărturie a uneo conştiinţe damnate (desigur din perspectiva unei mitopoetici romantice şi baudelairiene). Febrilitatea rostirii […] perspectiva abisală […], viziunea ambivalentă asupra propriului daimon – «fiinţă fără sex (ca un pui de înger ghemuit pe cruce în aşteptarea Clipei», împlinirea experienţelor fundamentale […], cultul unor repere spirituale, aerul de a oficia prin cuvânt ori tăcere, toate acestea la un loc configurează o poetică de sorginte neoromantică. […] scriitori evocaţi de Aura Christi devin personaje ale unei mitologii interioare, după cum se impun ca autentici maeştri de gândire. […] Derularea investigaţiei sale vigilente, atât în sens poetic, cât şi poietic, are loc cu aparentă dezinvoltură, chiar şi când sunt aduse în fluxul asociaţiilor citate din mari filosofi, mai ales, din Nietzsche. […]

Afinităţile elective ale poetei se afirmă prin lecturi narcisice de la un capitol la altul, iar dialogurile cordiale întregesc un temeinic demers de autodefinire.”

Tatiana Rădulescu, Labirintul exilului,
Viaţa
Românească, nr. 11, 2001

● „Marea varietate a numelor şi culturilor din care provin creatorii citaţi în acest voluminos eseu, temele lor specifice, care, când îi apropie, când îi depărtează în amalgamul elegant, obsesiv, al autoarei – poetă şi romancieră ea însăşi – se adună însă şi se concentrează, aidoma unui spot intens de lumină, sub angulaţia aceluiaşi motiv pe care l-am putea numi obsesiv: cel al Viului! Prin această descoperire, intuiţie extrem de originală a unei teme eseistice, mai ales în spaţiul cultural autohton, Aura Christi se avântă pe terenuri ispititoare, riscante nu rareori în ochii acelor pedanţi, care suportă greu alunecarea din tiparele prestabilite, dacă nu din convenţiile tiranice ale modelor culturale, cele numite azi, mai ales în lumea ştiinţelor „tari”, interdisciplinare.

Urmând cu o rară perseverenţă, cu o sclipitoare aplicaţie acest motiv, autoarea străbate, cum am văzut, vaste terenuri de „vânătoare” ale marii culturi europene, din preromantism, romantism şi până în cea mai apropiată şi familiară modernitate, apropiind, înrudind apăsat nume cunoscute, celebrisime, care altfel stau la o respectabilă, convenţională distanţă. (Chiar şi numele subsemnatului, împreună cu analiza afundă a unor romane ce-mi poartă semnătura, romane inundate, crede mereu Aura Christi, de tema viului, sunt prinse, nu pentru prima oară, e drept, dar cu o acuitate rară, în corul marilor nume şi texte europene de proză, fapt care, mărturisesc, m-a emoţionat şi mi-a dat, nu ştiu cum să spun, cumva, o bucurie certă, o aprehensiune care-mi anunţă, parcă, postumitatea. Marea Vamă a tuturor celor care sperăm că vom dăinui în turbionul feroce, drept, nu rareori, şi masacrator al timpului.)

(…) Suntem pe deplin convinşi că Nietzsche şi Marea Amiază sau această absolut originală, curajoasă Religie a Viului se vor înscrie nu numai printre exegezele importante, necesare, în acest moment, literaturii contemporane, ci va propune şi un alt stil al interpretării, repetăm încă o dată, extrem de curajos, al autoarei, deoarece se aplică, vine în urma unor mari hermeneuţi, exersându-se pe texte despre care nu se mai poate spune nimic!, ar exclama orice neofit. Acest curaj, credem noi, încă o dată, îi este dăruit literalmente Aurei Christi, căci ea nu ezită să se scufunde în întregime în baia fierbinte sau insuportabil de rece, de glacială, a unor texte, care, deşi scrise şi publicate cu un secol sau două înainte, ne apar mereu în faţă cu o luminiscenţă aburită, intensă, inconfundabilă, ca cea a unor culmi înzăpezite, eterne, ca acel spectacol al înălţării în zare a unui colos fals blând, precum Fujiyama, dându-ne mereu impresia de fugă şi de apropiere, de mişcare a acelor corpuri stelare, făcute doar pentru a fi contemplate. Cu un curaj, cu o spaimă admirativă, care sunt mereu tot atâtea daruri ale „senzaţiei estetice”, ale participării intime, totale, la Creaţie, abandonând mereu, la nu ştiu care margine de drum, ticurile, convenţiile numeroase, mărunte, care ne apără adesea, uneori chiar şi eternul „bun-simţ”.

