Cuprins:

■ Nesfârşitule… ■ Puterea neagră ■ Cădere ■ Singur ■ Aer negru ■ Peisaj de august ■ Definiţie ■ Negrul ■ Rătăciri ■ Peisaj de toamnă ■ Martorul şi scribul ■ Stanţă ■ E cineva ■ Plutire ■ Veghe ■ Dominus flevit ■ Ah, litere, cuvinte ■ Îngerul de plumb ■ Prieten cu porumbelul ■ Desprinderi ■ Pe emisfera cealaltă ■ Numele lucrurilor ■ Omphalos ■ Şarpele de măslini ■ De pretutindeni ■ Ce păsări îţi taie văzduhul ■ Peisaj montan ■ Iată-ne! ■ Elegia ochiului ■ Moartea, o punte… ■ Cântec la ultima judecată ■ Ce mare-i ochiul ■ Fratele geamăn ■ Miez de decembrie ■ Ah, copacii goi ■ Pastel de iarnă ■ Ce întâmplare ■ Marea amiază ■ Târziu ■ Trupul şi soarele ■ Ce război, Domine… ■ Dintotdeauna ■ Pe vremuri ■ Se luminează ■ Să dau glas trupului ■ Elegia trupului ■ A rămas în urmă ■ Şi s-a făcut spaima ■ Noapte, străino! ■ Psalm ■ Elegia apusului ■ În iarba dulce ■ Plouă din altă lume ■ Pe marginea realităţii ■ De când plouă

Poeme alese

Cădere

Cad. Din ce în ce mai repede cad.
Mă răsucesc dinspre trecut.
Totul nu-i decât magmă
sau poate ceva mai puţin decât
o respirare a cuiva fără nume.
Copii ai abisului,
ne smulgem din noi
către un lucru nedefinit:
matcă a viului, Domine.
Creştem spre altceva,
ca un râu de munte nemaivăzut,
ca o flămândă mireasmă
muşcând – iar şi iar – din tine,
ca începutul nopţii irumpt
din cel mai tiranic zeu,
din carnea naivă a rozelor
sau poate din secunda aceea neagră,
din secunda aceea neagră,
aidoma unui teribil abis părăsit,
când totul pare străin şi sfârşit
sau nici atât, sau nici atât,
şi tremuri în raza marelui frig;
eşti viu, şi-alături nu-i nimeni.

Singur

Singur, singur, singur,
Domine, cad şi iar cad
spre încinsele după-amiezi.
Vântul pustiu m-adulmecă,
faţa-mi sculptează şi-aduce
cântece negre ca dinspre iad.
Gol. Şi pustiul mă strânge,
cum soldatul în mână – arma.
Cerul pe umeri adăpost mi-e,
şi aruncată – laolaltă
cu veninul în sânge –
grea ca bezna de lapte, sudalma.
Singur. Şi bolta pe umeri,
ştiind cum miroase sfârşitul.
Culori de-asfinţit te adapă.
Şi nopţile-n tine te-aruncă
cum marea îşi mână copiii
prin codrii de alge şi apă.

Veghe

Stau pe marginea disperată a trupului
şi nu mă decid să fug
de pe muchia planetei mele de carne.
Şi mă închin ţie, ah, secundă albă,
tu, catedrală adormită în miezul unui antic burg!
Mă închin în faţa ta, o, piatră neagră –
gură de aer a unui înger
cu umbra-i lăsată pe cer, idolatră.
Stau în peştera fiinţei mele
şi mă închin în faţa domnului arbore
şi-i cuprind dintr-o repede ochire
coroana, trunchiul, strămoşii,
frunzele, aerul, păsările –
mândre comete pentru care zborul
e un fel de somn sau un cântec
cu gura închisă, moştenit
de la marii zei teribili,
cu rădăcina înfiptă în mit.
Stau şi veghez aici, pe o gravă margine disperată,
şi depun mărturie: eu mă închin
în faţa zeilor de iarbă şi în faţa arborilor mă închin.
Eu îmi agăţ privirea de vulturoaică
şi mă uit, mă tot uit la doamna piatră
şi văd cum ea treptat devine
secundă-ncremenită-n strigăt,
osie a zborului prea străvezie,
plutire, scâncet, imn şi bocet
al unui zeu cioplit din coasta pietrei, vie.

Şarpele de măslini

El, nesfârşitul, curgând
între dulcile pante,
zi de zi absorbite
de ochiul negru al nopţii,
închizându-se când şi când
şi tăindu-ţi respiraţia
pe culmile răsucite
în miezul secundelor verzi.
Oriunde te-ntorci, urma-i
de zeu luminos o vezi!
Îi ştii căderea-n mirosul
secundei, felul în care
se răsuceşte pe creste, pe şes,
din orbita nespusă, atroce,
a muntelui acela ales.
Uită-te. Miră-te. Fii
cât şarpele de măslini
e încolăcit printre pante
în jurul uriaşului trup de aer
scurs din temple şi plante.

