Aura Christi: „Marea literatură e o nălucă... vie, cu ochii verzi, pe care o urmezi cu respirația tăiată”

Aura Christi: „Marea literatură e o nălucă… vie,
cu ochii verzi, pe care o urmezi cu respirația tăiată”

George Motroc: Calde felicitări aniversare, Doamna Aura Christi! Intru direct în subiect: cum au fost ultimii 5 ani literari pentru Dumneavoastră?

Aura Christi: Mulțumesc foarte mult! O, sper și presimt că ultimii, cum spuneți, 5 ani literari sunt departe de a fi ultimii. După cum îmi stă în obicei, am turat motoarele vieții la maximum. Am scris, am citit, am ascultat muzică; am făcut sumare ale revistei Contemporanul. Ideea Europeană, care apare sub egida Academiei Române. Am făcut, tot împreună cu colegii mei, proiecte editoriale naționale și proiecte pentru străinătate. Au văzut lumina tiparului câteva cărți ale mele în țară și multe cărți traduse și editate în străinătate, mai exact, la prestigioase edituri din Germania, Franța, Italia, Israel, Bulgaria, China, Ungaria, Spania, Marea Britanie ș.a. Am făcut turnee de conferințe, lecturi publice, prezentări de carte și recitaluri, folosindu-le ca pe un prilej de a promova valorile fondatoare europene și valorile naționale atât în țară, cât și dincolo de hotarele ei. M-am simțit și în străinătate: scriitor, un scriitor al țării mele, România.

Ce înseamnă pentru un poet a se vedea tradus în alte limbi, atât de diferite?

A fi tradus și publicat la prestigioase edituri din străinătate înseamnă a participa la un miracol. De fapt, la o serie de miracole. Cunoști oameni luminoși. Cunoști admiratori ai culturii și civilizației românești. Unii dintre aceștia vorbesc excelent limba lui Eminescu și Blaga, Iorga și Brâncuși, Enescu și Nichita Stănescu. Urmărești cu luare-aminte, te minunezi, simți prin toți porii reacția publicului la conferințele ținute, la poemele citite. Vraja poeziei e unică și, de la Aristotel încoace, profund vindecătoare. Îți asculți poemele citite sau recitate în alte limbi. Te bucuri atunci când mesajul acestora prinde teren, emoționează publicul german sau italian, israelit sau chinezesc, maghiar sau spaniol etc. Te bucuri și te simți împlinit. Fericit.

Dacă poetul Iosif Brodsky, cel judecat și condamnat la el, acasă, în imperiul sovietic, pentru „parazitism social”, laureatul Premiului Nobel pentru literatură la 49 de ani, era de părerea că „poezia e o școală a sentimentului”, cred cu fermitate că, între timp, poezia s-a transformat, în epoca tehnologizării intense, într-un instrument de păstrare a omului din om, ar fi spus F.M. Dostoievski. E un adevăr spus de mine și în recentul turneu european: la Budapesta, Bologna și Roma. Adevăr conștientizat ori de câte ori văd reacția lectorilor la poemele citite, în primul rând, în limba română. Și simt reacția, emoția, care îi apropie pe mulți și-i unește în lumina ce-și răspândește nectarul nevăzut, ținut în palme de îngerii prezenți mereu, inspirați clipă de clipă.

Care sunt cele mai frunoase amintiri din aceste turnee literare și lecturi publice?

Sunt multe, foarte multe amintiri frumoase, istorii, povești. Unele dintre acestea au intrat în cartea mea Surâsul prințului Mîșkin, apărută de curând la Editura Ideea Europeană. E o carte axată pe tema de extracție iisusiacă: Legea Iubirii, cu cele câteva rădăcini în civilizația antică greacă: heros, storge, philia și agape. Un satelit tematic al acesteia fiind fuga după frumusețe – un dar ce se reconstruiește mereu din unghiuri diferite.

Când aceste istorii și povești cât se poate de reale se leagă frumos și curg una din cealaltă, simți mâna protectoare, mâna magică, ubicuă și extrem de vie care le construiește. Iar tu, spectator și protagonist, totodată, participi la tot ce ți se întâmplă cu recunoștință și o bucurie, reinventate mereu, reluate zi de zi. Zi de zi… Din alte unghiuri. Păstrând o recunoștință profundă pentru miracolul tuturor miracolelor: Viața. Viața vie, cum îi spune Iisus în pilda samarinencei. Când crezi că viața e un miracol, acest dar unic îți oferă miracole. Cunoști oameni frumoși. Și folosești deplasările făcute în interes de serviciu pentru a te construi din alt unghi, pentru a-ți îmbogăți ființa, iar, uneori, pentru a reveni la tine însuți din alt unghi. Pentru a exersa sub zodia împlinirii diplomația culturală.

