I.
Istm de lumină şi nervi,
dezvelit impudic între chiparoşi,
între fantome vii de zei
şi umbrele delfinilor lui Apollo:
tăcuţi, copilăroşi.
Sculptat din magma bolţii,
întrucâtva pierdut,
cu faţa spre natura lucrurilor
zvâcnind în centrul lumii:
O, Delphi, Delphi, Delphi –
pământ surpat din mit!
Bărbaţi, femei, copii,
în trecere pe-alături,
se uită gură-cască, şuşotesc…
Apoi – cu un surâs nedefinit –
mândri şi ruşinaţi, te-ating,
ezită, şi, iar şi iar, te-ating.
Stau locului. Vine cândva
şi clipa, spun. Pe urmă mă apropii.
Sunt la un pas, o respirare.
Şi tremur. Tremur. Tremur.
În gând încep să număr.
Şi nu-ntind mâna
spre înfrigurata sferă,
pe jumătate scursă-n lut
sau într-o altfel de lumină –
istm pierdut şi ferm,
stând faţă către faţă
cu ceva de nevăzut.
Cu respiraţia tăiată stau şi nu mişc.
În mine dorm un somn ciudat –
ce mesager stângaci,
trimis din secolul cellalt!
II
Sătul, prea sătul ca să fie atins
de mâinile oamenilor,
de ochii pe jumătate închişi ai pietrelor,
de planetele rotindu-se
în jurul osiei de aer a nimănui,
ca şerpii care desenează cercuri
pe o stâncă mirosind a sfârşit.
Sătul, da, sătul să fie lins de câini şi pisici,
de degetele flămânde ale oamenilor,
de lumina întunecată a aştrilor,
de umbra coloanelor încolţite de lună,
de zidurile parnasiene, sprijinite de norii
care se înfruptă din răbdarea-i
de plumb, de milenii.
El stă acolo, în sine însuşi înşurubat.
Şi imită cumpătarea, aşa cum soarele
îşi imită traseul perceput,
secundă de secundă, ca un dar.
Tăcerile ce-şi fac un culcuş în marmoră
sau în ziduri l-au învăţat nemişcarea,
iar statul pe loc l-a făcut să deprindă contemplarea.
O, sfânta contemplare, dând
amărăciune şi har!
Din cale afară de lehămetit
de exclamaţiile emise
în toate limbile pământului,
el stă acolo: neclintit, mândru,
nepăsător şi pierdut în egală măsură.
Omphalos, Omphalos –
planetă cât unghia unui zeu,
cât vârful suliţei mânuite
de frumoasa Artemis,
cât inelul mamei lui Apollo
cea urmărită – din porunca Herei –
de Python.
Da. El stă şi tot stă acolo, sus,
printre chiparoşii neruşinaţi,
şi taie în gând calea şerpilor de măslini
care s-au înfruptat cu vârf şi îndesat
din amintirea uriaşei reptile.
Între timp, au trecut secoli de aur,
milenii, războaie, prietenii legendare,
alianţe între îngeri şi zei,
trădări, laşităţi, iubiri,
potopuri, incendii…
Iar el e acelaşi şi altul,
clipă de clipă
– şi asta tot timpul! –
aşteptând cuvintele
unei limbi nevorbite
decât prin gura aceluia care…
Prin gura aceluia care…
III
El n-a dormit niciodată, dar absolut niciodată,
pentru că îi este străină frica de a se trezi în altcineva.
Şi chiar dacă ar adormi, el s-ar trezi înghesuit
în spaima de a fi atins de păsări,
de umbrele arborilor, de norii pierduţi, de oameni.
Oriunde se-ntoarce el, lucrurile
îşi aduc aminte de ele însele,
de forma în care au fost aşezate.
Spaima lui roteşte sus planete.
În somnul ei ne cuibărim, trezindu-ne
în carcasa propriului trup uitat,
de care ne aducem aminte până când devenim
– unii dintre noi – movile de oseminte,
alţii – grămăjoare de cuvinte.
Atunci cineva ne spune că am trecut
prin ceva care a semănat dureros
de puţin cu viaţa.
El rămâne treaz pentru noi toţi laolaltă,
fiindcă ştie că, în cazul în care ar adormi,
n-ar auzi verbul acela care
– oho – ne-ar salva pe noi,
nu pe el, căci el nu are nevoie
de salvare şi probabil nici de noi!!
