[…] L-am cunoscut pe Vasile Gorduz în trei feluri. O dată indirect, prin intermediul foştilor săi studenţi, astăzi artişti la rândul lor, beneficiari ai unei învăţături despre sculptură ce avea să le modeleze destinul artistic. Apoi l-am cunoscut pur şi simplu pe maestru, în atelierul său din Pangratti 29 bis, cu diferite prilejuri legate de profesia mea şi, în fine, iar indirect, dar poate cel mai bine, l-am cunoscut pe Vasile Gorduz după plecarea sa dintre noi, cu ajutorul Silviei Radu, fiindcă această cu adevărat doamnă i-a fost alături întreaga viaţă. Astfel am dobândit trei imagini ale artistului atât de puţin comunicativ, dar atât de plin de substanţă care a fost şi care va rămâne prin creaţia sa – reper, Vasile Gorduz. Prima imagine este cea a pedagogului. A sculptorului-profesor căruia i-a fost dată una dintre cele mai puternice revelaţii despre rânduiala mai presus de înţelegere ce face de nedespărţit „tempul sufletului” de sculptură. „Corpul omenesc este purtător de sculptură încât sculptura îi vine ca o cămaşă şi ajută acest adevăr să pătrundă în conştiinţele noastre răvăşite.” Aşa mi-a mărturisit cândva însuşi artistul, punând înainte un cald şi cu iz de altădată apelativ: „Duducă Luiza”. Aforism, enunţ sapienţial, metaforă, lecţia de căpătâi despre sculptură. Nu pun sub semnul îndoielii nici o clipă că studenţii săi, printre care m-am simţit şi eu timp de o clipă inclusă, au primit-o dintru început.

În atelierul lui Gorduz de la Academia de Artă se studia arta clasică, arta clasică şi iar arta clasică. Atât de perseverent şi de programatic, încât maestrul era „botezat” cu numele de „dinozaur” de către „progresiştii” scormonitori în pungi, hârtii, fiare ruginite şi pantofi stâlciaţi. I-am numit astfel pe „experimentalişti”, respectiv pe aceia dintre artişti care continuă netulburaţi să-şi disimuleze lipsa de talent ori de măiestrie în alcătuiri minimale şi lipsite de conţinut intelectual. Pentru aceştia, Vasile Gorduz a fost şi rămâne, indiscutabil, o reală piatră de poticnire. Ce ştiu sigur e că „ucenicii”, studenţii săi, îl iubeau şi-i preţuiau învăţătura. Că mulţi dintre ei i-au preluat convingerea, încercând să „extragă” sculptura din minunata alcătuire a trupului omenesc.

A doua imagine, cea a sculptorului în atelierul său, prezenţă fizică delicată, uşor şovăielnică, în perfectă antiteză cu forţa ce izvora din cugetarea şi din arta sa, aproape că o eclipsează pe cea lucrărilor finite ori, pe atunci, în diferite stadii de execuţie. Vasile Gorduz vorbea puţin dar spunea întotdeauna ceva. Cât timp l-am putut privi „faţă către faţă”, e drept că în doar câteva împrejurări, adevărata sa dimensiune, cea spirituală, mi-a rămas necunoscută. Aceasta e, de fapt, cea de a treia faţă a sculptorului, revelată mie prin mult mai îndelungatele şi mai desele dialoguri cu sculptoriţa Silvia Radu, căreia i-a fost rânduit să uite uneori că ea însăşi e artistă, pentru a pune opera soţului ei la locul cuvenit în cultura românească. Nu numai că nu şi-a dat nici o clipă de răgaz. A făcut şi mai mult. S-a uitat pe sine. A convertit rodul artistic în roadă duhovnicească. A făcut din sculptura lui Vasile Gorduz şi din a sa temelie de biserică. La propriu. Cuplul artistic Silvia Radu şi Vasile Gorduz e ctitor al bisericii de la Vama Veche (locul unde, împreună, ani de-a rândul, au sculptat şi au pictat, lăsându-se impregnaţi de farmecul indicibil al mării) şi al mânăstirii de maici din Pătroaia, judeţul Dâmboviţa, satul natal al Silviei Radu.