Omphalos

I.

Istm de lumină şi nervi,
dezvelit impudic între chiparoşi,
între fantome vii de zei
şi umbrele delfinilor lui Apollo:
tăcuţi, copilăroşi.
Sculptat din magma bolţii,
întrucâtva pierdut,
cu faţa spre natura lucrurilor
zvâcnind în centrul lumii:
O, Delphi, Delphi, Delphi –
pământ surpat din mit!

Bărbaţi, femei, copii,
în trecere pe-alături,
se uită gură-cască, şuşotesc…
Apoi – cu un surâs nedefinit –
mândri şi ruşinaţi, te-ating,
ezită, şi, iar şi iar, te-ating.

Stau locului. Vine cândva
şi clipa, spun. Pe urmă mă apropii.
Sunt la un pas, o respirare.
Şi tremur. Tremur. Tremur.
În gând încep să număr.
Şi nu-ntind mâna
spre înfrigurata sferă,
pe jumătate scursă-n lut
sau într-o altfel de lumină –
istm pierdut şi ferm,
stând faţă către faţă
cu ceva de nevăzut.
Cu respiraţia tăiată stau şi nu mişc.
În mine dorm un somn ciudat –
ce mesager stângaci,
trimis din secolul cellalt!

II

Sătul, prea sătul ca să fie atins
de mâinile oamenilor,
de ochii pe jumătate închişi ai pietrelor,
de planetele rotindu-se
în jurul osiei de aer a nimănui,
ca şerpii care desenează cercuri
pe o stâncă mirosind a sfârşit.

Sătul, da, sătul să fie lins de câini şi pisici,
de degetele flămânde ale oamenilor,
de lumina întunecată a aştrilor,
de umbra coloanelor încolţite de lună,
de zidurile parnasiene, sprijinite de norii
care se înfruptă din răbdarea-i
de plumb, de milenii.

El stă acolo, în sine însuşi înşurubat.
Şi imită cumpătarea, aşa cum soarele
îşi imită traseul perceput,
secundă de secundă, ca un dar.
Tăcerile ce-şi fac un culcuş în marmoră
sau în ziduri l-au învăţat nemişcarea,
iar statul pe loc l-a făcut să deprindă contemplarea.
O, sfânta contemplare, dând
amărăciune şi har!

Din cale afară de lehămetit
de exclamaţiile emise
în toate limbile pământului,
el stă acolo: neclintit, mândru,
nepăsător şi pierdut în egală măsură.
Omphalos, Omphalos –
planetă cât unghia unui zeu,
cât vârful suliţei mânuite
de frumoasa Artemis,
cât inelul mamei lui Apollo
cea urmărită – din porunca Herei –
de Python.

Da. El stă şi tot stă acolo, sus,
printre chiparoşii neruşinaţi,
şi taie în gând calea şerpilor de măslini
care s-au înfruptat cu vârf şi îndesat
din amintirea uriaşei reptile.
Între timp, au trecut secoli de aur,
milenii, războaie, prietenii legendare,
alianţe între îngeri şi zei,
trădări, laşităţi, iubiri,
potopuri, incendii…
Iar el e acelaşi şi altul,
clipă de clipă
– şi asta tot timpul! –
aşteptând cuvintele
unei limbi nevorbite
decât prin gura aceluia care…
Prin gura aceluia care…

III

El n-a dormit niciodată, dar absolut niciodată,
pentru că îi este străină frica de a se trezi în altcineva.
Şi chiar dacă ar adormi, el s-ar trezi înghesuit
în spaima de a fi atins de păsări,
de umbrele arborilor, de norii pierduţi, de oameni.
Oriunde se-ntoarce el, lucrurile
îşi aduc aminte de ele însele,
de forma în care au fost aşezate.
Spaima lui roteşte sus planete.
În somnul ei ne cuibărim, trezindu-ne
în carcasa propriului trup uitat,
de care ne aducem aminte până când devenim
– unii dintre noi – movile de oseminte,
alţii – grămăjoare de cuvinte.
Atunci cineva ne spune că am trecut
prin ceva care a semănat dureros
de puţin cu viaţa.

El rămâne treaz pentru noi toţi laolaltă,
fiindcă ştie că, în cazul în care ar adormi,
n-ar auzi verbul acela care
– oho – ne-ar salva pe noi,
nu pe el, căci el nu are nevoie
de salvare şi probabil nici de noi!!
Cine să ştie motivul adevărat
al treziei lui fără sfârşit?
Cine-i aude cântecele
de uriaş singuratic de piatră?
Nu se poate ca el să nu cânte;
şi asta tot timpul aproape!

Dacă el, Omphalos, şi-ar înceta cântecul,
noi am muri, pur şi simplu,
cu toţii, dintr-odată.
Absenţa cântecului, moarte înseamnă.
Tăcerile lui ne dezvăluie pe noi nouă înşine,
împingându-ne în fiinţă, între iad şi eden.

