Tetralogia este axată pe o temă renascentistă: relaţia maestru-ucenic. Subiectul este ancorat în realitatea post-decembristă românească, marcată de o tranziţie minată nu rareori de false probleme, false crize, în vreme ce crizele reale (de pildă, cea a valorilor sau a modelelor) stau ascunse, pândind şi provocând ravagii. Noaptea străinului începe cu o istorie bulversantă. Romanciera mărturisește că acum câțiva ani își aruncase privirile „pe prima pagină a unui cotidian românesc, care reproducea, în nici douăzeci de rânduri, pe o coloană, istoria decăderii unui student la psihologie. Rămas singur acasă, în absența părinților, un student din anii terminali, se pare, ai facultății de psihologie a săpat un tunel… în casă, fără să folosească o cazma. Fără să recurgă la nimic ce i-ar fi putut facilita incredibila întreprindere. A săpat cu mâinile, cu unghiile, în disperare, vreo șapte metri, după ce a demontat, piesă cu piesă, dușumeaua. Ulterior i s-a făcut un examen psihiatric, specialiștii constatând că junele subteranist era… perfect sănătos. Știrea, la acea vreme, îmi făcuse o gaură în cap. Era de necrezut. Am recitit-o de câteva ori cu senzația că visez; și, cu cât făceam efortul de a mă trezi, obțineam efectul invers celui scontat: mă adânceam tot mai mult în apele de nevăzut ale acelui vis, începând, eu însămi, uimitor, să-mi sap subterana. Subterana mea. Cu senzația că devenisem, peste noapte, stăpâna unui imperiu. Istoria lui Theodor Volceakovsky – o nuvelă parabolică – cu care începe romanul meu, Noaptea străinului, este reală; degeaba am încercat să le explic celor câțiva prieteni că nu e vorba de o nuvelă fantastică. Povestea se construiește singură parcă, odată cu tunelul subteran săpat de Theo, în jurul unui motiv revenit obsedant, ca o frază muzicală: «Unde se termină ura lor, începe străinătatea mea»”.

