Cuprins

■ Să fii rănit de frumuseţea ta ■ Clipa abisală, în care ■ Cum se ridică din tine ■ Nopţile, vinuri rare… ■ Ce-am făcut? ■ Singur, rar ■ Ai venit aici pentru fiinţă ■ Bucuraţi-vă, Excelenţă! ■ Dintre eurile mele festive ■ Magister Ludi ■ Între veghe și vis cu Novalis ■ Din turnul meu de iaspis ■ Ţi se dezvelesc formele ■ Ceasul târziu ce strâmt e ■ În noianul de legende ■ Te încredeai orbește ■ Poate nu eşti decât un munte de sare ■ Friedrich Nietzsche ■ În zbor neruşinat ■ Venit din sfera rece ■ Nou şi străin ■ Greul celui din urmă regat ■ Bocet ■ Daruri ■ Flăcări de-oţel, gânduri zburate… ■ E de-ajuns să ridic o mână ■ Suflet de piatră, de cer ■ Altă realitate ■ Cântecel pentru o fetiță din trecut ■ Înțeleg la timp ■ Ușor indecis ■ În umbra lui Osiris ■ Soluție ■ Templu ■ Cântecel pentru Andy ■ Devin drum, şi aer, şi tron ■ Eu însămi: poem ■ Vine şi timpul ■ Ars moriendi ■ Ars poetica ■ Ars amandi ■ Tratat asupra vederii ■ Cerurile atingând în liniște ■ Cum Mă-nclin unde Ți-e locul ■ Cu ce ochi, Doamne, vedeai? ■ Lângă munții înalți cât toamna ■ Austeri şi romantici ■ Captatio benevolentiae

Poeme alese

Nopţile, vinuri rare…

Cecitate voită: am murit de atâtea ori,
încât nu mai vreau să văd moartea.
Când ea va veni ultima oară la mine,
voi sărbători-o ca stoicii: cu mult fast.
Dar până atunci voi sta cu mine, exersând
teroarea suferindă a ceea ce numiţi voi orbire.
Ceremonial sacrificatoriu? Nu vreau să ard de tot!
Îmi sap Valea Regală în creier, folosind nuanţe
intempestiv. Aştept nopţile – vinuri rare! – cineva să vină
să mă devore. Dar nimeni nu e: nici umbră, nici om,
nici Dumnezeu. Singură devor o absenţă pură
în nopţile mele regale, în nopţile mele de pomină.

Bucuraţi-vă, Excelenţă!

Bucuraţi-vă, Excelenţă,
de această amiază desăvârşită
asemeni unei vechi capodopere
disputate de oameni mari.
Bucuraţi-vă de pacea viu
colorată din Catedrala Notre Dame
şi de neruşinatele zâmbete
ale câtorva – rătăciţi – flecari.
Amânaţi saturnaliile cerebrale!
Opriţi-vă şi bucuraţi-vă
de prezentul uşor clătinat
doar de stoluri de porumbei
taciturni şi de ghioceii, din fler
pierduţi lângă bustul
lui Charles Baudelaire
cu o aripă de bazalt.
Cât de grele: bucuriile mărunte.
Şi ce sărbători pline de fast
pot stârni… Cât geniu
stă în felul de a ne copilări!
Nimeni nu va afla
cum ne răsfăţam în vesela
solemnitate de a fi – noi doi –
osia unui abia bănuit imperiu.

Dintre eurile mele

Dintre eurile mele festive
tu pe care-l alegi astă seară:
eul-coloană, eul-templu,
eul-regină, eul-felină,
eul tăcut, de odinioară?
De fiecare dată sunt alta.
Sunt aceeaşi, însă, în vreme –
ca anotimpurile ce respectă
rotirea, fixată în divinul
contract de milenii.
În curând începe banchetul.
Te-am ales. Alege şi tu: eul-coloană,
eul-saturn, eul-maestru, eul-discipol.
Vine miezul nopţii. Decide-te
până nu mi s-a pus coroana.

Din turnul meu de iaspis

Să se termine bezna
în care ceva discret
şi înspăimântător zvâcni!
Timpul îşi ţine respiraţia
ca ceasurile laxe ale lui Dali.
Şi eu ezit să respir.
Număr în gând tot mai rar.
Inima numără indecisă, la pândă.
Aeru-i greu, de plumb. De cei vii
mă desparte o linie de hotar.
Când voi reveni printre ei
din turnul meu de iaspis,
fiinţa-mi va fi plutire.
Apollo îmi va spune dacă-am
trecut prin moarte, viaţă sau vis.

În zbor neruşinat

Da. Ochiul meu din suflet privea nelămurit
rotirea arzătoare a sinelui în sine,
în timp ce-ntregi planete se despărţeau grăbit
de osia fiinţei şi de materii fine.
Da. Ochiul meu din creier, de patimi ascuţit,
îşi îndrepta asprimea spre golul îngheţat
şi aducea în valea-i dedali din vechiul mit
cu sori aprinşi şi ageri în zbor neruşinat.
Da. Ochiu-mi dintre coaste, închis adeseori,
păzea în somn imagini, trezirea amânând,
şi se năştea o lume zvârlind în juru-i sori.
Eu nu voiam să ştiu de ce şi până când.
Da. Ochiul meu tiranic, triunghiular, din frunte,
luminile-şi săpa din viţa-i nepereche
în aeru-ntomnat ce înălţa o punte
spre ochiul revolut, de dincolo de veghe.