Avem ceva de învățat de la aceste lumi literare europene și extraeuropene?

Cel deschis până la transparență învață din tot ce i se întâmplă. Fiecare zi e un pretext de a renaște, de a învăța și de a fi mai bun, mai frumos, mai înțelept, mai deschis, mai citit, mai generos, adică exact cum se cuvine. Și e minunat când te străduiești să faci totul ca la carte. Uneori, reușești. Alte dăți, te alegi cu o lecție, pentru care mulțumești.

Privind puțin mai departe, cum a fost perioada Covid pentru omul și pentru scriitoarea Aura Christi?

Ezit să despart omul de scriitor. Am lucrat intens. Am fugit, m-am ascuns în lucru, scris, lectură, muzică, în bucuriile dăruite de așa-zisele lucruri „mărunte”, fals mărunte, căci taman acestea alcătuiesc parfumul inimitabil al vieții vii. Am vorbit mult cu Mama mea, Mama noastră, Liubovi, și cu Andrei, fratele meu, despre minunatele noastre familii: Jușkov-Potlog și Karaman. Am făcut plimbări cât cuprinde prin pădurile din nordul capitalei: la planete distanță de spaimă, urmărind cu luare-aminte modul în care autoritatea folosește ca instrument frica pentru a manipula oamenii. (Exact ca în dictatură, nu-i așa?) Și pentru a șterge cu un burete drepturile garantate, de pildă, de Constituție. Am citit multe studii în acea perioadă despre acel virus buclucaș numit SARS-COV, precum și în alte feluri. Am făcut acea gripă fiecare membru al familiei, tratând-o, fără să ne vaccinăm însă din motive discutate în familie și tratând cu respect și înțelegere decizia de a se vaccina a celorlalți. Precizez că nu suntem antivaccin; ne pronunțăm categoric însă împotriva vaccinurilor insuficient testate, ale căror efecte adverse pe termen scurt și lung sunt necunoscute, aproape, și sunt impuse în consecința unei manipulări în masă. Inclusiv vaccinurile pe bază de ARN mesager etc. Ne pronunțăm categoric împotriva obligativității vaccinării cu seruri experimentale. Împotriva transformării trupului uman în teren de testare a unor medicamente făcute, parcă, prea în grabă, deci, semănând multe, foarte multe semne de întrebare. Mătușa mea, Maria, vaccinată de două ori cu aceste seruri experimentale, a făcut cancer la creier și a fost operată. Și în ziua de azi regretă că a ascultat medicul de familie și s-a vaccinat. Tot mai mulți prieteni îmi mărturisesc, o, Doamne, că înainte de a se vaccina erau sănătoși.

Când cineva intervine în liberul tău arbitru, riscul e să provoace consecințe nefaste. Liberul arbitru e un dar de origine divină. Nici Dumnezeu nu intervine în acest dar. Darurile de origine divină se respectă. Liberul arbitru, demnitatea de a alege se respectă. Or, aceste realități au fost călcate în picioare, disprețuite pe parcursul așa-zisei pandemii – o demonstrație malignă a forței sistemului, corupt în esență, de a instaura o dictatură sanitară la nivel global.

Am impresia că după această holeră modernă, a venit o alta: literară… Nu vă e teamă de inteligența artificială din moment ce ea vă poate lua locul și scrie un poem care să pară scris de Dumneavoastră?

Inteligența artificială e necesară; mai exact, e salutară, dar cu măsură! Acel precept antic – măsura în toate – își lasă ancora în eterna actualitate. Să-mi ia locul un robot și acesta să scrie un poem, cum spuneți, care să pară scris de mine? Fiecare ființă umană, evident, e unică și se întâmplă, nichitian vorbind, o foarte singură dată. Nimeni nu are cum să ia locul nimănui. Fiecare e la locul ce-i revine. Oricât s-ar strădui un robot să scrie ca mine, teamă mi-e că n-o să reușească din simplul motiv că o mașinărie, oricât de performantă, oricât de sofisticată, nu va reuși vreodată să simtă și să gândească ca mine. Inclusiv, ca străinul sau fratele geamăn care scrie poeme prin mine. Eu sunt instrumentul, amfora prin care se scriu poeme; nici mai mult, dar – nota bene – nici mai puțin decât atât. Obligația mea morală e să-i creez condiții inefabilului să se exprime prin mine.