IV

Să mergem la marele nostru patron, la Apollo!
Să ne urnim din vecinătatea pietrei divine.
Altfel, vom începe să-i ştirbim, puţin câte puţin,
din perfecţiunea ei ce aruncă seminţele în arbori,
coloane, rododendroni, în feline.

Înainte de toate, îi vom inventa o gură.
Altminteri cum s-o lăsăm să cânte
cu gura închisă?! Pe urmă, ah,
îi vom da alte limite şi – înainte de toate – un trup,
vai, ca atâtea, tocmai bune de aşezat în morminte!

Ah, şi-atunci… Mirosul ar împiedica-o
să fie ea însăşi, din spaimă să crească
şi să ne facă să ne naştem aidoma ei:
din uterul spaimei!
Iar mâinile ei ne-ar face s-o confundăm
cu un arbore sau o coloană,
cu o plantă sau o felină înceată.
În ochii ei şi-ar face cuib vulturoaica,
măslinii şi-ar arunca în grabă seminţele,
tăindu-i vederea dumnezeiască.
Picioarele ar duce-o spre osia ruginită
a planetelor.
Şi…

„Nu şi nu!!”, urlă ca din gură de şarpe
larii de muşchi ai pietrei. Să-i amânăm sfârşitul.
Da. Nu-i decât o piatră, un fel de sferă,
din care se vede doar jumătate!!
Adică mai puţin decât ne-am fi dorit.
Nici nu e de mâncare. În plus,
prin piatra asta cenuşie
nu se vede nimic, absolut nimic!
Să lăsăm, aşadar, piatra în legea ei.
Să mergem la Apollo cât de repede se poate.
Să mergem la patronul luminii şi artelor.

Sau – şi mai bine – să împingem antichitatea
în faţa noastră, în viitor, undeva, departe!!
Să ne imaginăm că totul nu e decât un joc.
Da, nimic mai mult decât un joc sau un mit
găsit într-o carte uitată, cu coperţile ude
– scrisă de o ierarhie de lari depăşiţi –
din care nimeni nu mai pricepe nimic
şi nici nu vede felul în care Omphalos
ne-arată câtă eternitate în noi se ascunde.

V

Omphalos, piatră sublimă, pierdută printre temple!
Neatinsă decât cu o privire,
în care ţi-ai găsit răgaz preţ de o clipă,
şi te-ai întors – fiară sau duh muşcat – în fire.

Nimic nu te-a strivit, distrus, atins,
decât poate de mult, iar noi nu vom afla.
Stai singură şi dreaptă, nesfârşito.
Tremuri şi plângi, aştepţi în limba ta.

Încolăcită în tine însăţi eşti.
Poate c-ai fost cioplită din raza unui zeu
şi cineva în tine trunchiul şi-a uitat,
trăgându-şi sufletul în duhul meu.

Sau poate te-ai ascuns în visul unei sfere
şi ne-ai lăsat aici doar umbra ta de piatră.
Omphalos, astru cernit, nod de mistere,
polen eretic, fragment de magmă egolatră!!

I.

Ô Isthme de lumière et de nerfs,
dénudé sans pudeur entre tous les cyprès,
parmi tous les fantômes vivants des dieux
et les ombres des dauphins d’Apollo
(silencieux, enfantins)
et sculpté dans le magma de l’empyrée,
le visage égaré vers la nature des choses
qui bondissent au cœur de ce monde –
ô Delphes, ô Delphes ô Delphes,
terre écroulée de ses mythes!

Hommes, femmes et enfants,
tous de passage par ici
regardent badauds et susurrent,
puis au sourire indéfini
et fières ou timides ils te touchent,
ils hésitent, ensuite ils te touchent à nouveau.

Ils restent immobiles: „Viendra un jour
le moment…” se disent-ils. Et je les approche.
Je leur emboîte le pas, la respiration,
et je tremble, je tremble.
Je me mets à compter dans ma tête
mais je n’ose pas tendre la main
vers la sphère fiévreuse,
à moitié enfouie dans le limon
ou dans une autre sorte de lumière –
ô isthme imperturbable, perdu,
face à face avec ce que l’on ne peut jamais voir.
J’en ai le souffle coupé, moi homme glacé.
Je dors en moi d’un sommeil bizarre:
quel messager malhabile
de l’autre siècle tombé!

II.

Il est las, trop blasé pour se laisser toucher
par les mains des humains,
par les yeux à moitié fermés des pierres
et par les planètes qui tournent
autour de l’essieu d’air de Personne,
tels les serpents qui dessinent des cercles
sur le rocher qui sent la fin de tout –

car écœuré d’être léché par chats et chiens,
par les doigts affamés des gens,
par la lumière ténébreuse des astres,
par l’ombre des colonnes en proie à la lune
et par les murs parnassiens, plantés dans les nuages
qui grossissent à la faveur de sa patience de plomb
depuis des millénaires.

Il tourbillonne en lui-même,
il imite la pondération tout comme le soleil
imite son propre trajet, tel un don
vécu seconde après seconde,
et les silences qui font leur nid dans le marbre
ou dans les murs l’ont pétrifié;
ainsi médusé il se mue en extase –
ô sainte contemplation,
visite d’amertume et de grâce!