Cine să ştie motivul adevărat
al treziei lui fără sfârşit?
Cine-i aude cântecele
de uriaş singuratic de piatră?
Nu se poate ca el să nu cânte;
şi asta tot timpul aproape!
Dacă el, Omphalos, şi-ar înceta cântecul,
noi am muri, pur şi simplu,
cu toţii, dintr-odată.
Absenţa cântecului, moarte înseamnă.
Tăcerile lui ne dezvăluie pe noi nouă înşine,
împingându-ne în fiinţă, între iad şi eden.
IV
Să mergem la marele nostru patron, la Apollo!
Să ne urnim din vecinătatea pietrei divine.
Altfel, vom începe să-i ştirbim, puţin câte puţin,
din perfecţiunea ei ce aruncă seminţele în arbori,
coloane, rododendroni, în feline.
Înainte de toate, îi vom inventa o gură.
Altminteri cum s-o lăsăm să cânte
cu gura închisă?! Pe urmă, ah,
îi vom da alte limite şi – înainte de toate – un trup,
vai, ca atâtea, tocmai bune de aşezat în morminte!
Ah, şi-atunci… Mirosul ar împiedica-o
să fie ea însăşi, din spaimă să crească
şi să ne facă să ne naştem aidoma ei:
din uterul spaimei!
Iar mâinile ei ne-ar face s-o confundăm
cu un arbore sau o coloană,
cu o plantă sau o felină înceată.
În ochii ei şi-ar face cuib vulturoaica,
măslinii şi-ar arunca în grabă seminţele,
tăindu-i vederea dumnezeiască.
Picioarele ar duce-o spre osia ruginită
a planetelor.
Şi…
„Nu şi nu!!”, urlă ca din gură de şarpe
larii de muşchi ai pietrei. Să-i amânăm sfârşitul.
Da. Nu-i decât o piatră, un fel de sferă,
din care se vede doar jumătate!!
Adică mai puţin decât ne-am fi dorit.
Nici nu e de mâncare. În plus,
prin piatra asta cenuşie
nu se vede nimic, absolut nimic!
Să lăsăm, aşadar, piatra în legea ei.
Să mergem la Apollo cât de repede se poate.
Să mergem la patronul luminii şi artelor.
Sau – şi mai bine – să împingem antichitatea
în faţa noastră, în viitor, undeva, departe!!
Să ne imaginăm că totul nu e decât un joc.
Da, nimic mai mult decât un joc sau un mit
găsit într-o carte uitată, cu coperţile ude
– scrisă de o ierarhie de lari depăşiţi –
din care nimeni nu mai pricepe nimic
şi nici nu vede felul în care Omphalos
ne-arată câtă eternitate în noi se ascunde.
V
Omphalos, piatră sublimă, pierdută printre temple!
Neatinsă decât cu o privire,
în care ţi-ai găsit răgaz preţ de o clipă,
şi te-ai întors – fiară sau duh muşcat – în fire.
Nimic nu te-a strivit, distrus, atins,
decât poate de mult, iar noi nu vom afla.
Stai singură şi dreaptă, nesfârşito.
Tremuri şi plângi, aştepţi în limba ta.
Încolăcită în tine însăţi eşti.
Poate c-ai fost cioplită din raza unui zeu
şi cineva în tine trunchiul şi-a uitat,
trăgându-şi sufletul în duhul meu.
Sau poate te-ai ascuns în visul unei sfere
şi ne-ai lăsat aici doar umbra ta de piatră.
Omphalos, astru cernit, nod de mistere,
polen eretic, fragment de magmă egolatră!!
I.
Ô Isthme de lumière et de nerfs,
dénudé sans pudeur entre tous les cyprès,
parmi tous les fantômes vivants des dieux
et les ombres des dauphins d’Apollo
(silencieux, enfantins)
et sculpté dans le magma de l’empyrée,
le visage égaré vers la nature des choses
qui bondissent au cœur de ce monde –
ô Delphes, ô Delphes ô Delphes,
terre écroulée de ses mythes!
Hommes, femmes et enfants,
tous de passage par ici
regardent badauds et susurrent,
puis au sourire indéfini
et fières ou timides ils te touchent,
ils hésitent, ensuite ils te touchent à nouveau.
Ils restent immobiles: „Viendra un jour
le moment…” se disent-ils. Et je les approche.