Acum câțiva ani, la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus, dimineața devreme am purtat o discuție cu un robot. În primul rând, am așteptat să apară semnalul, căci afară era înnorat binișor.

– Ce interesant, replicasem eu custodelui acelui robot după ce ne-a explicat motivele pentru care dumnealui, mașinăria adică, nu mișca. Și pentru mine cerul e acoperit de nori denși; or, cu toate acestea, eu am semnal!

Colegii au râs cu poftă. Iar de cum robotul își revenise, unul dintre aceștia l-a întrebat, e drept, cam sadic, ce a mâncat la micul dejun. Felul în care își dădea ochii de sticlă peste cap robotul, felul în care aștepta, din complicatul sistem, servere etc., să i se furnizeze răspunsul potrivit, mă făcuse să-l compătimesc. Răspunsul venit, totuși, e adevărat, cu întârziere – am tot de ce am nevoie ca să fiu fericit – m-a contrariat inițial, apoi m-a înduioșat. Oricâte programe îi vor fi instalate, nici un robot din lumea aceasta a noastră – care, în esență, nu ne aparține, pentru că suntem străini, trecători prin ea – nici o mașinărie, așadar, nu va cunoaște vreodată sensul profund al cuvântului fericire, deși îl va folosi exact cum l-a folosit robotul din fața mea. Omul rămâne a fi, evident, vârful creației divine.

Poeta Aura Christi e o optimistă, versurile sale fiind de neuitat în acest sens: „În fiecare om doarme un înger. Dacă fiecare ar ști cum să-l trezească, ar putea atinge cerul”. Totuși, editorul de carte rămâne la fel de optimist? Nu credeți că asistăm prin această inteligență artificială la moartea literaturii, în maximum câteva decenii?

Literatura moare câte puțin de când există. De când există, trece prin crize succesive. Cu toate acestea, literatura prosperă și va prospera în continuare. Acum câțiva ani, apăruse internetul, apoi facebook-ul, au fost inventate, între timp, și alte aplicații, și se vorbea exact la fel despre moartea poeziei, moartea literaturii ș.a.m.d. De mai bine de trei decenii, unul dintre subiectele predilecte, frecventate în exces, e criza. Adeseori, se uită originea greacă a acestui cuvânt krisis, care înseamnă oportunitate. Îi tratez cu o vie compasiune pe aceia care își inventariază crizele, necazurile și se complac în ipostaza de victime. Fără a mă considera superioară sau altcumva, fără a mă grăbi să recurg la etichete sau judecăți, alegând, uneori-adeseori, ipostaza de spectator detașat, mărturisesc faptul că am avut și am un imens noroc existențial, un uriaș noroc destinal: eu cred că tot ce ni se întâmplă sunt o seamă de experiențe, din care se cuvine să învățăm lecții. Dacă nu ne definesc experiențele decât într-o proporție infimă, ne definesc, în schimb, certamente, reacțiile noastre la acestea și lecțiile învățate. Așa am fost crescută – așa a fost crescut și fratele meu, Andrei – de minunații mei părinți: Semion și Liubovi. Dumnezeu să-i țină în Lumina luminilor pe ei și pe toți cei adormiți din neamul lor. Părinți minunați, aleși de mine și de fratele meu, Andrei (Potlog). Afirm fără să ezit: doi oameni mari, cărora le păstrez o imensă recunoștință pentru modul în care ne-au crescut, dăruindu-ne imperii de iubire, lecții de viață și oferindu-ne tot ce au avut mai bun, moștenit, la rândul lor, de la minunații lor părinți.

„Poeta Aura Christi e o optimistă”. Da? Văd și partea plină, și partea goală a paharului. O aleg invariabil pe cea plină, gândindu-mă și la partea goală, și la modul în care pot ajuta când mi se cere ajutorul. Cartea românească, literatura națională sunt, cu adevărat, puse la încercare. Literatura română e cvasiabsentă în manualele școlare; mai exact, vârfurile acesteia lipsesc. În schimb, sunt prezenți cu asupra de măsură, inclusiv în viața publică, scriitori promovați de sistem, inclusiv falșii disidenți sau scriitorii la modă, inclusiv comuniști de până la evenimentele din 1989, reșapați în anticomuniști înverșunați după 1989. Discursul public e acaparat, de mai bine de trei decenii, de false modele, falși disidenți, falși lideri, false elite. S-a înscăunat impostura, care sub pretextul reformei a distrus tot ce a atins: educația performantă până la 1993, manualele școlare, industria națională ș.a. Nouă milioane de români și-au luat lumea în cap și au plecat de acasă. România se surpă din interior, măcinată de războaie fratricide (țineți minte mineriada pusă în scenă, în câteva episoade, în retortele CNSAS?), cu sprijinul vârtos al intelectualilor care au trădat, inclusiv intelectualii de curte ai dlui Petrov, inclusiv cei cu abonamente constante la rețelele create de răscunoscutul miliardar de origine maghiară, entități declarate în afara legii în câteva state ale lumii.