În acest fel, drumul „înainte şi îndărăt” al autoarei, al autorului de azi, de la creaţie spre analiză şi comentariu, şi, încă o dată, fuga în ficţiune şi visare, sunt nu numai posibile, dar devin, iată, un stil. Un nou mod de apercepţie, de existenţă, o „cheie practică”, adesea eficientă, de a ne apropia încă o dată de acele culmi înzăpezite, aparent intangibile, pe care le-am evocat mai sus şi care plutesc mereu pe linia orizontului minţii, oferindu-se fără greş numai acelor priviri care nu pot trăi fără ele.

O hrană reală, a minţii şi sufletului, alături de muzică, înlocuindu-ne cu succes, adesea, povara unor amintiri care ne sufocă şi cărora nu le găsim întotdeauna înţelesul. Deoarece, adevăraţii poeţi ştiu! – sensul unor lucruri, ca şi al unor fiinţe care ne apar într-o lumină ciudată nu rareori se găseşte în altă parte! Ailleurs!”

Nicolae Breban, Splendidul travaliu al adorației,
în Cultura, 21 iulie 2011

● „Boala, citită ca „ pretext de a naşte viul”, este, în mod nietzschean (dar nici Thomas Mann nu este străin de această influenţă…), oarecum unilateralizată în secţiunea finală, foarte majestuoasă, a „Teribilelor abisuri’, determinând-o pe Aura Christi să interpreteze tot ce citeşte în cheie exuberantă, care se pretează la Moartea lui Ivan Ilici (Tolstoi), la două texte foarte frumoase din secţiunea a treia a volumului, dedicate lui D. H. Lawrence şi Iris Murdoch (în cazul celui dintâi, Şarpele cu pene i-ar fi venit ca o mănuşă analistei…), însă, personal, mă îndoiesc că „monologul proustian se construieşte labirintic, dionisiac”, anexarea lui Proust la o Religie a viului fiind, în ceea ce mă priveşte, cea mai dificil de acceptat partitură a volumului.

Mai e de relevat un ultim aspect, înainte de a încheia: nu numai prin câteva dintre sintagmele sale recurente, dar şi prin substanţa sa esenţială, cartea pe care tocmai o închidem derivă dintr-o religiozitate creştină profundă, „iisusiac” fiind unul dintre epitetele foarte des folosite, împinse, evident, înspre exces. Nietzsche ca „sacerdot de la Torino” e pios spus, dar poate că el însuşi ar fi fost primul care să protesteze împotriva unei asemenea sintagme; oricum, e cert că acolo – adică la Torino – numai „sacerdot” nu a fost… Religiosului din Nietzsche şi Marea Amiază i s-ar putea dedica un studiu separat, într-atât de interesantă şi de nietzscheană este „umbrela” sub care el este tratat. Aura Christi construieşte un religios redimensionat spre mit: ca şi cum, trecând „istmul ontologic” dintre pioşenie şi exuberanţă, Iisus devine Dionysos, într-un palimpsest cultural care pe mulţi îi exasperează. Interpretarea operei brebaniene ca „propunere mitică” face parte din acelaşi registru, tot aşa cum marginea diafană a mitului reapare obsesiv în numeroase alte eseuri, transformând întreaga carte într-o tulburătoare şi foarte vie mitoconstrucţie personală.”

