Cuprins

I. Sonatele fetei din întuneric

■ Sonata fetei din întuneric ■ Tot timpul ■ Sonată aproape de moarte ■ Sonata a patra ■ Patetica ■ Sonata ninsorii de primăvară ■ Sonata fetei din întuneric (Aş putea să-ţi povestesc) ■ Sonata amânărilor ■ Sonata îngerilor lirici ■ Sonata fetei din întuneric (Animalele erau o prelungire) ■ Sonata fetei din întuneric (Din care lumi te-ai adunat) ■ Sonata fetei din întuneric (Sunt înţelesul tău) ■ Interogaţii ■ Sonata destinului ■ Sonata fetei din întuneric (Dacă aş şti ce-anume moartea a văzut) ■ Sonată cu înger ■ Sonata madonei ■ Geneză ■ Sonata veselă ■ Romantism acerb  ■  Sonată cu vulturi ■ Ora risipei ■ Aproape doină ■ Sonată de toamnă ■ Sonată în palimpsest ■ Sonata poetului  ■  Sonată pe urmele adolescenţei ■ Sonata înveşnicirii ■ Nenumitul ■ Darul  ■  Sonata neterminată

II. Cartea ademenirii

■ Departe de viaţă ■ Nu mai vine noaptea ■ Din veşnicie mă întorc ■ Vina ■ Patria mea, o fereastră… ■ Limpezeşte-te ■ Roata cerului  ■  Ademenirea  ■  Rar, încet  ■  Cântec  ■ Știința basmului  ■  Sunt fapta nenăscută ■ Condiţie ■ Remember ■ Poemul învingătorului ■ Iluminare ■ Fiul risipitor ■ Pustiu sistematizat ■ De profundis ■ Psalm ■ Frig ■ Atunci ■ Finis ■ Dies irae ■ Ora pro nobis ■ Marele necunoscut ■ După praznic ■ Hotar de silabe ■ Tratat despre îngeri ■ Dies dominica ■ Axis mundi ■ Peisaj cu aer încins

III. Sonete crepusculare

■ Sonata bucuriei ■ Sonet crepuscular ■ Aproape de zid ■ Străinul ■ Pedeapsă ■ Joc ■ Voinţa de iubire ■ Urania ■ Autoimitaţie ■ Interdicţie ■ Metempsihoză ■ În ciuda mea ■ Lipsa de măsură ■ Imn către Loda ■ Marele scrib ■ Pe măsura descrierii ■ Zid cenuşiu ■ Cădere ■ Cealaltă realitate ■ Elegie (I) ■ Călătorie ■ Sisifii ■ Elegie (II) ■ Iarba zeului ■ Vocea

Poeme alese

Sonata fetei din întuneric

Şi au rămas undeva departe uraganele
candorii, furtunele copilăriei târzii…
Când am strigat: „Daţi-mi odată lianele
care m-ar fixa în viaţă!” „E târziu să fii.
E târziu să te naşti. E târziu să mori” mi s-a spus.
Atunci am văzut ochii tăi, adânci ca moartea.
Şi în sufletul meu îmbătrânit m-am ascuns
sau în umbra zeului sfâşiată de nea –
până am înţeles aproape brusc; am atins
cerul şi urmele aştrilor fără temei…
A nins cu aşchii de foc, cu aripi negre a nins.
Au venit demonii protectori, mesagerii mei
din viitor şi fără să clipească mi-au spus:
„Adu uraganul uraganelor!!” Şi s-au dus.

Sonata ninsorii de primăvară

Ningea cu furie peste idolii
în doliu ai primăverii.
Ningea-n peştera sufletului
şi-n urbea fiinţei mele.
Ningea cineva sfârtecat de durere.
Cine ar fi crezut în realitatea aceea,
deloc mistificată atunci de cuvinte?!
Ningea, de parcă totul trebuia
să se întoarcă la începutul metalic:
de eden, de viaţă, de luare aminte…
Nu era nimeni să vadă, s-audă, să cânte.
Până şi nevoia de cântec revenise în sine.
Ce adâncire cumplită-n eul cel pur va urma!
Prin aura-i de cimbru, de gheaţă, se revărsa
conţinutu-n afară până la oase, la fine…
Ningea cineva sfârtecat de durere
cu idolii experţi ai primăverii
în ţinuturile fiinţei mele, în gând,
în oase, în timp. Ningea pretutindeni
în fericita absenţă a celui mai potrivit cuvânt.

Geneză

Privirea se umfla, era atât de mare,
încât prindea conturul suav al unui trup.
Peisaje albastre, despicate de-un soare
războinic, şi acum din albia lui erup.
Totul se reduce la tăcere de gheaţă,
de mai… Totul stă viermuind în aşteptare.
Se naşte o altă moarte, o altă viaţă,
din care se va împărţi la fiecare
până la strigăt, la limita neatinsă
a gândurilor, a eului neîmblânzit,
pân’ la viitorimea prezentă, învinsă
în statuile verii, de aer, de granit…
Unduire a formelor, ah, ceremonii…
Ancoră a mirării, dintr-o privire vii.

Sonată în palimpsest

Aceste versuri asemeni unui galop spărgând
liniştea zbuciumată iute noapte de noapte –
le-aud răsucindu-se-n măruntaie, frunze, gând,
le ascult de secole cu urechi vinovate.
E bine. Din trupul meu ce miroase a mure,
a beznă oarbă şi a hârtie, mă strecor în somn
ori în moarte. Frig liniştit, alb. Să mă îndure
îngerii erorii, luminând metalicul dom
al iubirii nedezlegate. Cine din mine
duşmănos îmi porunceşte să fiu, să cutremur
râsul trecerii, cerul neverosimil? Cine
m-azvârle-n apocalipsă? E bine. Şi tremur.
De mine m-ascund în versuri. E-nceput de moarte?
Noapte. Învăţ să respir. Reintru-n viaţă, poate.