E nevoie de timp. Modele, oricât de tiranice, trec. Critica de specialitate, o parte a acesteia, oricât de aservită, publicul cititor, oricât de avizat, cedează, uneori-adeseori în fața examenului timpului – cel mai aspru judecător. Literatura română își va reveni. Întrebarea este cum și când își va reveni țara noastră: România?

Vă consider o fericită pentru că sunteți colegă de redacție cu ultimul mare reprezentant al romanului românesc din secolele XX și XXI – Nicolae Breban, membru al Academiei Române. De aceea, vă rog neapărat să ne spuneți ce face prozatorul Nicolae Breban? Pregătește un nou roman sau își folosește energia pentru noi editoriale din Contemporanul?

E un noroc destinal să-l cunoști pe uriașul – da-da: uriașul – romancier Nicolae Breban. Un alt noroc destinal: să te îmbrâncească, spuneam și alte dăți, în ființă. Or, a-i fi prieten, prieten apropiat, colaborator apropiat de mai bine de trei decenii… e deja destin: un destin construit, un destin asumat. De curând am fost întrebată dacă romancierul Nicolae Breban m-a… curtat; am râs în hohote interior atunci. La suprafață, surâzând, am răspuns afirmativ; și adaug acum, având, de bună seamă, conștiința faptului de a avea un destin public: pe mine din 9 bărbați mă curtează 6,5 Domni. S-ar putea ca cei care mi-au tot spus că am farmec să aibă dreptate. Căldura sufletească, deschiderea și iubirea cu care sunt tratată pretutindeni, îmi dau mereu de lucru în sensul că fac exerciții de smerenie, deschidere și recunoștință. Adesea, când se vorbește despre poezia mea și despre mine, prima tentație e să șterg englezește putina. Întrebarea ce-mi dă ghes în asemenea momente e: ce caut eu în această istorie? Mi se face, brusc, un dor nebun de grădina mea de roze, de fluturii mei, de pantera mea neagră, Bagheera…, de masa mea de scris împânzită de piramide, îngeri, o frumoasă pictură naivă cu Sfântul Gheorghe, dăruită la Uzdin după decernarea unui premiu pentru poezie cu același nume, probabil singurul premiu din lume ce poartă numele unui sfânt (și ce sfânt!), fotografia cu Părinții mei, Sfinții, Cruci din lemn de măslin din Țara Sfântă, icoana cu Sfântul Nicolae, scoici, icoana cu Sfânta Fecioară Maria adusă de la Muntele Athos de fratele meu și…

Prin ce miracol rezistă prietenia aceasta de decenii într-o lume în care timpul pare că și-a ieșit din țâțâni?

Relația Breban-Christi rezistă de mai bine de trei decenii grație unui amănunt crucial, aflat la planete distanță de întrebarea adresată mie relativ recent. Cred că pe autorul celor mai multe capodopere dăruite literaturii române (Marin Mincu enumera, între altele, Animale bolnave, Bunavestire, Don Juan, Drumul la zid ș.a.) și pe subsemnata ne apropie, sudându-ne minunata prietenie (care se reinventează ori de câte ori sunt lovită sau e lovit romancierul), Vocația: o Vocație, da-da, așa, cu majusculă, majoră. O Vocație surprinzător de puternică. Și temele majore. Și anvergura acestora. Și radicalismul în fire și exprimare într-o lume dominată de o „mentalitate tranzacțională”, cum afirma cineva.