Ștefan Borbély, „abisurile spiralate ale vieții”, postfața
la volumul Nietzsche și Marea Amiază, Editura Contemporanul, 2011

● „Legarea de fragmente (meta)literare, amalgamarea, implicit o programatica neglijare a disociativitatii propun in cartea Aurei Christi, Nietzsche si Marea Amiaza, cuvânt inainte de Nicolae Breban, postfata de Stefan Borbély, Ed. Contemporanul, Bucuresti, 2011, oarecum „metodic“, o practica personala a „comparatismului“. Disociat, iata, de formele sale istorice, mai mult sau mai putin academizate, refuzate fatis si acestea. Autoarea este, ca tipologie estetica, o neoromantica sau o romantica (post)moderna, iubitoare de apropieri si legaturi excesive, voit prea mari ori prea largi, facute parca pentru ca sa incapa totul din ceea ce o preocupa ardent, pe multiple dimensiuni. De pilda, ca sa exemplific doar cu una dintre laturi, integreaza „frivol“ religia si mitul, referinte ca aceea la Scriptura si, numaidecât, la zeul grec Apollo, politeismul, grec indeosebi, fiind asumat. Disocierea este exprimata tot ca o asociere. Sculptorul Vasile Gorduz, crestin prin crez uman si artistic, este integrat politeismului si chiar pagânismului. Isus, prin citarea – repetata – a lui Schopenhauer, e asezat pe un fel de pat al lui Procust, aplicându-i-se de data aceasta scurtarea. Asadar, aparând ca „martir luminat“, supus psihologizarii. Pâna la urma sau poate doar intre timp, Aura Christi, umblând pe traseele vii, ale viului – ontic si estetic –, „alege viata“ (si) prin Dumnezeu ori – scris mereu ortodoxizant – Iisus. Dar, in mod obisnuit, procustianizarea apare urmata aici nu prin scurtare, ci prin lungire, extensie, exces, exagerare – oarecum metodice. Desi obsesiva, fixata intr-un cadru prestabilit, lectura, interpretarea, intelegerea – prin recurenta de idei, cuvinte, citate – isi dezvolta obiectul, privit constant prin lentile augmentative.”

Marian Victor Buciu, Posibila carte a vieții,
în Cultura, 16 februarie 2012

● „Câteva obsesii ziditoare susţin, în ultima ei carte, Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei, eşafodajul unui discurs magmatic, în care fraza curge precum o lavă în aglomerări de calificative, verbe şi uimiri, ce pot părea excesive, dar care, când şi când, se ridică vertical în flacăra albă a unei dez-văluiri de o secundă, sclipind în tăria ei de oţel şi insinuându-se, apoi, discret în toate compartimentele cărţii. Una dintre aceste revelaţii este prilejuită de „povestea cu doi necunoscuţi” – Dostoievski şi Tolstoi – cu care ne-a fermecat în tinereţe Ion Ianoşi, şi pe care, în prima parte a cărţii, o reia, uluită că o astfel de poveste a fost posibilă, şi Aura Christi, în contextul problematicii singurătăţii în veac şi a comuniunii în absolut a marilor spirite. Făcând din această poveste, căreia îi adaugă povestea Nietzsche, o imagine emblematică a condiţiei generale de locuitor al Republicii Aleşilor, dar şi de curaj de „a aşeza în pagină imposibilul”, Aura Christi disociază cu fineţe între două modalităţi de a trăi această condiţie – pe de o parte, aceea a contemplării prudente şi a convertirii în imagine apolinică a abisului, pe care, de altfel, artistul îl cunoaşte prea bine şi-l trăieşte senzorial (LevTolstoi, Camus etc.), pe de altă parte, trăirea plenară şi acceptarea abisului în zvârcolirile metafizice şi în re-memorarea lui completă într-o creaţie ce pare a fi uitat toate măsurile de precauţie ale sănătăţii fizice şi mintale (Dostoievski şi Nietzsche). Tolstoi se arată a fi conştient de această diferenţă dintre felul cum trăieşte el revelaţia „imposibilului” şi cum şi-o apropriază confratele său întru creaţie, iar cuvintele pe care le spune soţiei lui Dostoievski nu înainte, ci după dispariţia acestuia şi după ce a refuzat să participe la un eveniment care i-ar fi putut pune faţă în faţă, ni se pare că dovedesc nu atât admiraţia lui pentru dispărut, cât o tardivă şi adevărată recunoaştere a faptului că neîntâlnirea i se datorează. I se datorează pentru că el a înţeles că întâlnirea dintre el şi Dostoievski a avut loc de fapt şi va avea loc mereu într-un alt spaţiu decât cel al istoriei.”

