Roman

Primul volum din tetralogia epică Vulturi de noapte îl are în centrul acțiunii pe sculptorul Andrei Rogujiv, care lucrează la portretul aniversar al unui profesor celebru. Atmosfera e tensionată, aerul rarefiat, eroii sunt surprinși în plină criză, încercând să-și regăsească echilibrul într-o societate cuprinsă de pierderea reperelor. Cele patru romane – Sculptorul, Noaptea străinului, Marile jocuri și Zăpada mieilor alcătuiesc tetralogia intitulată Vulturi de noapte. Fiecare corp romanesc, deşi face parte dintr-o amplă construcţie epică, constituie o entitate epică distinctă.

Fragment ales

Cu toate că se întrebă interior, i se păru că aude ecoul acelui dragă, ca şi cum unul dintre lari ar fi prins din zbor fărâma de intimitate, ferecată în apelativul acela. O căldură crescând în intensitate își făcea loc înlăuntrul sculptorului; fierbinţeala sângelui îi colora po­meţii obrajilor. Mira se juca cu Vera, răspândind în jur seminţele unei copilării smulse parcă din sufletul copilăros al lumii. Andrei Rogujiv se regăsi în vraja acelui fel de a fi; totuşi, remarcând că Vera întrece măsura, încercă să o pună la punct. Degeaba. Vera se desprindea de protectoarea ei, alerga val-vârtej la zidul dinspre răsărit, acoperit cu iederă, sărea cât o ţinea sufletul, pe urmă revenea la Mira, punându-i labele din nou pe umeri, apoi făcea cercuri… cercuri…

Jocul o prinse. Nici Mirei nu-i displăcea frământarea extaziată a câinelui.

– Sunteţi un vrăjitor, exclamă Mira, în timp ce o urmă­rea pe Vera, care intră în acalmie. Un vrăjitor…

– Eu? Un vrăjitor? Mira, dragă, sunt un fir de praf sau nici atât, spuse sculptorul zâmbind. Poate, nici atât.

– Sunteţi un vrăjitooooooor, spuse din nou zâna, lungind acest cuvânt cât o ţinu respiraţia.

Începu să fulguie. Mirosea a cărbune. Mirosea a sfârșit. Cerul era de plumb; în carcasa lui metalică se formă o fisură, din care, mai întâi, sfios, pe urmă, tot mai hotărât, mai apăsat, cineva arunca fulgi cu duiumul. Fulguirea leneşă de la început se transformă rapid într-o ninsoare sadea.

Ningea…

Ningea cu tandreţe dezlănţuită, ningea cu înverşunare pusă în balanţă de îngerii ninsorilor premature.

Ningea cu furie. Cu patimă reprimată pe sfert. Cu disperare senină ningea. Cu o disperare ce-şi atinsese limitele.

Fulgi mari curgeau din fisura cerului, pe ecranul viu al căruia se profila imaginea unui băiat crud, îmbrăcat într-un tricou de culoare galbenă, cu mâneci asimetrice, care desena niște figuri fantomatice, semănând ba cu niște fiare, ba cu niște fulgi – schelet  diafan al unor amintiri, al altor lumi.

Ningea din duhul copilăros al lumii – spuză a nuntirii cosmice.

În plină vară indiană, ningea de pretutindeni.

Referințe

♦ „Aura Christi posedă numeroase virtuţi. Forţa compoziţiei pe multe planuri. Impactul personal între lecturi bogate şi o viguroasă inventivitate. Mijloace suple de caracterizare. O stilistică adaptată nevoilor expresive.” (Ion Ianoși)
♦ „Corpul romanesc conţine originalitate şi – cel mai mare câştig – un timbru numai al său. E inclasificabil, în termenii triadei manolesciene doric-ionic-corintic. Dar, spre deosebire de alte scrieri tinere, îi face să zvâcnească pe toţi trei.” (Nicoleta Sălcudeanu)