Îmi permit să afirm aceste adevăruri, pentru că e vorba de un dar, un miracol, o servitute. Marea literatură e o nălucă… vie, cu ochii verzi, pe care o urmezi cu respirația tăiată, fără să clipești, cu o încredere totală, fără jumătăți de măsură, depășind tone, megatone de îndoială, ținuturi de spaimă de ratare ș.a., în timp ce alergi, în continuare, după pasărea aceea rară, orice ți se întâmplă, orice ți se susură sau sâsâie la ureche…: tu auzi distinct – ce miracol, mulțumesc foarte mult, Doamne! – acel murmur în templul dinlăuntrul tău și-l urmezi, și cânți, și când nu mai poți tăcea, cânți, iarăși și iarăși, și te apropii de masa de scris și vezi ce urmează, și te surprinzi că asisți la tot ce ți se întâmplă vrăjit, de parcă ai fi purtat pe aripa magică a unui inorog magic… Când tornada de grație se retrage, te simți exact ca albatrosul baudelairean: stângaci, depășit, împiedicându-te de propria… aripă ce ți-a fost și îți mai este din când în când pământ.

Realitatea de a crea răstimp de mai bine de trei decenii, realitatea de a scrie și de a publica mii de pagini, realitatea de a respira mai bine de trei decenii lângă un uriaș creator – mă refer la Nicolae Breban – are un nume: destin literar, construit în raza unei Vocații majore. Sunt foarte bucuroasă și fericită că suntem prieteni de mai bine de trei decenii. La un moment dat, privindu-mă, domnul Breban m-a întrebat:

Știi ce ești tu, Aura Christi?
Ce? am întrebat, la rândul meu.
Un miracol…

Țin minte lumina care se revărsa în valuri din muntele de om din fața mea pe măsură ce vedea uimirea crescută în ochii mei. Munte de om, un creator major, extrem de încercat și sub dictatură, și în democrația noastră, și ea pusă la încercare mai cu seamă în ultimele decenii. Un scriitor care a dăruit literaturii române, europene și universale peste douăzeci de mii de pagini publicate. Un romancier național, denigrat, calomniat, iubit și admirat atât sub dictatură, cât și în democrația noastră, uneori, originală.

Moartea iubitei lui soții, Cristina, e adevărat, l-a clătinat. Nicolae Breban s-a străduit să o îngrijească și a asistat-o până în ultimele-i zile exemplar; o ducea, toamnele și iernile, în Franța sau în Sudul Spaniei, mizând pe sprijinul membrilor echipei Contemporanul. Și, da, l-am sprijinit necondiționat inclusiv atunci când s-a clătinat. Știu prin ce a trecut, prin ce au trecut prietenii mei, Nicolae și Cristina, după acea…, cum să-i zic?, nemernicie cenesasică, declanșată în aprilie 2011… Boala Cristinei se agravase abrupt. Am îngrijit-o eu și familia mea vreo zece zile cât Nicolae Breban a fost plecat în Germania… Iar când a fost pus în fața necesității imperioase de a-și interna iubita…, pe terasa familiei mele apăruse, uimitor, un… alt Nicolae Breban. Era devastat. De-vas-tat. Mama, sfânta mea Mamă îi strânsese, în tăcere, capul între mâini și-l legăna… E teribilă experiența prin care a trecut acest om, admirabilă rezistența lui morală, psihică și fizică – rezistență crescută pe pământurile iubirii profunde nutrite față de iubita vieții lui: Cristinel…

Eu? Majoritatea polemicelor în apărarea marilor scriitori români acuzați abuziv și nejustificat de colaborare cu securitatea le-am scris în timp ce făceam interferon și urmam tratamente experimentale etc. Mi s-a reproșat registrul excesiv al acelor polemice. Când se analizează excesiv reacția cuiva anume la o evidentă monstruozitate, mutându-se astfel accentul de pe fondul temei în discuție pe reacție, e limpede că asistăm la o manipulare grosolană, în esență de neacceptat. Atunci, în aprilie 2011, când părea că de peste tot (platforme on line, TV, radio, ziare centrale, programe de știri, reviste de provincie ș.a.m.d.) curge acuzația – „Nicolae Breban, colaborator al securității” – ne-a fost vandalizată platforma culturală on line; au ras băieții deștepți totul. Contemporanul. Ideea europeană – revistă lunară – abia apăruse. Nicolae Breban era cu soția lui în sudul Spaniei. Se cuvenea reacționat prompt, sec și exact, în pofida absenței prietenului meu, al nostru, expus abuziv, calomnios, oprobriului public. Peste noapte, noi, membrii tribului Conte, ne transformasem într-un soi de… leproși sociali, paria. Când apăream în lume, se forma un straniu de viu gol în jurul meu. Singurul din toată presa românească care mi-a oferit spațiu pentru o reacție la obiect, fără a schimba o virgulă în acel text de un radicalism… – cum să zic?, mi s-a făcut mie frig când l-am recitit cu calm și detașare – este prozatorul și jurnalistul Cornel Nistorescu. Îi mulțumesc foarte mult și fac o adâncă reverență în fața acestui Bărbat! Jos pălăria! Apoi, a urmat studiul documentat al lui Gabriel Andreescu, disidentul real, cercetătorul admirabil. Recitiți Cărturari, opozanți și documente. Manipularea arhivei Securității (2013), prin care Gabriel Andreescu deschide o fereastră spre infernul dictaturii și, totodată, spre infernul postdecembrist, în care o seamă de intelectuali așa-zis publici au manipulat arhivele Securității, folosind instrumentele aparatului represiv de odinioară, pentru a macula și calomnia valori naționale reale, stâlpi ai Cetății. Miercuri, 18 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul şi a stabilit irevocabil că Nicolae Breban nu a fost colaborator al Securităţii.