Ce mare-i ochiul

Ce mare-i lumea închisă
într-un ochi! Ce mare-i Ochiul,
Domine, striga.
Şi-şi desfăcea larg braţele
în faţa soarelui de un roşu crud,
pe care nu-l iubea.
Totul începe, îşi ia viul şi moartea din ochi.
Restul sunt litere, silabe, oameni, adică
alte şi alte – în fond, aceleaşi – cuvinte,
un soi de linii mai scurte, mai lungi,
dotate, câteodată, cu ceea ce numim suflet.
Ah, cuvintele, cuvintele
în care unii îşi găsesc alinarea,
alţii limanul, otrava, nimicnicia,
iar ceilalţi mormintele.
Cu toţii ne tragem din ochi
şi ne vom întoarce în ochiul
din care am fost sloboziţi,
în vreme ce, oho, cineva mai mare şi mai puternic,
locuind un cu totul alt ochi,
ne va cânta în secunda aceea atroce
din miezul celui mai aprig frig.
Ah, o să vedeţi cum ne va cânta!!
Ce mare-i Ochiul, Domine.
Ce greu e ochiul – statuie albă,
planetă nesăbuită,
mit respirând
între iarba nopţilor
şi gând.

Fratele geamăn

Tot ce-am atins –
spre marele frig
şi spre fiinţă a deviat.
Frate geamăn
mi-a fost incredibilul.
Din surâsul iernii către mine,
iar şi iar, m-am ridicat
aşa cum temelia caselor
e smulsă violent, încet,
din întunericul pământului,
legănat de îngeri negri
sau fete de abur în cuirase.
Faţă în faţă cu tine, Domine
– prietene, stăpâne, vecine –
stau împrejmuit clipă de clipă de mine,
ca piatra azvârlită în ape –
de lichidul de nevăzut şi viu.
Prin trupul meu am văzut, am auzit,
am simţit iadul – şi cerul înalt şi subţire –
şi frigul de neatins ce şi-a găsit
un liman în uimire. Ah, da, şi cântecul acesta
de plumb din care albatroşi şi mânji
şi delfini şi copii vin să ia lumină
şi suferinţa să şi-o adape…

Pastel de iarnă

Copacii zgribuliţi îşi etalează
scheletele de-un negru imatur.
Ce muget, scrâşnet azvârlite amiaza
dintr-un sfârşit din ce în ce mai pur.
Zăpada muşcă din ferestre, garduri, brazi
şi-anunţă apocalipsa cea mai cruntă
în ochiul nimănui, deschis pururi spre azi.
O iarnă, Doamne, ca promisa nuntă!
Un frig de tremură îngeri în vetre,
silaba smulge lutul din cuvinte,
vina îşi arde otrava ca să ierte
văzduhul, greu ca cerul, pe morminte
de nevăzut de-atâta viscolire,
mâncând inimi de sfinţi, ca o tornadă.
Potop e pretutindeni. Dinspre fire
un ochi străin învaţă iar să vadă
oameni striviţi de albul duşmănos,
căzând din ceruri aprig, în grămezi;
frigul atroce ce scurmă vidul pân´ la os,
copaci visând că s-au născut aezi.

Referințe critice (selectiv)

● „Nu mai e vorba de exerciţii de finitudine, de simulări ale lucidităţii sub comandă expresivă. Degustătorii de moarte afini se retrag acum ca nişte pietre în adânc şi alcătuiesc matca vag ocrotitoare în care curge apa neagră, tulbure a spaimei acute, solitare: «Mă ghemuiesc. Mă sfârtec. În mine mă înghesui / în străvechiul stârv al propriului eu»; «Bezna-i deasă. E deasă./ Şi nimeni nu vine»; „şi tremuri în raza marelui frig; / eşti viu, şi alături nu-i nimeni». Apele negre se însoţesc cu aerul negru, cu sorii sângeroşi, cu pământul «adunat din soarele negru, / din luturi şi ape, / sfintele ape murdare», în tablouri sumbre, cu pastă îngroşat-expresionistă, ale degradării elementelor. Ştefania Mincu remarcă pe bună dreptate: «Toposurile recurente ale poeziei Aurei Christi în cele două volume sunt, în chip curios pentru cititorul neprevenit, bezna şi căderea, cu toate derivatele lor; iar aceasta nu ca idei abstracte, ci ca senzaţii ontologice adânc resimţite». Apartenenţele de ordin livresc din subtext asigură valabilitatea acestor poeme atroce, de biografie concretă. Datarea unor instrumente şi figuri se atenuează sub autenticitatea trăirii. Poemul ezită între frângeri şi sacadări, dar are încă şi forţa de a se desfăşura cu voluptuoasă avariţie, sperând să existe o noimă care să umple golul. Golul deplin al sensurilor ultime şi al lipsei de sens: «E cineva… Nu poate să nu fie cineva / care îndeamnă fulgii să cadă”; „mă desprind, treptat-treptat, mai departe, / urmărind (nu fără mirare) felul în care / aştrii se desprind de lut, copiii de somn, / delfinii – de arcurile apei, morţii – de uitare». Aşa încât, moartea «nu e decât o punte / spre un ochi mai mare, / unde va începe un alt cântec / şi unde va fi – oho – va fi / la fel de frig».