Bocet

Închide sinele în sine
şi lasă mâna să desprindă
punţile toate ce te leagă
de cei din jur, plecaţi în somn.
Închide sinele, coboară
în subteranele din ceruri.
Acolo vezi cum se-nfioară
şi rece caută să fie
şi suprapus pe cellalt sine
din viul, nevăzutul dom.

Flăcări de-oţel, gânduri zburate…

Gânduri zburate. Flăcări întinse
în miezul miezurilor de cer, de moarte.
Caut luna veche, plină. Şi găsesc un copac.
Caut vechiul tău chip, mâinile, ochii,
încheieturile tale de alte dăţi. Găsesc
în locul chipului tău un munte nervos, tânăr.
În locul mâinilor tale – o pădure de pini
indecişi, seculari. În locul ochilor tăi –
două pete de lumină ce dau drumul haitelor
de îngeri să se plimbe nelegaţi la aripi
prin lume. Mişună îngeri atotştiutori, tăcuţi,
pretutindeni: în munţii vii, în pădurea
de pini, la încheieturile gândurilor,
ale vieţilor, în dreptul semnelor de carte.
Cern semnele zilei. Rămân flăcări
de-oţel, aşchii de gânduri zburate.

Referințe critice (selectiv)

● „S-a constatat încă o dată o matură stăpânire a mijloacelor, un timbru aparte, original, în corul tinerei poezii şi, mai ales, o frumoasă ambiţie de a modela, de a uza de o întreagă gamă a tehnicii poetice în contrast curajos, aş zice, cu unii poeţi sau poete ale celei mai tinere generaţii lirice ce uneori îşi diluează inspiraţia şi temele personale într-un manierism ce frizează moda sau teribilismul literar. Cele două teme ale volumului – «regalitatea şi deificarea» – prin patosul reţinut, printr-un cult aproape clasic al formei, trădează orizontul, anvergura ideatică a autoarei ce încearcă cu succes în acest volum să propună nu numai teme originale, dar să integreze în arta ei poetică modurile clasice ale bunei şi marei poezii româneşti şi universale.”

Nicolae Breban, 1998 (Recomandarea pentru Premiul Academiei pentru Poezie, fragment)

● „Surpriza fericită pe care mi-o rezervau scrierile din Fragmente de fiinţă, pe care mi-o amplifică, mi-o justifică străbaterea acestui Labirint al exilului este aceea a conjuncţiei, a legăturii – filosofic vorbind – esenţiale şi existenţiale a vocii cuvântătoare cu poeticul. Străbatem în acest sfârşit şi totodată nou început de veac un deşert al poeticului. Or, iată, în cuvintele Aurei Christi, curgând abundent, din surse ascunse, fluidul vivifiant al poeziei, să nu temem de retorica majusculelor, al marei Poezii.

Este tocmai ceea ce ne întâmpină din preambulul la suma aceasta de texte: o apologie a poeziei, cum nu mă mai aşteptam să aud rostită de o voce ştiutoare. Numai un iniţiat în arcanele poeticului poate să-şi permită cu o atât de sublimă neruşinare libertatea de a vorbi nu despre poezie, ci din poezie. Mărturisiri precum: «realitatea mea de oţel care este poezia», «Dacă poezie nu e, nimic nu e», «Am îmblânzit moartea prin poezie…», «Câtă suferinţă – exact atâta poezie», sunt tot atâtea mărturii ale celui ce nu se ruşinează de a se expune devorat de propria sa pasiune. Ostentaţie retorică? Nicidecum. E curajul temerarilor care înfruntă locurile comune ale celor care vor rămâne pururi în afara acelui «templu de cuvinte», pe care tot această îndrăzneaţă poetă se mărturiseşte chemată să-l înalţe. Ea ştie prea bine că are nevoie de acest curaj, ca de o virtute particulară, greu de dobândit, cu eforturi, sacrificii, pentru a face din poezie ceea ce ea trebuie să fie, adică ceea ce ea este (după principiul căruia verbul german i-a dat cea mai potrivită expresie: werde der du bist). E semnificativ că, atunci când formulează un fel de definiţie a poeziei, Aura Christi pune ca o condiţie esenţială a poeticului tocmai curajul: «Poezia, pentru mine cel puţin, este o experienţă pe care şi-o asumă marii singuratici ce au curajul nebunesc, curajul superior de a trăi faţă în faţă cu moartea, de a exista în intimitatea morţii». Poezia pentru ea devine ceea ce este numai în situaţii-limită, căci ea însăşi forţează, siluieşte frontierele, se instalează necontenit dincolo, în exil.

[…] Această tânără scriitoare este animată de o rară pasiune formatoare. A se forma pe sine înseamnă totodată a-i forma pe alţii. Nu ne miră recursul frecvent al eseistei la modelele formatoare, chiar dacă nu este nicidecum vorba de a repeta epigonic experienţe consumate. Modelul poate (şi trebuie să fie) întrucâtva jucăuş. Ion Barbu este, în această perspectivă, un magister ludi. Cu o generozitate spontană, Aura Christi îşi împărtăşeşte experienţele, e gata să dea sfaturi unor tineri poeţi, în continuarea celor binecunoscute ale lui Rilke cel din Scrisorile către un tânăr poet.

Iată, aşadar, cartea unei autoare cu un destin literar cert. Un destin pe care Aura Christi şi-l asumă. Mai mult, ea şi-l construieşte cu orice sacrificiu.”

Nicolae Balotă, Un destin Literar,
Flacăra
, nr. 7, 2000