Nicolae Breban e bine. Scrie. Citește. Enorm. Lucrează la o carte și mă bucur că i-am dăruit zilele trecute un titlu care i-a plăcut: Viața ca o posesie.

Ce a însemnat pentru Dumneavoastră întâlnirea cu elevii de la liceele din capitală (și nu numai) sau cu studenții de la SNSPA?

Experiențe dense, care mi-au dăruit foarte multă bucurie, sunt întâlnirile și cu profesorii și elevii de la Liceele „Eugen Lovinescu”, „Octav Onicescu” din capitală, Colegiul Național „Ștefan cel Mare” din Suceava, Liceul „Nichita Stănescu” din Ploiești, Colegiul Național „Costache Negri” din Galați, profesorii și elevii din alte școli, colegii sau licee, sau cu studenții de la SNSPA, sau de oriunde altundeva. Mulți, foarte mulți tineri de azi sunt foarte bine pregătiți, citiți, ageri, prezenți, deștepți… Păstrez în trezoreria mea sufletească atâtea întrebări ultimative, atâtea istorii… De pildă, întâlnirea cu profesorii și elevii de la Colegiul Național „Ștefan cel Mare” din Suceava a durat mai bine de trei ore… Nu mă mai lăsau să mă retrag, să plec elevii și profesorii acestei instituții prestigioase din nordul României, unde m-a invitat profesoara și scriitoarea Irina Ciobotaru, un om admirabil, pe care îl cunosc de decenii. Întrebările curgeau în cascadă… Și ce întrebări! Despre poezie. Despre Dumnezeu. Despre Țara noastră. Despre viață și moarte…

Cum arată viitorul și tânăra generație de viitori cititori și scriitori?

Viitorul îl văd luminos și senin. Lăsate în Voia Domnului, lucrurile curg frumos și revin la locul loc firesc. În pofida politicii corecte. În pofida intelectualilor care au trădat. În pofida crizelor. În pofida politrucilor etc. Suntem bine. Suntem de la excelent în sus. Și, de vreme ce suntem, vom fi și, în continuare, ceea ce deja suntem. Ca să mă joc un piculeț cu un vers din Pindar… Important e ca, orice ți se întâmplă, să cânți și să mergi înainte. Brâncușian, aproape. Îți faci curaj și devii curajos.

Vă rog să ne dezvăluiți câteva amintiri frumoase de la Festivalul Internațional de Poezie din Tibet…

Sunt multe amintiri, multe și toate, fără excepții, frumoase. Amintirea aerului tare, rarefiat, unic, intens ozonat. Femeile și bărbații din Tibet, ospitalieri, tăcuți și deschiși. Felul în care voiau să se fotografieze cu noi. Modul elegant în care am fost primiți, punându-ni-se la gât niște eșarfe lungi, de un alb copleșitor, în timp ce gazdele făceau câte o adâncă reverență în fața noastră. Modul ritualic în care localnicii își tratează oaspeții. Înaintam de-a lungul Zidului Poeziei și vedeam basoreliefurile unor mari poeți ai lumii: Petrarca, Dante, Federico Garcia Lorca… Admirându-le, m-am întrebat în acel aer tare, hiper-rarefiat (eram la o latitudine de peste trei mii de metri) dacă e și vreun poet român de-al meu aici, și am continuat să înaintez, silabisind numele: Aleksandr Pușkin, Anna Ahmatova, Iosif Brodski… și Mihai Eminescu. Apoi, un alt miracol: la o distanță de alte câteva basoreliefuri: Paul Celan – poetul care a scris în limba călăilor Mamei lui. Lângă Templul Poeziei, proiectat și construit la îndemnul prietenilor culturii și civilizației românești Jidi Majia, Gao Xing și Ding Chao, există o alee unde au fost aduse din diferite colțuri ale lumii busturile a douăzeci de poeți. Lucian Blaga e acolo la loc de cinste!