Livia Cotorcea, „Ciopliți din coasta unei blândeți uriașe”,
în Convorbiri literare, nr. 10 (202), octombrie, 2012

● „Am terminat de citit cu infrigurare Nietzsche si Marea Amiaza (oricum, verbul «a citi» nu sintetizeaza decat imperfect efortul sinestezic pe care-l necesita o carte atat de complexa si de bogata in idei). La un prim nivel, volumul poate fi lecturat ca un impresionant catalog al «marilor teme» din literatura europeana (germana, franceza, engleza, rusa, romana), aceea inrudita, direct sau indirect, cu suflul zarathustrian al fostului profesor de la Universitatea din Basel. La un nivel secund insa, mult mai profund si mai semnificativ, el este un elogiu exceptional adus vitalismului injectat de solarul divin, reflectat magistral prin textele unor Berdiaev, Sestov, Kierkegaard si mai ales Nietzsche. Filiatia cea mai puternica si mai transparenta care imi vine in minte dupa parcurgerea paginilor tale este Rudolf Otto: desi nu are nevoie sa-l citeze niciodata explicit, cartea este infuzata de conceptul de «numinos», acel sacru inefabil intuit de teologul german in lucrarea sa capitala, Das Heilige. Te felicit pentru acest volum, exemplar in toate sensurile, si sunt convins ca oamenii carora li se adreseaza nu vor mai fi aceiasi dupa parcurgerea sa.”

Catalin Ghita (Fragment dintr-o scrisoare)

● „Ultimului capitol (…) se ocupă de misterul farmecului straniu, de misterul «idioţeniei» lui Mîşkin, îi putem aplica, fără ezitare, epitetul de capodoperă. Prin îndrăzneala de a ataca altfel o problemă, cea a unui personaj faimos şi criptic, ultra-comentat, nu rareori uitat, ocultat de mai noile generaţii de literaţi, români sau europeni, ca şi prin asociaţiile inedite, suprinzătoare nu rareori, provocând nu de puţine ori o cu totul altă aşezare faţă de atâtea şi atâtea docte concluzii profesorale. Prin curajul şi calmul febril al poetei şi eseistei care ne dăruieşte, odată cu aducerea în pagină a atâtor nume ilustre şi noi, pentru mulţi, din literatura şi exegeza marii Ţări şi Imperiu al Răsăritului. Prin candoarea şi nevoia irepresibilă, tipică unui creator autentic, de a înţelege valorile. Valorile eterne şi mereu moderne, actuale şi inactuale totodată, desfidând modele, curentele pasagere şi nu rareori sufocante, de prin universităţi şi redacţii încropite, naive, în sensul rău al cuvântului. Prin nevoia de adevăr, dar şi prin lupta, efortul şi dovada acelei moralităţi superioare care, încă odată, se arată, se proclamă azi din atâtea guri închise, încleştate, la orizontul unei confuzii şi decadenţe stridente a valorilor artei, ştiinţei şi literelor continentale. Un eseu care, alături de altele, nu prea multe, de la noi sau de aiurea, ne leagă de acel trecut imperial al Europei, de acel «regat al spiritului», pe care îl invocă Faust”.

Nicolae Breban, Atracția adâncurilor, în
România literară, nr. 46, 2012)

● „Metafora cărţii Aurei Christi exprimă, în cele din urmă, chiar cheia scrierii ei ca suferinţă exuberantă şi moarte. Nu tu poţi scrie aşa ceva, spunea Rilke în Elegiile duineze, fiindcă într-un asemenea joc eul e o miză fatalmente debilă, marcată de insuficienţă metafizică şi de carenţă. O poţi face într-un singur fel, şi anume să te laşi scris de străinul care urcă în tine din chiar clipa în care ţi-ai gândit opera, aşa cum viaţa nu e, de fapt, ceea ce noi trăim, ci efemerul pe care moartea îl lasă în fiinţa noastră, invitându-ne, dacă putem, să-l preschimbăm în veşnicie.”