 Irina Petraș, „Golul de-plin” al frigului,
în România literară, nr. 24, 2012

● „Aura Christi este poetă, romancieră şi eseistă de o remarcată originalitate, afirmată în ultimele două decenii postcomuniste. Ea cultivă o poetică eclectică, resuscitând clasicismul, manierismul, barocul, romantismul şi cantonând în modernism, fără exclusivismele actualităţii. Ignorând retorica unei poezii postmoderniste intolerante, metonimice – balizându-se în criteriul retoricului, un trop ajunge, iată, să impună un model poetic – Aura Christi continuă să ofere un ospăţ metaforic. Psalmul coexistă cu viziunea aspră, expresionistă. Universul şi limbajul au torsiuni tragice, în naraţiuni poematice deopotrivă fruste şi fabuloase, cvasi-mitice. Moartea e o prezenţă familiară, ca privirea şi olfacţia înseşi. Mitul e prezent ca joc automodelator.” (Marian Victor Buciu, fragment dintr-o recomandare)

„A scrie căderea apocaliptică nu e uşor. E un merit al Aurei Christi (vezi Martorul şi scribul) faptul de a găsi singura soluţie la această cădere fatală, dată din pornire: cel care o scrie o şi «opreşte», «incitând rigoarea/ celui din urmă frig». Doar un fel de zeu al poeziei, o divinitate descoperită cu greu, conştientă de destrămarea mitului, poate să impună din nou mitul: instituirea «mai viului» este cu putinţă doar datorită morţii. Învierea nu e posibilă decât datorită ei. Sensul celei mai mari dintre taine se dezleagă, astfel, paradoxal, prin răsturnarea negativităţii generale a sensului. Nu e nevoie să analizăm totul. Sunt, însă, şi aici destule descoperiri în plan poetic (…). Descoperirea făcută de poetă este că realul însuşi are origine poetică (nu reală!), prin căderea în «emisfera cealaltă», de parcă Dante însuşi ar fi acum reeditat în altă semantică: «Ah, calul e fiu al pegaşilor, dintotdeauna». (Numele lucrurilor) Fiinţele existente îşi au obârşia în himere, iar realitatea ia fiinţă din metaforă. (…) Altă «descoperire» poetică: întreg mitul temporal al omenirii poate fi ranversat: «Să împingem antichitatea/ în faţa noastră, în viitor, departe/ Să ne imaginăm că totul nu e decât un joc./ Da, nimic mai mult decât un joc sau un mit». Iată, deci, cum se poate recupera mitul într-o epocă în care toată lumea postmodernă a visat la demitizare şi dez-iluzionare pentru a se apropia de realul ca atare.” (Ștefania Mincu)

Sintagma polen eretic este una dintre cele mai frumoase definiţii care se pot da poeziei, fiindcă include, prin cuvântul eretic, şi sugestia prezenţei gnozei. În definitiv, în orice poet adevărat se ascunde un „eretic” dublu: faţă de tradiţia spirituală şi faţă de moda poetică dominantă. Le-am subliniat, cred, pe ambele, în cazul Aurei Christi. Dacă în canonul biblic erezia este păguboasă, în cel poetic ea este benefică şi necesară. Ca şi în cazul unor înaintaşi precum Eminescu şi Blaga, din care descinde nu atât prin structură şi aderenţă programatică, dar prin reflexivitate/gnoză, intelectualismul textelor poetei nu sufocă, în cele mai multe cazuri, autentica trăire lirică. Experienţa autoarei trimite, poate, la cazul altui poet basarabean, Victor Teleucă, reprezentant al generaţiei lui Nichita Stănescu.

Theodor Codreanu, „Polen eretic”, poezia,
în Cultura, 16 august 2012