Țin minte gustul ceaiurilor cu care eram serviți pe platoul tibetan, căci, odată soarele retras după nori și noi, îmbrăcați în haine de vară-toamnă, ni se făcuse cam frig. Printre pantele tibetane, care seamănă izbitor cu cele de la Delphi (și acolo am recitat poezie), puneam la cale întemeierea unei republici a poeților…

Altă secvență de realitate. Pe un mic platou între două masive stâncoase golașe, fără nici un arbore, era piatră peste tot, atât, părea că nu crește nimic acolo, am observat deodată, abrupt, floarea soarelui, întrebându-mă din lumina cui a apărut și cum de rezistă acolo?

Altă secvență de realitate. Liniștea adâncă lăsată în imensul autocar după ce cântasem o romanță pe versurile Marinei Țvetaieva. Ropotul de aplauze care a urmat acoperise formulele mele de politețe, încât le-am repetat după ce s-a lăsat, iarăși, liniștea.

Reacția entuziastă a publicului de mii și mii de oameni, când au fost anunțate premiile Săptămânii Internaționale de Poezie și Artă râul Miluo. Apăruse antologia intitulată Solemnitatea cea albastră (în colaborare cu Maxim Amelin și Dariusz Tomasz Lebioda, ceilalți doi premianți), antologie tradusă din limbile rusă, polonă și, respectiv, română în limba chineză și editată cu prilejul organizării Săptămânii Internaționale de Poezie și Artă râul Miluo din China. Poemele mele au fost traduse din limba română în limba chineză de poetul și traducătorul Gao Xing. Antologia cuprinde o selecție din opera poetică a celor trei premiați din Rusia, Polonia și România, cărora le-au fost decernate trei premii de excelență pentru contribuția internațională în domeniul poeziei în cadrul Galei Premiilor Săptămâna Internațională de Poezie și Artă râul Miluo poeților străini, ceremonie din data de 12 decembrie 2020 (Republica Populară Chineză).

Seara recentă de toamnă de la Roma a fost o ocazie de a întâlni oameni minunați și o reîntoarcere la originile latine clasice?

După ce am participat, la invitația EstroVersi Associazione Culturale, la o seară de poezie, într-o elegantă și încărcată de istorie sală a Grand Hotel Majestic Giá Baglioni Bologna, unde am citit poezie din ediția bilingvă a volumului Grădini austere/ Giardini austeri (postfață de Alessandro Pertosa), apărută în condiții grafice excepționale, și tradusă în limba italiană de poeta, editoarea și marea admiratoare a culturii române Cinzia Demi, de astă data la invitația Accademia di Romania, în colaborare cu FUIS – Federazione Italiana Scrittori și Cenaclul de la Roma, am participat la o seară literară organizată la Teatrul Scriitorilor FUIS – Via Lungotevere dei Mellini 33, Roma. O seară foarte reușită, inaugurată de doamna Oana Boșca-Mălin, vicedirectorul Accademia di Romania in Roma și moderată de Valeriu Barbu. Am citit din același volum, lansat și la Bologna. Și, da, ne-am bucurat de originile noastre latine. În această ordine de idei, România face parte, e știut, din grupul european al țărilor de origine latină, alături de Italia, Franța, Portugalia și Spania, patria Împăratului Traian.

Poezia e un limbaj universal care unește oamenii și generează prietenii fără granițe?

Poezia e și limbaj universal. E limbajul sufletului. Cine are sufletul viu, cine trăiește în legătură directă cu sufletul lui, e sensibil la poezie. Poezia e rugăciune și, în mod firesc, apropie, sudează, împrietenește oamenii. Uneori, îi înrudește, aproape. Evident că mă refer la înrudirea spirituală. Traducătorii poemelor mele îmi sunt prieteni apropiați; cărțile traduse în limba țării din care vin și turnate în matca civilizației în care au fost ei formați, le aparțin, ei sunt autorii acestora. E adevărat că originalul e albia din care au pornit, de care s-au apropiat și-n al cărui aer au respirat… De fapt, ei, traducătorii și lectorii, cunosc cu adevărat poeții. Sufletul unui poet se vede în poezia scrisă prin acesta. De aceea afirm fără a ezita câtuși de puțin că patria mea este Poezia; da, așa, cu majusculă.