Je leur emboîte le pas, la respiration,
et je tremble, je tremble.
Je me mets à compter dans ma tête
mais je n’ose pas tendre la main
vers la sphère fiévreuse,
à moitié enfouie dans le limon
ou dans une autre sorte de lumière –
ô isthme imperturbable, perdu,
face à face avec ce que l’on ne peut jamais voir.
J’en ai le souffle coupé, moi homme glacé.
Je dors en moi d’un sommeil bizarre:
quel messager malhabile
de l’autre siècle tombé!
II.
Il est las, trop blasé pour se laisser toucher
par les mains des humains,
par les yeux à moitié fermés des pierres
et par les planètes qui tournent
autour de l’essieu d’air de Personne,
tels les serpents qui dessinent des cercles
sur le rocher qui sent la fin de tout –
car écœuré d’être léché par chats et chiens,
par les doigts affamés des gens,
par la lumière ténébreuse des astres,
par l’ombre des colonnes en proie à la lune
et par les murs parnassiens, plantés dans les nuages
qui grossissent à la faveur de sa patience de plomb
depuis des millénaires.
Il tourbillonne en lui-même,
il imite la pondération tout comme le soleil
imite son propre trajet, tel un don
vécu seconde après seconde,
et les silences qui font leur nid dans le marbre
ou dans les murs l’ont pétrifié;
ainsi médusé il se mue en extase –
ô sainte contemplation,
visite d’amertume et de grâce!
Il est dégoûté par tant de cris
dans les langues de la terre,
mais il est ici, immobile et fier,
insouciant et hagard:
ô Omphalos, petite planète
telle l’ongle d’un dieu,
telle la pointe du pilum qui servait
la belle Artémis,
telle la bague de la mère d’Apollon,
traquée à jamais par Python!
Oui, il se tient là, sans fin toujours,
entre les cyprès sans vergogne,
pour frayer la voie du serpent parmi les oliviers
qui ont dévoré le souvenir du reptile,
et des siècles d’or s’écoulent, des millénaires,
des guerres et des amitiés légendaires,
des alliances entre dieux et anges,
trahisons, lâchetés, amours,
déluges, incendies…
Il est le même et l’autre
à chaque instant,
en attendant les mots
d’une langue dite
à travers la bouche seule de celui qui…
à travers la bouche seule de celui qui…
III.
Il ne s’est jamais endormi, jamais,
mais il n’a pas peur de se réveiller dans un autre,
et même s’il dormait il se réveillerait
acculé à la crainte du toucher des oiseaux,
des ombres des arbres, des nuages perdus et des hommes.
Partout où il tourne, les choses
se souviennent d’elles-mêmes
et de la forme qu’elles avaient épousée,
et sa crainte fait tourner en haut les planètes.
Et nous nous blottissons dans son sommeil
comme dans la carcasse de nos corps oubliés,
dont on se souvient jusqu’à devenir,
certains d’entre nous colline d’ossements
et d’autres monceaux de paroles.
Alors quelqu’un nous dit
que nous sommes passés à travers
quelque chose qui avait si peu à faire
à la vie.
Ô, il reste éveillé pour nous tous
car il sait que s’il s’endormait
il n’entendrait pas ce verbe lointain
qui pourrait nous sauver, nous;
car lui, il n’en a pas besoin,
il n’a besoin de rien et de nous non plus.
Qui puisse savoir la raison réelle
de son insomnie sans fin?
Qui écoute ses chants
de géant solitaire de pierre?
Car il ne peut pas vivre sans chanter,
sans arrêt, si près de nous, de tout.
Si Omphalos, cessait de chanter
nous mourrions tout simplement,
tous en même temps, ensemble.
L’absence du chant, c’est la mort.
Ses silences à lui nous dévoilent à nous-mêmes
et nous plongent dans l’être, entre éden et enfer.
IV.
Allons voir notre patron, le grand Apollon!
Quittons les environs de la pierre divine,
sinon nous ébrécherons peu à peu
sa perfection qui jette ses grains aux arbres,
aux colonnes, aux rhododendrons et aux félines.
Mais avant tout nous lui inventerons une bouche,
sinon comment pourrait-elle chanter?
Et ensuite nous lui donnerons de nouvelles limites
et certes un corps, hélas,
encore un corps bon à coucher dans une tombe.