Il est dégoûté par tant de cris
dans les langues de la terre,
mais il est ici, immobile et fier,
insouciant et hagard:
ô Omphalos, petite planète
telle l’ongle d’un dieu,
telle la pointe du pilum qui servait
la belle Artémis,
telle la bague de la mère d’Apollon,
traquée à jamais par Python!

Oui, il se tient là, sans fin toujours,
entre les cyprès sans vergogne,
pour frayer la voie du serpent parmi les oliviers
qui ont dévoré le souvenir du reptile,
et des siècles d’or s’écoulent, des millénaires,
des guerres et des amitiés légendaires,
des alliances entre dieux et anges,
trahisons, lâchetés, amours,
déluges, incendies…

Il est le même et l’autre
à chaque instant,
en attendant les mots
d’une langue dite
à travers la bouche seule de celui qui…
à travers la bouche seule de celui qui…

III.

Il ne s’est jamais endormi, jamais,
mais il n’a pas peur de se réveiller dans un autre,
et même s’il dormait il se réveillerait
acculé à la crainte du toucher des oiseaux,
des ombres des arbres, des nuages perdus et des hommes.
Partout où il tourne, les choses
se souviennent d’elles-mêmes
et de la forme qu’elles avaient épousée,
et sa crainte fait tourner en haut les planètes.
Et nous nous blottissons dans son sommeil
comme dans la carcasse de nos corps oubliés,
dont on se souvient jusqu’à devenir,
certains d’entre nous colline d’ossements
et d’autres monceaux de paroles.
Alors quelqu’un nous dit
que nous sommes passés à travers
quelque chose qui avait si peu à faire
à la vie.

Ô, il reste éveillé pour nous tous
car il sait que s’il s’endormait
il n’entendrait pas ce verbe lointain
qui pourrait nous sauver, nous;
car lui, il n’en a pas besoin,
il n’a besoin de rien et de nous non plus.

Qui puisse savoir la raison réelle
de son insomnie sans fin?
Qui écoute ses chants
de géant solitaire de pierre?
Car il ne peut pas vivre sans chanter,
sans arrêt, si près de nous, de tout.

Si Omphalos, cessait de chanter
nous mourrions tout simplement,
tous en même temps, ensemble.
L’absence du chant, c’est la mort.
Ses silences à lui nous dévoilent à nous-mêmes
et nous plongent dans l’être, entre éden et enfer.

IV.

Allons voir notre patron, le grand Apollon!
Quittons les environs de la pierre divine,
sinon nous ébrécherons peu à peu
sa perfection qui jette ses grains aux arbres,
aux colonnes, aux rhododendrons et aux félines.

Mais avant tout nous lui inventerons une bouche,
sinon comment pourrait-elle chanter?
Et ensuite nous lui donnerons de nouvelles limites
et certes un corps, hélas,
encore un corps bon à coucher dans une tombe.

Et si l’odeur l’empêchait d’être elle-même,
de grandir par crainte, afin de nous faire
venir au monde comme elle,
par l’utérus de la peur,
ses mains nous mèneraient à la prendre
pour un arbre ou pour une colonne,
pour une plante ou bien pour une lente féline;
dans ses yeux l’aigle ferait son nid
et les oliviers dissiperaient leurs grains
en noircissant sa vue divine;
et ses jambes la traîneraient vers l’essieu rouillé
des plantes.

Non! hurlent à tue-tête
les dieux musclés de la pierre.
Laissons-lui encore une petite vie! En fin de compte
il ne s’agit que d’une pierre, d’une sorte de sphère
dont on ne peut voir que la moitié,
si peu par rapport à nos désirs.
En plus, elle n’est pas comestible,
et à travers cette pierre cendrée on ne peut
rien distinguer, absolument rien!
Laissons-là donc et allons voir Apollon,
allons voir le patron de la lumière et de l’art!
Ou bien chassons l’antiquité
vers le futur, dans le loin.

Imaginons que tout n’est qu’un jeu,
rien qu’un jeu ou un mythe
trouvé dans un livre oublié, aux couvertures humides,
écrit par une hiérarchie de petits dieux obsolètes
et que personne ne peut plus déchiffrer,
ni voir comment Omphalos nous montre
ô combien d’éternité il y a en nous.

V.

Omphalos, pierre sublime, égarée parmi les temples,
frôlée par le seul regard
où tu trouves le repos d’un instant
pour rentrer ensuite – bête ou esprit entamé –
en toi-même!

Rien ne t’a écrasé, rien ne t’a détruit,
et si jadis ce fut vraiment le cas
nous ne le saurons jamais.
Tu es seule et juste, pierre sans fin,
tu trembles et tu pleures,
et tu attends dans ta langue.

Recroquevillée en toi-même tu es,
et peut-être que l’on t’a sculpté dans le rayon d’un dieu
et quelqu’un a oublié en toi son tronc,
comme reposant son âme dans mon esprit.