În loc de concluzii, ce poate fi mai frumos pentru o scriitoare precum Aura Christi decât să fie considerată un ,,ambasador al culturii române”? „Aura Christi îngenunchează la altarul poeziei clasice, sperând să ajungă la ea însăși. Scopul e să se (re)descopere și să se exprime! Răspândind poezia clasică, Aura Christi – un ambasador al culturii române – promovează cultura română în lume și spiritualitatea românească! Mă bucur că acum câteva decenii m-a ascultat și, în ciuda modelor tiranice și zgomotoase, a scris sonete. Nietzschean vorbind, ea îndrăznește să fie ceea ce este deja. Aura Christi e caracterizată de o ciudată originalitate: de a sluji cu o fervoare și un uriaș talent ceea ce numim Poezia clasică” susținea de curând acad. Nicolae Breban.

E a doua oară că se folosește în dreptul numelui meu noțiunea de ambasador. Și doamna profesor Maria-Ana Tupan a scris despre mine la fel. Mă bucur că, oriunde mă duce Dumnezeu, am șansa să vorbesc despre valorile fondatoare, despre vârfurile culturii naționale române. Despre poezie și alte lucruri importante. Care-mi înnobilează trecerea pe acest pământ și pe care mă străduiesc să le onorez.

Vă mulțumesc pentru acest interviu. Vă rog să acceptați o ultimă rugăminte: în contextul în care se vorbește despre schimbarea programei de liceu pentru literatura română, sunteți de acord să ne spuneți câteva fragmente din 2-3 poeme ale dvs. pe care v-ar plăcea să le regăsiți într-un nou manual?

M-aș bucura ca în manualele școlare și, respectiv în programa de liceu, să fie readuși marii scriitori clasici români, în primul rând, cu operele lor majore! M-aș bucura ca din manualele școlare să fie scoase poncifele și legendele false, modelele false, disidenții falși, falsa elită, care domină discursul public în această eră a imposturii. M-aș bucura foarte mult ca elevii care vor să citească, să găsească în manuale informații exacte, texte, texte, texte originale înaintea analizelor pe text, analize care, la această oră, sunt făcute într-o păsărească universitară, din care m-aș mira ca un adolescent să se aleagă cu pasiunea pentru lectură. M-aș bucura ca literatura națională, cărțile scriitorilor români să revină în școli, în librării, în vitrinele librăriilor, unde vezi mereu volumele câtorva autori români, autointitulați intelectuali publici, care, spuneam, au acaparat – cu toții știm de ce, în ce condiții și cum a fost posibil – discursul public. Lectorii, elevii și profesorii, publicul larg din țară și din străinătate știu, de bună seamă, că grădina literaturii române clasice și contemporane e incomparabil mai bogată, incomparabil mai diversă și că are un nivel foarte înalt, comparabil cu vârfurile literaturii europene; și nu numai. Literatura română majoră rămâne dincolo de mode și învinge, și ajunge la publicul cititor din țară și de oriunde în lume.

Două-trei poeme ale mele, preferate pe care mi-ar plăcea să le citesc într-un manual? De ce neapărat într-un manual?

E ca și când ați invita un părinte să aleagă între copiii lui… Romanele mele în versuri Geniul inimii și Ostrovul Învierii sunt cărțile mele scrise cu sufletul; sunt cărțile cărților mele, de fapt, scrise prin mine; spun scrise pentru că un om normal s-ar pulveriza, pur și simplu, i-ar arde sinele de tot scriind o carte de 400 de pagini în circa trei luni, iar pe urmele acesteia alta, de câteva sute de pagini. Slăbisem în nici trei luni cu opt kilograme; e un miracol că sunt vie, că sunt, mai sunt încă aici. Nicolae Breban – de peste trei decenii: primul lector al cărților mele; ce lux, ce dar, ce privilegiu, nu-i așa? – afirma despre una dintre acestea că are străluciri de bronz. Și mă bucur, mă bucur foarte mult. Și culmea e că și spun aceasta, căci învăț să mă înfrupt din pâinea bucuriei și a împlinirii. Un prieten, poet și editor, îmi spunea de curând la Budapesta: a venit vremea să construiești temeinic cupola destinului tău literar.

E atât de frumos. A meritat. Merită. Acel vers țvetaievian pare scris special pentru mine… Chiar în aceste clipe mi-a trecut prin minte: „Chiar și-n icnetul de dinaintea morții/ eu voi rămâne poet”.

30 noiembrie 2024, Sfântul Andrei
„Convorbiri literare”, nr. 1/ 2025