Departe de viaţă

Sunt aproape de mine, Doamne,
precum noaptea de miezul ei,
privit de mine în golul din care
vin şi pleacă îngeri buni şi răi
şi-mi dau mâna aproape de viaţă,
şi mă lasă în vidul scobit
de fantasme ce mă veghează
după ce nu-mi rămâne nimic
altceva decât să te urmez
în fiinţă şi nefiinţă, Domine,
departe de viaţă, aproape de mine…
Ce va rămâne din noaptea-mi de pomină?
Ce şi cum, Domine, va rămâne?

Nu mai vine noaptea

E frig şi nu mai vine noaptea.
Pun piatră lângă piatră să zidesc
ferestrele – aceste elegii diurne,
prin care lumea-ngâni, tată ceresc.
Pun piatră lângă piatră, verb lângă verb.
Lumina-i tot mai aspră către seară.
Iar versu-i ca o foaie de şmirghel,
ca icnetul în coama Niagarei.
Ferestrele cresc înspre cer. E frig.
Aici se tace. Lumea se îngână.
Eternul icnet peste verb: lumina.
Iar noaptea nu mai vine, nu mai vine…

Patria mea, o fereastră…

Patria mea? O fereastră simplă şi gravă,
deschisă mereu înspre mine, aşteptând
să mă ofer aerului ce-mi recunoaşte
irisul, mâna, ezitarea şi gândul,
fără să mă întrebe: de ce? până când?
Patria mea? O zi de iarnă fără iarnă,
cu astrul meu familiar, cu destinul în care,
stârnită de îndoieli, am intrat…
O iarnă lipsită de ceea ce numim iarnă.
O iarnă din care nu-mi doresc decât să cad.
Patria mea va fi fost cândva un vers al tău, al meu,
citit înainte de culcare de Dumnezeu.

Referințe critice (selectiv)

● „Se poate observa cum, de la primul volum la ultimul, Aura Christi încearcă să-şi amendeze şi să-şi reducă doza excesivă de narcisism egolatru; subiectul poetic trăieşte febra cunoaşterii şi auto-cunoaşterii, ca aspiraţie angoasată a «fiinţei fără sex» […]. Deşi se trag defensiv «obloanele realităţii» pentru a se proba mai adânc experienţele alchimice expuse în tratatele de «demonologie» şi, chiar dacă, cuminţi, «demonii s-au retras sub masa de scris, mici cât gămălia de chibrit», totuşi tensiunea interogativă se amplifică până la atingerea paroxismului, stare de alarmă ce naşte senzaţia de «frig» interior […]. Operaţie disperată de ecorşare sadică, iată încă unul din avatarele subiectului nouăzecist în căutarea autenticităţii; un sentiment multidimensional al apocalipsei (interne şi externe) întreţine această stare de febră înteţită ce face din poeţi nişte somnambuli păşind sideraţi printre noi fără să-i luăm în seamă.”

Marin Mincu, Poeticitate românească postbelică,
p. 491-492, ed. Pontica, 2000

● „Descinzând din Basarabia natală, dintr-o familie în care bilingvismul a reprezentat o tradiţie fecundă în măsură să permită puternicilor efluvii ale literaturii ruse să modeleze subconştientul, Aura Christi şi-a asumat exilul ca pe o şansă regală sub care păşesc cei aleşi: «Eu vin din străinătatea exilului meu / din sălbăticia scrâşnită a conştiinţei de sine».

Intens declarativă (prin seriile de verbe la imperativ, construcţiile simetrice şi anaforele sale) poeta împlineşte ritualul lirei şi pe acela al lecturii simpatetice ca pe o răsfrângere în abisul oglinzilor paralele. Tematizarea acestei condiţii în lăuntrul căreia fiinţează cu eroism eul liric apare expusă şi în volumul de versuri Crini Imperiali (1999). […] Construind cu tenacitate poeme pletorice şi deopotrivă sonete austere, Aura Christi restructurează un vocabular consacrat într-un discurs grav, mărturie a uneo conştiinţe damnate (desigur din perspectiva unei mitopoetici romantice şi baudelairiene). Febrilitatea rostirii […] perspectiva abisală […], viziunea ambivalentă asupra propriului daimon – «fiinţă fără sex (ca un pui de înger ghemuit pe cruce în aşteptarea Clipei», împlinirea experienţelor fundamentale […], cultul unor repere spirituale, aerul de a oficia prin cuvânt ori tăcere, toate acestea la un loc configurează o poetică de sorginte neoromantică. […] scriitori evocaţi de Aura Christi devin personaje ale unei mitologii interioare, după cum se impun ca autentici maeştri de gândire. […] Derularea investigaţiei sale vigilente, atât în sens poetic, cât şi poietic, are loc cu aparentă dezinvoltură, chiar şi când sunt aduse în fluxul asociaţiilor citate din mari filosofi, mai ales, din Nietzsche. […]

Afinităţile elective ale poetei se afirmă prin lecturi narcisice de la un capitol la altul, iar dialogurile cordiale întregesc un temeinic demers de autodefinire.”

Tatiana Rădulescu, Labirintul exilului,
Viaţa
Românească, nr. 11, 2001