Tu t’es cachée peut-être dans le rêve d’une sphère
en laissant ici, pour nous, ton ombre seule de pierre…
Omphalos, astre cendré, nœud de mystères,
pollen hérétique, fragment de magma égoïste!

Traduit par Claudiu Soare

Loc intangibil

Deschide-te. Vino cu mine.
Ieşi din cochilia tristeţilor serbede, fără rod.
Ieşi din sărăcia de neatins a duhului
ce-nmulţeşte sfidător pustiul.
Lasă la o parte minciunile trupului, timpului,
lucrurile iubite din leneşă utilitate,
lasă tot ce îţi pare o imposibilă povară.
Şi vino cu mine pe insula unde soarele se naşte
din pântecul fiecărei clipe ca o păpuşă rusească din alta…
Vino după mine pe acest pământ nou locuit de candoarea
pulsând între mileniile îmbătrânite
ca subteranele cu oglinzi paralele dintre cele două patrii.
Aici totul apune şi răsare în nebunia etanşă a dorinţei de a fi
ca în visele postpuberale, ca în gândurile
sedimentate peste noi când existam în inconştientul
provizorat din pântecul mamei. Aici e o linişte putredă, alienată,
ce însoţeşte scurgerea ideii din propriul embrion.
Aici miroase tern a început, a ziuă neterminată.
Aici se întâmplă ceea ce nu stă să se întâmple
în irealitatea imediată. Vino cu mine de-ţi este sete –
să bei Apa Vieţii, Apa Miresei în locul intangibil spre care
mă târâi şi eu din milioanele mele de morţi
– cuib asaltat de lăcuste –,
fiind cu desăvârşire uitată de moarte. Vino cu mine.
Fii deschis pentru tot ce înseamnă Început,
făgăduinţă a măreţului viitor ce va veni ca un fiu
lucid, înţelept, risipindu-şi optimismul stupid
printre crucile năpădite de iedera cimitirelor.

Mă gândesc ce să-ţi spun despre mine.
Fusesem câţiva ani închisă în mine. Şi acum
continui să pândesc din subteranele sinelui,
în marginea nopţilor, mai singure
după ce le înşel cu somnul.
Eu vin din siberiada înfrângerilor,
din satania necunoscutului,
din amintirile ochilor scurşi după paşii iubitului
ca privirile lebedei pe galvanizatele ape.
Eu vin din străinătatea exilului meu,
din sălbăticia scrâşnită a conştiinţei de sine.
Eu vin din întunecimea lunecoasă a mersului spre fiinţă,
din limpezimea obscurelor peisaje,
din muţenia greoaie a munţilor.
Eu vin din simfonia sobră a aşteptărilor care au ţinut morţiş
să mă ucidă. Între moarte şi singurătate aleg
cu îndoiala valului care mestecă secunde între ţărm şi mare.
Sunt focul neputinţei celor care se privesc cu nepăsare
în apa vieţii. Sunt lupul de stepă al promisiunilor
duse pe aripile vântului ca seminţele de păpădie
în arşiţa lubrică a verii.

De unde fuga mea de beznă prin beznă mergând?
De unde tabietul de a mă zidi
în tot prin ce trece moartea?
Iubesc fiecare literă a blestemului care mă posedă
până umbra mea vine după mine ca o victorie inutilă.
Ascult glasul umbrei ce strigă în pustie.
N-aş vrea să te sperii când, da, frica ne guvernează,
dictându-ne faptele, paşii, căderile. Să nu-ţi fie teamă.
Vino cu mine. Cu sfială îţi scriu. Cu apă vie.
Dacă renunţi, iubite visat, interzis, necunoscut,
după ce voi îmblânzi focul, iadul cunoaşterii,
depărtările, bezna, despărţirile,
după ce nu voi fi în stare să fiu numai cu mine,
intuiesc: voi fi adusă în tine
de apă, de aer, de vânt, de sfârşit, de început.

Intangible Place

Reveal yourself. Come with me.
Come out of the dull, fruitless sadness
out of the imperceptible poverty of the spirit
that widens the desert defiantly.
Put aside the lies of the body, of the time,
the things you love out of idle utility,

and come out with me on the island where the sun is born
from each moment’s womb like a Russian doll from another doll…
Follow me on the new earth where innocence lives
and pulsates lonely among old millennia
like the undergrounds of parallel mirrors between the two countries.