Fragment ales

Noaptea se lăsase de-a binelea; afară aerul se răcise şi mai tare. Munţii, învăluiţi în omăt, mai că nu se zăreau, înconjuraţi de pale grele de ceaţă sau brumă, sau de duhul beznei care aici era deasă şi mohorâtă – senzaţie ce se spulbera de cum stăteai ceva mai mult afară, familiarizându-ţi ochii cu întunericul, care se transforma, devenind întrucâtva transparent, alb. Stiva îi urma pe ceilalţi, iar atunci când Mira zise – ca pentru ea însăşi – „ce frumos este, parcă suntem în sânul lui Dumnezeu cu toţii; dacă există, într-adevăr, rai, epicentrul lui e, cu siguranță, aici”, junele o ascultă încordat (era crispat, un tremur vizibil, ivit în mădularele lui, se lăsa stăpânit cu dificultate) şi-i răspunse că nu vede nimic din tot ce vede ea, fiindcă lui, peisajul montan i se pare nu atât banal, cât obişnuit. După câteva întrebări formulate de femeie, urmară prompt răspunsuri scurte şi politicoase, încât Miroslava Plămădeală îşi pierdu subit interesul faţă de junele crescut la munte; pentru el, peisajul dimprejur era, evident, un cadru natural golit de sens și de strălucire, aplatizat de îndelungata frecventare care, fără îndoială, uzează prospeţimea vederii, excepţiile fiind rare. Între Miroslava Plămădeală şi Stiva, fără îndoială, exista o prăpastie, construită din deosebiri ţinând de educaţie, mediu, în primul rând; pentru ea, juna crescută la oraş, natura era o oază, un refugiu la care se recurgea rar – de aici tendinţa de a aprecia peisajul, de a-i gusta splendorile, fuga în peisaj semănând cu pauzele dintre două fraze muzicale, spaţiul acela, gol şi plin în egală măsură, prin care se anunţă trecerea de la un mesaj muzical la altul, intrarea pe o şină diferită, posibil superioară, sau pătrunderea, după o meticuloasă pregătire, într-un timp mitic. Tânărul se trezea, desigur, dimineaţă de dimineaţă, înconjurat de munţi; pentru el, masivul montan era, de bună seamă, un context circumscris, zi de zi, ceas de ceas, contingenţelor; între el şi munte exista o relaţie tocită de vecinătatea permanentă; între Mira şi munte exista o relaţie de vrajă, de atracţie-respingere. Muntele – exprimându-ne generic, deoarece, în realitate, localitatea, spuneam, era înconjurată de un lanţ de munţi – o atrăgea prin caracterul său monumental şi aparent static, peisajele repede transformate făcându-l să se schimbe la faţă periodic, cu o iuţeală admirabilă, imprevizibilă, şi lăsând impresia că, stând pe loc, muntele se mişcă aproape tot timpul. Măreţia rece a uriaşilor din preajmă o ţintuia locului, inspirându-i o spaimă subterană, care începea să se instaleze în forul ei lăuntric încet, treptat, o dată cu respectul faţă de senzaţia de putere afundă, fără limite, inspirată de munţi. Aici, pe de altă parte, poate mai mult ca în alte locuri, te simţeai mic şi mărunt, incapabil – alături de monştrii de piatră şi pământ, păduri şi zăpezi – de a cuprinde totul dintr-o ochire, de a contempla totul de la înălţimile familiare exclusiv vârfurilor montane. Incapacitatea de atotcuprindere era însă fulgerător înlocuită, câteodată, de un sentiment straniu de fraternizare cu uriaşii aceştia lipsiţi de viaţă, sentiment anihilat rapid, fiindcă te trezeai neînstare să te înrudeşti cu ceva văduvit organic de viaţă. Lipsa de viaţă dimprejur o impresiona pe Miroslava Plămădeală. Cel puţin aşa părea muntele acuma, învăluit în bezna compactă, duşmănoasă aproape.
– Pe mine muntele mă inhibă, spuse Saşa Cerven când invitaţii se aflau din nou în faţa mesei, părăsite cu mai bine de o jumătate de oră în urmă în favoarea cailor.
– Te inhibă? întrebă uimit domnul Timaru.
– Da-da. Nu mă simt bine în pielea mea. Histrionul din mine parcă ia apă-n gură. Am senzaţia că aici trebuie să recurg la exerciţiul măştii; încerc să mă ascund de mine, cel de toate zilele. Aici, solitudinea – sau, poate, frica mea tembelă şi năucă de spaţii largi, de păduri sălbatice şi de înălţime – îmi apare, nu ştiu cum, dezgolită. Muntele mă încătuşează, anihilează firea mea de histrion, mă împinge să alerg spre esenţe – fapt ce mă deranjează.
– Te deranjează esenţele? îl întrebă Sveatoslav Timaru şi, luând sticla cu horincă, începu să toarne câte puţin în fiecare pahar.
Sculptorul, mai tăcut ca alte dăţi, se lipi cu spatele de marginea canapelei. Vedea, niţel mirat, un alt Saşa Cerven; histrionul vesel, clovnul metafizic, arăta aici – la altitudinea de peste o mie şapte sute de metri – o altă faţă: gravă, speriată, poate faţa adevărată, dar care, vai, nu i se potrivea deloc; Saşa Cerven ştia asta, crisparea lui fiind firească, stridentă aproape. Poate nu-l cunoştea suficient ca să se dea cu părerea,  presupuse în gând sculptorul, privindu-l ca şi cum l-ar fi văzut pentru ultima dată; în scoica urechilor mai persista ecoul întrebării puse adineaori de Sveatoslav Timaru şi repetate stins, în surdină, de larii casei.

Referințe

„Un destin literar cert. Un destin pe care Aura Christi şi-l asumă. Mai mult, ea şi-l construieşte cu orice sacrificiu.” (Nicolae Balotă)