Roman

Întregul corpus romanesc este împânzit de istorii minate de imprevizibil, având un caracter fantastic şi real deopotrivă, sinucideri, drame, situaţii insolubile, întorsături care ies din orice calcule, destine date peste cap. Aura Christi propune proiecte epice de anvergură, în care abordează motive ca bunăoară relaţia maestru ucenic, viaţamoartea, iubirea, sacrificiul – teme majore ale literaturii.

Fragment ales

Soarele era încă sus. Soţii Prepeliţă se plimbau pe plajă. Rica se opri locului, contemplând uriaşul monstru de apă, albastru, care muşca, prin mesagerii săi aparent zburdalnici, în realitate, de o precizie casantă, din malurile nisipoase, relativ calde, pierdute însă, în vecii vecilor supuse unor vasali de alge şi ape… Era plăcut. Plaja, departe de a fi aglomerată. Sculptorul Rogujiv întinse pe un prosop, împreună cu Mira; păreau crescuţi unul din altul, păreau nişte siamezi legaţi pe veci prin nişte fire nevăzute, aparent imposibil de rupt. Rechinul fixă spatele celor doi prieteni, crescuţi din acelaşi, invizibil, trunchi: Mira şi Rogujiv. Ce-a fost, în definitiv, în capul lui atunci… când…?! În sfârşit, în sfârşit… Laurian Iacob se întinse languros pe plajă, netezind cu palmele-i late, frumoase, pline de crestături şi mesaje criptice, nisipul. Mina Deleanu stătea cumva lateral, holbându-se la marea vuind din adâncuri şi simţindu-se străină printre aceşti oameni, generoşi şi stranii, „duşi cu pluta”, spunea ea, în adâncul sufletului, invidiind limbajul, gesturile, ticurile lor, felul în care tratau tot ce-i înconjoară cu oarece distanţă, şi, da, demnitate, lucruri de neînţeles pentru ea decât în momentele ei de superbie, când făcea abstracţie de… Valurile muşcau leneş-tandru din buza malului.
Saşa Cerven îşi scoase pantalonii, aruncă pe plajă cât colo adidaşii – după ce renunţase la pantaloni, de ce nu invers?; ciudat specimen! – apoi bluza largă, de un albastru ferm, şi se azvârli în mare. Soarele se mişca spre linia unde apa se uneşte cu cerul. Femeia nopţilor, Nataşa, era convinsă că sufletul prinde, în anumite clipe, un soi de aripi. Şi Rica, da-da, era convinsă că oamenii, anumiţi oameni, au aripi. Poate tocmai de aceea îşi desfăcea braţele şi plutea, plutea, exemplul fiindu-i urmat cu fidelitate de Mira, care-l lăsă pe sculptor, jucându-se „de-a plutirea” cu aia mică. Soarele începu să împrăştie săgeţi inegale, sângerii. Nu renunţa însă la lumina violentă, rapace, ca şi când i-ar fi fost teamă că ziua de azi poate fi ultima. Laurian Iacob îl urmărea pe Saşa Cerven care despica val după val, identificându-se cu monştrii de apă şi alge, de vis şi… Era departe. Atât de departe, încât se întâmpla ca uneori Laurian abia să-i distingă silueta, mai exact, creştetul. Rechinul se juca, făcea tumbe, se înălţa deasupra gravei suprafeţe acvatice, făcând semne şi, câteodată, dispărând în adâncuri. În acele clipe, Laurian Iacob trăgea aer în piept, ca să-l poată urmări nestingherit. Mai departe. Coşul pieptului îi era locuit de o senzaţie nouă. I se părea că atunci când rechinul, da, dragul de Saşa Cerven, nătângul lup fără zgardă, dispare sub ape, lumea încetează să existe. Se uită atent în faţă, măsură felul în care bolta, cu oamenii ei nevăzuţi, cu mesagerii, vasalii şi împăraţii şi hetairele şi eriniile şi monştrii şi sirenele şi demonii ei cu tot, se prăbuşi la orizont, în căuşul uriaş al mării. Apoi întoarse capul, de parcă…
Dădu de privirea speriată a Nataşei. Ştia. Ca şi când s-ar fi transformat într-o zeitate a apelor, şi Laurian şi femeia nopţilor, strâns lipiţi unul de altul în burta aceluiaşi animal al spaimei, crescând şi umflându-se şi gemând interior şi tremurând, ghemuiţi între viscerele firii aceleia crescute din frică, se uniră deodată într-o litanie, cerându-şi prietenul înapoi. Rechinul îşi răsfăţa ochii cu albastrul-verzui tulburător al apelor, bolţii, al aerului sărat; în memorie, în chip inexplicabil, îi reveni imaginea sipetului favorit al Senei: de un albastru imperial, cu două cercuri desenate în aur pe muchia dulce a suprafeţei concave, având pe capacul de un azuriu dens, pătat cu nouri schematici, distraţi, un motiv grecesc, imprimat pe marginea exterioară, lângă alt cerc, auriu, iar pe mijlocul acelui capac ce-ascundea o sumedenie de sipete minuscule, icoane în miniatură, inele, lănţişoare, cercei, un breloc din argint (cu chipul lui Francisc d´Assisi), două şiraguri de perle, o piatră masivă de jasp, spartă (de ce, oare, o fi păstrat-o?) – Parthenonul care se înălţa sfidător şi mândru deasupra coroanelor unor copaci de neidentificat şi a aripii de sud a Acropolelor, cu statuile, coloanele, templele, ruinele sale vii. Ca niciodată, vii.

Referințe

♦ „Deşi scrie romane polifonice, Christi nu exclude poveştile spectaculoase cu intrigă tensionată, suspans, istorisite când din perspectiva naratorului protagonist, când din a personajului reflector. Romanciera excelează în portretistică, personajele sale, variate, sunt caracterizate prin mijloace suple, rafinate. Descrierile imprimă peisajului note poematice (…). Prin evocare şi ample rememorări afective autoarea coboară pe celălalt versant, sondând umanul în intimitatea lui. Registrul stilistic de maximă expresivitate absoarbe toate resursele limbii şi ale genurilor literare, epicul, liricul, dramaticul, epistolarul (…). O prozatoare modernă, perfecţionistă, pendulând între senin şi tragic, între grav şi ludic, între apolinic şi dionisiac.” (Ironim Muntean)

♦ „Dintr-un presupus outsider al generatiei 90, Aura Christi ajunge o figura pregnanta a congenerilor ei, recupereaza teren (literar) printr-o maturizare cu totul spectaculoasa.” (Mihail Galatanu, Flacara, martie 2008).