Here everything sets and rises from the untouched insane desire to exist
like in deep dreams, pubescent dreams, like in thoughts
that were buried above us while we lived in the unconscious
temporary moments in our mother’s womb. Here, the rotten, alienated silence
goes along with the idea flowing from its own embryo.
Here the smell of dawn, of unfinished day, is eternal.
What is never to happen in the immediate non-reality is about to happen here.
If you are thirsty come with me and drink the Living Water, the Bride’s Water,
come to the intangible place towards which
I drag myself out of my million deaths – a nest assaulted by locusts –,
for death has forever forgotten me. Come with me.
Reveal yourself for everything that mean Beginning,
promises of the great future that will come like a son,
a lucid, wise son, wasting his stupid hopes
among the crosses covered with ivy in the graveyards.
I am thinking of what to tell you about me.
For some years was (I had been) secluded into myself. Now
I keep on watching myself in the depth of the Self,
and the end of the nights that become ever lonelier
after I have deceived them with my sleep.
I come from the long Siberian defeats, from the satanic unknown places
from the memories of the eyes longing after their beloved one
like the eyes of the swan on the vitalised water.
I come from the foreign land of my exile,
from the rough wilderness of Self-awareness.
I come from the mutable darkness of becoming a Being,
from the serene landscapes, from the heavy silence of the mountains.
I come from the temperate symphony of the waiting that was determined
to kill me. I choose between death and solitude
doubtful like the wave devouring seconds between the shore and the sea.
I am the burning weakness of those who watch their faces insensibly
in the Living Water. I am the solitary wolf of the promises that
have gone with the wind like dandelion seeds in the lustful summer heat.

How is it that I run away from darkness while walking through darkness?
How is it that I am in the habit of walling myself
in every place that death comes to?

I love every letter of the curse that masters me
until my shadow follows me like a useless victory.
I listen to the shadow crying in the desert.
I would not want to frighten you when fear, yes, fear is our king,
guiding our deeds, our steps, and our faults. Do not be afraid.
Come with me. I write to you so shyly. I use Living Water.
I have an intuition: if you give up, my beloved, my forbidden,
my unknown lover of my dreams,
after I have tamed the fire, the inferno of knowledge,
the distances, the darkness, the separations,
after I have not been able to stay with myself only,
water, air, wind, end and beginning will take me into you.

Elegia mersului (I)

Mersul îndoielnic către poem… Mers nud, bâlbâit, sfârtecat…
Mersul ca un răspuns la întrebarea pe care am uitat-o, născându-mă.
Mers prin ceaţă, prin zloată, prin indiferenţa schiţând un rânjet
sufocat aidoma prietenului care, oho! – cu o laşitate senină – a trădat.
Mers de ventriloc. Mers pe loc. Mersul ca un popas pe rugul
calm obosit. Mers graţios-scrâşnit. Mersul ca o sinucidere
metodic amânată. Mers crispat. Ca peştele în agonia dansului
ultim pe uscat, ca un ţinut de secetă violentat, ca ultimele
peisaje ale lui Van Gogh, posedate de un galben fără vârstă.
Mers de fetiţă care gândeşte ca un bărbat deprimat de
puterea voinţei lui. Mers pe o culme monotonă, lunecoasă,
ca înaintarea unei cobre pe sticlă. Mers secundat de mugetul
unui viciu ofuscat… Mers ca printr-un regat stăpânit de
zei răutăcioşi, ambigui, străini. Mers incitat de nebunia
înşelătoare ca mâna caldă a unui asasin… Mers prin spini.
Mers fără culoare, fără dorinţe, fără întrebări,
aruncând – ca unui câine hăituit – câte un os
giganticei feminităţi ce-şi ţipă drepturile.
Bărbaţi. Bărbaţi. Bărbaţi număraţi cu înfrigurare.
Bărbaţi leneşi, suprasaturaţi de veghe, de pândă,
de dansul pe sârmă al iubirii.
Mers încăpăţânat, pasional, încrâncenat.
Şi neputinţa de a iubi.
Şi arta de a nu fi decât de tine legat.
Mers prin sperma eternităţii,
proliferând suferinţi, aspre singurătăţi.
Mers prin iubirea fără ţintă, fără conţinut.
Mers prin ţara de foc. Mers hăituit, de olog.
Până se declanşează orgasmul puterii…
Moartea nu e în stare să-şi adune sufletul dispersat;
schelălăie, fuge, aruncând în mine cu bucăţi mari de timp.
Senzualitate la pândă. Timpul stă cu faţa în oglindă.

The Elegy of Walking (I)

The doubtful walk towards the poem… A naked, stumbling, torn walk…
The walk as an answer to the question I forgot when being born.
The walk in the mist, in the mud, in the passiveness wearing a ghost of a smile
choked like the friend who betrayed in his serene cowardice.
The walk of a ventriloquist. The walk like a safe halt on the calm
tired stake. Graceful, heavy walk. The walk like a systematically
postponed suicide. Cramped walk. Like the fish in the final
agonising dance on the shore, like a drought-stricken area,
like Van Gogh’s last paintings overwhelmed by an ageless yellow.
The walk of a little girl thinking like a man depressed
by his own strong will. The walk on a dull, slippery mountain
like the crawling of a cobra on grass. The walk accompanied by the roar
of an offended vice… The walk as through a kingdom mastered by
mean, confusing, strange gods. The walk stirred by the madness
as deceiving as the murderer’s warm hand… The walk through thorns…
Dully walk, no desire, no questions,
throwing a bone to the tremendous femininity
– as if it were a dog – shouting for its rights.
– Men. Men. Men counted desperately.
Lazy men, oversaturated
with watch, with guard, with love’s dance on the rope –
Stubborn, passionate, determined walk. And the incapacity to love.
And the art of being tied to yourself only. Walk through eternity’s seed,
spreading suffering, tough solitude.
Walk through the aimless, barren love. Walking through the Land of Fire.
Hunted, limping walk. Until the power orgasm is released…
Death is not capable of putting together its dispersed soul
it wails and runs away, throwing huge pieces of time at me.
Sensuality watching. Time’s face in mirror.