Et si l’odeur l’empêchait d’être elle-même,
de grandir par crainte, afin de nous faire
venir au monde comme elle,
par l’utérus de la peur,
ses mains nous mèneraient à la prendre
pour un arbre ou pour une colonne,
pour une plante ou bien pour une lente féline;
dans ses yeux l’aigle ferait son nid
et les oliviers dissiperaient leurs grains
en noircissant sa vue divine;
et ses jambes la traîneraient vers l’essieu rouillé
des plantes.
Non! hurlent à tue-tête
les dieux musclés de la pierre.
Laissons-lui encore une petite vie! En fin de compte
il ne s’agit que d’une pierre, d’une sorte de sphère
dont on ne peut voir que la moitié,
si peu par rapport à nos désirs.
En plus, elle n’est pas comestible,
et à travers cette pierre cendrée on ne peut
rien distinguer, absolument rien!
Laissons-là donc et allons voir Apollon,
allons voir le patron de la lumière et de l’art!
Ou bien chassons l’antiquité
vers le futur, dans le loin.
Imaginons que tout n’est qu’un jeu,
rien qu’un jeu ou un mythe
trouvé dans un livre oublié, aux couvertures humides,
écrit par une hiérarchie de petits dieux obsolètes
et que personne ne peut plus déchiffrer,
ni voir comment Omphalos nous montre
ô combien d’éternité il y a en nous.
V.
Omphalos, pierre sublime, égarée parmi les temples,
frôlée par le seul regard
où tu trouves le repos d’un instant
pour rentrer ensuite – bête ou esprit entamé –
en toi-même!
Rien ne t’a écrasé, rien ne t’a détruit,
et si jadis ce fut vraiment le cas
nous ne le saurons jamais.
Tu es seule et juste, pierre sans fin,
tu trembles et tu pleures,
et tu attends dans ta langue.
Recroquevillée en toi-même tu es,
et peut-être que l’on t’a sculpté dans le rayon d’un dieu
et quelqu’un a oublié en toi son tronc,
comme reposant son âme dans mon esprit.
Tu t’es cachée peut-être dans le rêve d’une sphère
en laissant ici, pour nous, ton ombre seule de pierre…
Omphalos, astre cendré, nœud de mystères,
pollen hérétique, fragment de magma égoïste!
Traduit par Claudiu Soare
Deschide-te. Vino cu mine.
Ieşi din cochilia tristeţilor serbede, fără rod.
Ieşi din sărăcia de neatins a duhului
ce-nmulţeşte sfidător pustiul.
Lasă la o parte minciunile trupului, timpului,
lucrurile iubite din leneşă utilitate,
lasă tot ce îţi pare o imposibilă povară.
Şi vino cu mine pe insula unde soarele se naşte
din pântecul fiecărei clipe ca o păpuşă rusească din alta…
Vino după mine pe acest pământ nou locuit de candoarea
pulsând între mileniile îmbătrânite
ca subteranele cu oglinzi paralele dintre cele două patrii.
Aici totul apune şi răsare în nebunia etanşă a dorinţei de a fi
ca în visele postpuberale, ca în gândurile
sedimentate peste noi când existam în inconştientul
provizorat din pântecul mamei. Aici e o linişte putredă, alienată,
ce însoţeşte scurgerea ideii din propriul embrion.
Aici miroase tern a început, a ziuă neterminată.
Aici se întâmplă ceea ce nu stă să se întâmple
în irealitatea imediată. Vino cu mine de-ţi este sete –
să bei Apa Vieţii, Apa Miresei în locul intangibil spre care
mă târâi şi eu din milioanele mele de morţi
– cuib asaltat de lăcuste –,
fiind cu desăvârşire uitată de moarte. Vino cu mine.
Fii deschis pentru tot ce înseamnă Început,
făgăduinţă a măreţului viitor ce va veni ca un fiu
lucid, înţelept, risipindu-şi optimismul stupid
printre crucile năpădite de iedera cimitirelor.
Mă gândesc ce să-ţi spun despre mine.
Fusesem câţiva ani închisă în mine. Şi acum
continui să pândesc din subteranele sinelui,
în marginea nopţilor, mai singure
după ce le înşel cu somnul.
Eu vin din siberiada înfrângerilor,
din satania necunoscutului,
din amintirile ochilor scurşi după paşii iubitului
ca privirile lebedei pe galvanizatele ape.