Ştefan Borbély, „Să te laşi scris de străinul care urcă în tine”,
în Contemporanul, nr. 1, ianuarie 2013

● „Un mesager consemnabil, printre alţi „cîţiva” este, cu siguranţă, Aura Christi. I s-a auzit vocea pregnantă şi captivantă în cărţile sale de publicistică, eseistică, în romane şi poezie; mai ales în poezie, cel mai roditor teren pentru idei frumoase şi sensibile, în spiritul gînditorului german. Îndeosebi volumul de poezii Sfera frigului se citeşte paralel şi în completare cu Nietzsche şi Marea Amiază. Este drept că ambele au apărut în acelaşi an, 2011, şi la aceeaşi editură, dar cititorul întrevede fără dificultate raporturile imaginative, intenţia bine condusă în direcţia transcrierii unor trasee ale ideilor filozofice în planul invenţiei poetice. Titlurile înseşi vorbesc de la sine. S-a zis Sfera frigului, în ton cu momentele agitate ale eului pornit pe căile grele şi singuratice ale cunoaşterii, să aleagă socratic între „multiplul” comun şi Unul divin, de data aceasta „supraom”; s-a zis Marea Amiază ca popas contemplativ pe culmile greu accesibile ale existentului. O „clipă repede” de bucurie şi de înseninare, după care aleargă fiinţa cuprinsă de doruri înalte. Căci bucuria, ni se spune, este însuşi scopul vieţii. Şi Beethoven, alt „mare german”, a compus o Oda bucuriei, în plină glorie şi ros de suferinţă, fără a fi, totuşi, nietzschean.

Fiecare dintre „cei mari”, în devenire, este îndemnat să se încreadă neabătut în eul său. De aici un evident paradox: în competiţia filozof-poet, al doilea are cîştig de cauză şi-şi îngăduie să se judece pe sine şi pe alţii după afinităţi, nu după norme şi concepte prestabilite. Cartea Aurei Christi, Nietzsche şi Marea Amiază, încearcă să cuprindă personalităţi diverse ca vîrstă culturală şi ca tip de limbaj poetic (poezie, roman etc.), dar anturate de „osia mare a viului” (Nicolae Breban), pusă în act de principii ce ţin de „voinţă şi de reprezentare”. Intenţia autoarei este să distingă în suita de eseuri din Nietzsche şi Marea Amiază un veritabil trib de creatori curajoşi şi integri care se confruntă cu un destin fără seamăn de greu, pentru a se bucura de priveliştile unei lumi descoperite de ei şi din ei înşişi, fără poveţe din afară şi sfidînd formele primitive de viaţă. Este vorba de „prestigiosul trib iubit atroce de noi din care ne revendicăm – şi afirmăm acest lucru răspicat, în gura mare, în condiţiile în care a-ţi recunoaşte influenţele e un gest taxat în pripă drept semn de slăbiciune, iar a urma o şcoală, a învăţa de la un maestru a devenit, vai, limbilor despicate, otrăvite, minţilor splendid de limitate ale decadenţei, o ruşine! – trib al dostoievskienilor şi nietzscheenilor, Hermann Hesse, Rainer Maria Rilke, D.H. Lawrence, Thomas Mann, Nicolae Breban, Nichita Stănescu…”. Lista este repetată, parţial sau în întregime şi cu alte prilejuri, cu intenţia de reconstituire ori de lărgire a „tribului”; la p. 125-126 în formaţia Proust, Musil, Thomas Mann, Herman Hesse, D. H. Lawrence, N. Breban, Iris Murdoch; sau la p. 136: Rilke, Tolstoi, Thomas Mann, Breban. În Elegii duineze, Rilke îi apare autoarei „nietzschean pur-sînge – cu o mare boală” (p.60), Baudelaire este „un alt nietzschean pur-sînge” (p. 92), iar sculptorul Gorduz, „uriaşul”, se dovedeşte a fi, „ca fire aristocratică”, deci din aceeaşi familie, doar „oarecum nietzschean” (p. 74).”

Petru Ursache, Vocea lui Zarathustra,
în Convorbiri literare, ianuarie 2013