Noli me tangere

Ziua şi noaptea îşi consumă lumânările
sub pleoapa ce tresare
la fiecare atingere a luminii.
Vară pusă la punct de nebunia sistemului,
scursă în cosmos prin trupul meu –
fruct interzis al iubirii voastre.
Oho, trupul meu, pământul meu, patria mea,
respirând în ritmul seducător al viselor,
patrie avidă mereu de altceva.
Cum l-aş bate cu pietre. Cum l-aş osândi.
Cum l-aş biciui asemeni Cleopatrei
pe un sclav de care s-a îndrăgostit.
Să uite de gustul puterii. Dar nu.
Îl întemniţez între zidurile încinse ale acestor bătrâne poeme.
Să uit. Să tac. Să smulg aşchia din talpa trecutului.
De milenii prosternată la glezna fragedă a începutului.

Iubiţi-mă. Ţine de clipă. Resturi de gingăşie. Indecise,
timide comori. Oho, curajul mărturisirilor muşcate din noapte!
Îmi repet cu îneverşunare aproape:
nu poate să se treacă totul schelălăind în neant
ca iubirile pe urma stearpă a unor negaţii. Nu.
Am obosit. Şi ce dor mi-e să fug din mine
ca verdele din septembrie. Ca zeii blazaţi de voinţa puterii,
de forţa fragilităţii lor. Şi ce dor mi-e să mă suport,
memorie dureros de bună.

Port în mine edenul prematur din pântecul tău, Mamă,
şi segmentul de mit din care
– nu trebuie să fi uitat, Tată –
am fost aşa devreme spusă – amforă, paharul ales,
din care vă potoliţi setea
şi voi, şi morţii mei, şi iubiţii mei
străini, necunoscuţi, respinşi, aşteptaţi.
Aveţi grijă să nu mă sparg.
Aveţi grijă să nu mor de tot.

Iubiţi-mă şi nu mă atingeţi.
E timpul singur care trece.
E lumina în care am fost adusă singură.
E noaptea care şi-a făcut patul în creierul meu.
E ora când mângâierea cerşită
cu o umilinţă demnă de sine însăşi – răneşte.
Nu mă atingeţi. E ora pândei. A cărnii uitate.
E vară pusă la punct de nebunia sistemului.

The day and the night burn their candles
under the eyelid trembling
at each touch of the light.
The summer being taught its place by the folly of the system
the summer flowing in the universe through my body –
the forbidden fruit of your love.
Oh, my body, my land, my country,
breathing together with the seducing dreams,
a country always hungry with something else.
How I would throw stones at it. How I would punish it.
How I would whip it as Cleopatra
whipped the slave she was in love with.
To make him forget the taste of power. But no.
I shall imprison it within the burning walls of these old poems.
To help me forget. To help me keep silent. To pull the thorn from the heel of the past.
Prostrated for thousands of years in front of the young ankle of the beginning.
Love me. This belongs to the moment. Remnants of grace. Uncertain,
shy treasures. Oh, the courage of the confessions bitten torn the night!
I repeat to myself obstinately:
the things cannot pass away by crying in the void
as love does behind the barren footprint of negations. No.
I am tired. How I miss running away from me
as the green does from September. As gods who have become passive
because of the will to power.
How I miss to tolerate myself,
a painfully kind remembrance.

Inwardly I carry the premature Eden from your womb, mother,
and the part of the myth of which
– father, you should have remembered –
I was so soon spoken about: an amphora, a chosen glass
from which you all allay your thirst
you, my dead ones, my beloved
strangers, unknown, rejected, waited for.
Be careful not to let me break myself
Be careful not to let me die for all.
Love me but do not touch me.
It is time alone that passes.
It is the light in which I was brought alone.
It is the night that made her bed in my brain.
It is the hour when the comfort hurts,
begged for with such humility worthy of itself.
Do not touch me. It is time for watching. For the forgotten flesh.
It is the summer being taught its place by the folly of the system.

Amânarea genezei

Nu. Nu e nici o ieşire. Memoria îmi pune capcane
într-un peisaj senzual. Vânători de elită.
Festin al singurătăţii de lup. Sunt un om singur.
Cad singură în golul de sticlă, abrupt.
Din căderile mele – oho! – mă înfrupt.

Praznic dumnezeiesc. Singură mă iau în braţe şi mă aduc
în zona ostilă, scorţoasă a conştiinţei de sine,
peste nouă mări şi nouă ţări. La locul meu. În mine.
Îngerii mei mă recunosc după semnele vechi.
Nu mă ajută Dumnezeu. Nu mă ajută nimeni.