Eu vin din străinătatea exilului meu,
din sălbăticia scrâşnită a conştiinţei de sine.
Eu vin din întunecimea lunecoasă a mersului spre fiinţă,
din limpezimea obscurelor peisaje,
din muţenia greoaie a munţilor.
Eu vin din simfonia sobră a aşteptărilor care au ţinut morţiş
să mă ucidă. Între moarte şi singurătate aleg
cu îndoiala valului care mestecă secunde între ţărm şi mare.
Sunt focul neputinţei celor care se privesc cu nepăsare
în apa vieţii. Sunt lupul de stepă al promisiunilor
duse pe aripile vântului ca seminţele de păpădie
în arşiţa lubrică a verii.
De unde fuga mea de beznă prin beznă mergând?
De unde tabietul de a mă zidi
în tot prin ce trece moartea?
Iubesc fiecare literă a blestemului care mă posedă
până umbra mea vine după mine ca o victorie inutilă.
Ascult glasul umbrei ce strigă în pustie.
N-aş vrea să te sperii când, da, frica ne guvernează,
dictându-ne faptele, paşii, căderile. Să nu-ţi fie teamă.
Vino cu mine. Cu sfială îţi scriu. Cu apă vie.
Dacă renunţi, iubite visat, interzis, necunoscut,
după ce voi îmblânzi focul, iadul cunoaşterii,
depărtările, bezna, despărţirile,
după ce nu voi fi în stare să fiu numai cu mine,
intuiesc: voi fi adusă în tine
de apă, de aer, de vânt, de sfârşit, de început.
Reveal yourself. Come with me.
Come out of the dull, fruitless sadness
out of the imperceptible poverty of the spirit
that widens the desert defiantly.
Put aside the lies of the body, of the time,
the things you love out of idle utility,
and come out with me on the island where the sun is born
from each moment’s womb like a Russian doll from another doll…
Follow me on the new earth where innocence lives
and pulsates lonely among old millennia
like the undergrounds of parallel mirrors between the two countries.
Here everything sets and rises from the untouched insane desire to exist
like in deep dreams, pubescent dreams, like in thoughts
that were buried above us while we lived in the unconscious
temporary moments in our mother’s womb. Here, the rotten, alienated silence
goes along with the idea flowing from its own embryo.
Here the smell of dawn, of unfinished day, is eternal.
What is never to happen in the immediate non-reality is about to happen here.
If you are thirsty come with me and drink the Living Water, the Bride’s Water,
come to the intangible place towards which
I drag myself out of my million deaths – a nest assaulted by locusts –,
for death has forever forgotten me. Come with me.
Reveal yourself for everything that mean Beginning,
promises of the great future that will come like a son,
a lucid, wise son, wasting his stupid hopes
among the crosses covered with ivy in the graveyards.
I am thinking of what to tell you about me.
For some years was (I had been) secluded into myself. Now
I keep on watching myself in the depth of the Self,
and the end of the nights that become ever lonelier
after I have deceived them with my sleep.
I come from the long Siberian defeats, from the satanic unknown places
from the memories of the eyes longing after their beloved one
like the eyes of the swan on the vitalised water.
I come from the foreign land of my exile,
from the rough wilderness of Self-awareness.
I come from the mutable darkness of becoming a Being,
from the serene landscapes, from the heavy silence of the mountains.
I come from the temperate symphony of the waiting that was determined
to kill me. I choose between death and solitude
doubtful like the wave devouring seconds between the shore and the sea.
I am the burning weakness of those who watch their faces insensibly
in the Living Water. I am the solitary wolf of the promises that
have gone with the wind like dandelion seeds in the lustful summer heat.
How is it that I run away from darkness while walking through darkness?
How is it that I am in the habit of walling myself
in every place that death comes to?
I love every letter of the curse that masters me
until my shadow follows me like a useless victory.
I listen to the shadow crying in the desert.
I would not want to frighten you when fear, yes, fear is our king,
guiding our deeds, our steps, and our faults. Do not be afraid.
Come with me. I write to you so shyly. I use Living Water.
I have an intuition: if you give up, my beloved, my forbidden,
my unknown lover of my dreams,
after I have tamed the fire, the inferno of knowledge,
the distances, the darkness, the separations,
after I have not been able to stay with myself only,
water, air, wind, end and beginning will take me into you.