♦ Poezia e un oaspete rar; poezia e un polen eretic așezat rareori în tine, pentru care nu știi cui să mulțumești. Cuvintele sunt fulgere, marea poezie însă nu este făcută din cuvinte. Materia primă a marii poezii este frigul.

♦ Ceea ce știu este uimitorul adevăr conform căruia scrisul înseamnă muncă, da, muncă în sens goethean, făcută, în lunile bune, când tu ești tu însuți, zi de zi, cu certitudinea că altceva nu știi să faci la fel de bine. Scriu, de altfel, și în somn; acolo, în apele de nevăzut ale visului, printre scoici și pești colorați, printre alge, vedenii, meduze și vii fantome, scriu ușor, textul curge, iar eu nu mai revin niciodată la pagina scrisă. În realitate, lucrurile se întâmplă altfel: revin și, iar și iar, revin la textele scrise, de parcă așa voi prinde de coada-i somptuoasă pasărea desăvârșirii. În vreme ce știu de la Meister Eckhart că „cel mai iute animal care vă poate duce spre desăvârşire este suferinţa”. Porfiri Petrovici avea dreptate: în suferința stă ideea. Suferința e mare.

♦ E limpede că durerea reprezintă un capital, o experiență, o școală a cunoașterii pe limită. În suferinţă vezi prea multe lucruri, care nu pot fi date uitării, fiindcă acestea se întipăresc în ceea ce Rilke numea „sfânta şiroire a sângelui”. Unele dintre lucrurile văzute în suferinţă sunt primejdioase.

♦ În fiecare om doarme un înger. Dacă fiecare ar şti cum să-l trezească, ar putea atinge cerul. Dacă am fi atenţi la clipele când îngerul din noi se trezeşte singur… Dacă am avea urechi să-i auzim cântecele… şi curaj să-l privim ochi în ochi, duh în duh…

♦ Trupul de carne, reptilă plină de contradicții, peșteră de neînţeles, unde stai, copil al abisului, de secoli interiori, la pândă; și începi să cobori… Da, cobori adânc, din ce în ce mai adânc în Groapa Marianelor din subterana ființei tale… Nu se știe din ce motive cobori…, până începi să auzi cum altcineva vorbește interior, plânge, scâncește și murmură… Altcineva este pentru tine, prin tine, în locul tău parcă. Iar tu stai, gură cască, și asculți între zidurile de carne ale trupului. Încerci să pricepi, să te apropii de ceva imposibil de înțeles, în timp ce simți prin toți porii că înlăuntrul tău se deschide ceva… Misterul se rarefiază, devine prezent, cvasipalpabil. Prin tine se exprimă cineva străin, necunoscut, în fața căruia ești redus la muțenie. Simți că nu ești decât un instrument în mâinile cuiva mai bătrân și mai puternic decât tine.

Ai încercat să protestezi, să fugi, să dai bir cu fugiții din pușcăria trupului, cineva însă te aduna de fiecare dată, readucându-te în exil, acasă, între pereții propriului trup, la fel de străin și la fel de rece, ca fereastra simplă și gravă din fața ochilor – o posibilă patrie… Inteligența trupului, de care, în nemernicia ta lașă, te-ai ferit; un noroc – „geniul inimii”… Ca un animal de neînțeles, stai pitit în subterana ființei; nu miști, pândești, asculți, respiri prin plămânii altcuiva… În această realitate, căreia eziți să-i zici substanțială, nu știi dacă tu ești vânătorul sau vânatul. Tu aștepți și asculți, privești, respiri arar, și știi că, uneori, asta e totul.