Caut cuvintele care să taie în carnea mea vie.
Caut cuvintele care să spânzure singurătăţile de cer.
Mint cu neruşinare. Mă joc ca un handicapat ostracizat cu ele,
făcându-mi cu nepăsare de guşter curaj mie.
Şi merg fără somn spre cina de taină la care ofrandă mă cer.

Sunt flămândă de moarte. M-aş înfrupta din mine,
din reziduurile de sacru: profanat, răscolit, înfrigurat.
Trebuie să existe câteva oglinzi în care nu m-am privit.
Şi coşmarul după care va începe declinul.
Ştiu: soarele cu dinţi din scăfârlia mea va trebui îndurat.

Nu sunt sigură că voi fi în stare lumina să mi-o suport.
Sunt prea slabă, prea neimportantă în proslăvitul scâncet universal.
Dar în mine îl port ca pe un orfan care nu vrea să se nască mort
şi care amână ieşirea-i din bârlogul primordial,
repetând dulce-amar: nu.
Nu poate fi în zadar. În zadar…

The Postponement of Genesis

No. There is no exit. My memory is setting traps for me
in a sensual landscape. The flower hunters.
A feast for a lonely wolf. I am lonely being.
I fall in the glass, steep void alone
And from my falling I taste.

A divine feast. I embrace myself and take myself
in the hostile, rough realm of the Self-awareness,
beyond nine seas and nine countries. To my place. Inside myself.
The black angels know me after the old signs.
God does not help me. Nobody helps me.

I search for words to bite from my flesh.
I search for the words to hang my solitude from the sky.
I tell outrageous lies. I play with them like a banished disabled creature,
taking heart like a cold reptile.
And I walk sleeplessly towards The Last Supper
to ask to become myself an offer.

I am hungry of death. I should devour myself,
remnants of the sacredness – desecrated, devastated, feverish.
There must be some mirrors that have not reflected my face yet.
And the nightmare after which the decline begins.
I know: the sun on a frosty day on my head must be allowed.

I am not sure that I shall be able to bear my own light.
I am too weak, too unimportant in the all glorious universal whimper.
But I carry it within myself as if it were an orphan who does not want to be stillborn
and who postpones his revealing from the primordial shelter
by repeating bitterly sweet: NO.
It cannot be useless. Useless…

Utopia cutremurată

Cred. Mărturisesc. Cu frică şi cu tremur întreb:
Tată al meu, Carele eşti în ceruri,
cine sunt eu, de mi-ai dat puterea cea de toate zilele,
puterea să ascult discursurile îndrăgostite
ale Golului, ale Nimicului;
cine sunt eu, de mă uit împrejur cu o mie de ochi odată,
aşteptând solii greşelilor, fărădelegilor, babiloniilor
ajunse în cerurile şi pre pământurile care totul iartă;
cine sunt, din care împărăţie m-ai adus aici?
Ce caut eu aici?
Şi de ce mă bucur cu voluptate de beznă,
de frig, de nesomn, de moarte? –
bestie rănită, reflexivă, crescând din sine pe măsură ce anii trec,
minune cutremurată, utopie, cu tremur pierdută,
cu tremur recâştigată.

Trembling Utopia

I believe. I confess. Frightened and thrilled I ask:
My father who is in Heaven,
who am I so that you gave me the daily power,
the power to listen to the love talks
of the Void, of the Nothing:
who am I so that I watch around with a thousand eyes at once,
waiting for the messengers of the mistakes, of the crimes, of the chaos
that have reached the all-forgiving heavens and earth;
who am I, what kingdom have you brought me from? What am I doing here?
Why am I so delighted with darkness,
cold, vigil, death?
– wounded beast, reflexive beast, growing out of itself as time goes by,
shivering wonder, utopia, lost in the tremble, regained with the tremble.

Tragicul visător

El primul a greşit.
El şi-a sculptat etericul trup
într-un singur gând
supărător de exact
şi cvasinecunoscut
şi a vrut să creadă
până în pânzele negre,
până în pânzele albe
că lumea nouă a început.

Şi a greşit, a greşit necontenit –
până, ameţite, mileniile
i-au transformat literă cu literă
invincibila greşeală în mit.
Dar el nici atunci nu s-a oprit.
Ospătându-se tot timpul
din aura de gheaţă a aceluiaşi gând
aproape necunoscut,
el singur participa
la tristul spectacol
al lumii vechi care nu l-a adăpostit.
Întunecimea i-a fost casă, schit,
unde el regiza spectacolul
lumii noi care n-a priceput
cum trebuie să fii
printre morţi, printre vii,
ce să faci şi cum să te mişti,
până unde şi până când să rezişti,
ce să visezi, cum să înnebuneşti,
cât să dormi, cum să iubeşti
pentru ca ceas de ceas,
secol de secol
să mori în văzul tuturor
convingător

şi, Doamne, atât de singur,
monoton, tulburător,
încât asemeni lui să alegi
la nesfârşit să mori din nou,
iar şi iar definitiv
în trupul etern mincinos
al aceluiaşi gând
prin care infailibil curge
legendara eroare
a tragicului,
minunatului visător,
în văzul tău, al lor,
către secolul viitor,

înaintea căruia merge
pieziş, greoi, gârbovit,
el: primul vinovat,
primul greşit,
de trecutul său mândru,
tot timpul murind
la trei paşi de mormânt.

The Tragic Dreamer

He was the first to be wrong.
He sculpted his ethereal body
in one thought only
annoyingly precise
and quasi-unknown.
He wanted to believe
to the bitter end
to the sweet end
that the new world has begun.

And he was wrong, constantly wrong –
until the confused millennia
changed his mistake into myth
letter by letter

But he did not stop.
All the time he tasted the icy halo
of the same delightful
almost unknown thought,
he was the only to take part
in the sad performance
of the old world that had not sheltered him.
Darkness was his home, his hermitage
where he directed the performance
of the new world that did not understand
how one should live
among the dead, among the living,
what to do and how to move,
how long to resist and how to stop,
what to dream, how to become mad,
how long to sleep, how to love
so that hour by hour
century by century
you can die convincingly
in sight of everybody
oh, Lord, so alone,
so tiring, so thrilling
that like him you choose
to die again endlessly
for ever and ever
in the constantly lying body
of the same thought
through which blood flows infallibly
the legendary mistake
of the tragic,
wonderful dreamer
in your sight, in their sight
to the next century,

before he walks
crookedly, heavily,
he the first guilty one
the first to be wrong
pride of his past
ceaselessly dying
close to his tomb.

Plutea inefabil o umbră

Ca un taifun muzical
în pustiul de sticlă
ea venea, o, venea
în pacea-mi înlănţuită.

Ce frumoasă era!
Zeul, ghemuit ca un şoarece
în inima mea,
clipă de clipă o aştepta…

Aşteptarea mea,
în trupul muzei Caliope
înveşmântată,
cu genunchii la gură o aştepta…

În zenitul delirului
de tinichea,
mai mult abur decât făptură
ea pe-alături trecea.

Captivă-n lumina
pururea nestăpânită
de aşteptarea-mi regală,
abia dezlănţuită,

plutea inefabil o umbră
de rază, de înger, de fată,
pe faţa mea
de veşnic străină,
de veşnic visată.

A Shadow Floating Ineffably

Like a musical typhoon
In the glass desert
She came, yes, she came
In my enchained peace.

She was so beautiful!
The god, crouched like a mouse
In my heart,
Was waiting for her each and every minute…

My waiting for her
wrapped
in Caliope’s body
waited for her desperately…

In the climax
of the tin delirium,
more vapour than being,
she passed by.

Captive in the light
forever free
in my royal waiting
broken loose,

Floating ineffably a shadow
of a ray, of an angel, of a girl,
on my face
always a stranger
always part of a dream.

Elegia mersului (II)

Atunci am smuls soarele roşu din creierul meu
şi l-am aruncat pe cer. După ce reintrasem în mine,
cineva începuse să tragă de timp (ca altedăţi),
când am înţeles brusc că toate apele
din mine s-au scurs, ca dintr-o fântână.

Nu-mi rămânea decât să cobor cu o sinceritate umilă
mai adânc, în goliciunea mea de nepătruns.
De mine însămi nu mai aveam nimic de ascuns.
M-am întins pe prundiş. Ţineam ochii închişi.
La capătul dorului se stinsese intolerabila lumină.

În bezna complice, în bezna exactă şi aproape senină
ascultam vocea-mi străină:
să nu trişezi, să nu mă trădezi, demone,
după ce, iată, apele flămânde m-au aruncat, s-au dus.
Să ne apropiem de cerul netulburatei clipe, către apus.

Şi în timp ce soarele încins păşea zvelt şi singur pe cer
(era luna iulie), ţinându-ne strâns de mâini, eu şi el,
eu şi demonul meu nenorocit, fidel, ne ridicam…
Mergeam exact ca doi puberi, incitaţi de drumul o dată parcurs.
Mergeam ca doi puberi extatici pe alte drumuri de fier.

The Elegy of Walking (II)

…Then I pulled the red sun out of my brain
and threw it on the sky. After I had returned inside myself,
somebody started wasting the time (as before),
when I suddenly understood that the waters
in me have all flown as from a fountain.

I could but descent in humble sincerity
deeper, in my impenetrable emptiness.
I had nothing to hide from me.
I lay on the gravel. My eyes were closed.
The unbearable light faded when nostalgia died.

In the dark, the accomplice, in the exact and almost clear darkness
I listened to my strange voice:
do not cheat, do not betray me, demon,
the thirsty waters have withdrawn after throwing me away.
Let us draw near the sky of the clear moment, towards sunset.

While the burning sun walked playfully and lonely in the sky
(it was July), I and him, hand in hand,
I and my miserable, faithful demon, stood up…
We walked like two younglings, stirred by the way we had walked before.
We walked like two younglings on other beaten paths.

Traduction by Antuza Genescu