Probabil că descrierea celor două experienţe au menirea de a mă reapropia din alt unghi de tema acestei cărţi: Legea Iubirii. E o temă imposibilă, îmi spuneam zilele trecute. O, Doamne, în ce istorie am intrat iarăşi! Conştientizarea repetată a acestei realităţi m-⁠a dus într-⁠un blocaj, din care am ieşit, recurgând la o diversiune salvatoare.

Ori de câte ori sunt întrebată ce aş alege între mare şi munte, răspunsul meu este şi marea, şi muntele. De cum se aneantizează ecourile reacţiilor la alegerea mea – ecouri previzibile, pendulând între consternare şi amuzament – izbutesc, de fiecare dată, aproape, să lunec fără o câtime de ezitare, măcar pentru câteva fracţiuni de secundă, pe panta unor experienţe, care după ocolurişuri labirintice m-⁠au readus la mine însămi. Ceea ce voi face şi de astă dată, motivul plonjeului făcut în câteva dintre experienţele invocate adineaori fiind de o cu totul altă natură şi având, în acest context, o ţintă cât se poate de benefică. Despre aceste lucruri însă voi scrie la sfârşitul însemnărilor adunate sub titlul Diversiunea salvatoare.

Era un început de toamnă ezitantă. Vara părea să nu cedeze, strălucind puternic şi răspândind o lumină bubuitoare. Urcasem serpentinele ce duceau spre un loc de vis, despre care grecii din antichitate spuneau că e centrul lumii: Delphi – Cetate străveche, închinată protectorului artiştilor, zeul Apollo, şi aşezată pe un platou amplu, aflat pe versantul Muntelui Parnassus. Ceva mai târziu, drumul, de o frumuseţe copleşitoare, spre epicentrul artelor din antichitatea elină mă va face să-⁠l compar fără ezitări cu un alt drum, oarecum asemănător, şi anume cel care duce, printre versanţii Tibetului, spre Acoperişul Lumii. Culorile masivelor stâncoase variau ameţitor între un cenuşiu şters, lucitor, devenit transparent, aproape, în lumina vie a soarelui, şi un portocaliu urcând majestuos până la un grena pronunţat, scăldat în razele apusului, contemplat de câteva ori cu respiraţia tăiată, căci inunda şerpii uriaşi de măslini, lunecând de-⁠a lungul şi de-⁠a latul versanţilor ce cuprind Valea Pleistos, văzuţi ca în palmă de printre fragmentele de coloane ale Templului lui Apollo, la ale cărui temelii, pe partea stângă, se află trezoreria şi piatra miraculoasă a Pythiei.

În acea după-⁠amiază vrăjită ceva m-⁠a făcut să părăsesc antreul luminat generos şi să ies – după ce mă oprisem, preţ de vreo jumătate de oră, poate, la masă, unde se aştepta comanda făcută – în direcţia opusă intrării în pensiunea montană. Aveam nevoie de o gură de aer, o pauză de respiro sau, pur şi simplu, dorinţa de a mă pregăti pentru demersul montagnard, care urma imediat după masă, impunea nevoia de a mă reculege. Nu ştiu din ce pricină ieşisem. Cred însă că nici nu mai are importanţă, pentru că spectacolul la care urma să asist m-⁠a făcut să uit cu desăvârşire, cât ai clipi, sentimentul de uşoară stânjeneală, încercat ori de câte ori şterg putina englezeşte. Splendorile desfăşurate în faţa ochilor mă reduseseră la tăcere. Apele mării aflate în faţa ochilor, de un albastru imperial, seducător, şerpuiau liniştit, întrecându-⁠se şi curgând din coasta parnasiană, ici, calmă, leneşă, aproape visătoare, colo, abruptă, sălbatică, de neînvins. Ţipenie. O linişte de început de lume. Uşile glisante, închise în spatele meu, păreau a fi un hotar între lumi diferite, între realităţi reunite de lari, pui de zeităţi, aburi ale unor făpturi şi năluci vii, a căror prezenţă se simţea copleşitor în aerul rarefiat şi uşor, uşor ca pământul adunat pe aripa unei suprafiinţe vădindu-⁠şi beatific prezenţa ubicuă. Aer recunoscut, răscunoscut, care mă face, din timp în timp, să mă simt aici, acum, ca niciodată, acasă, dându-⁠mi sentimentul eternităţii prezente, întinse între apă şi munte, îngemănate, îmbăindu-⁠se în raza măreţiei, a cărei patină o simţi prin toţi porii, încercaţi până în rărunchii rărunchilor – ar fi spus lupul de stepă, hesseanul Harry Haller – de „sentimentul destinului”.

Era o după-⁠amiază de octombrie. Eram la Delphi. Ceea ce se întâmpla însă te făcea să te simţi între spaţii, milenii, identităţi, uimiri, începuturi de lumi, în locul acela numit de câţiva scriitori inima lumii, departe de timp, departe de bucurie, suferinţă, civilizaţie, prejudecăţi, cutumă, războaie informaţionale, campanii de manipulare, zgomot, palavre, spectacol. Totul era departe. Cu o excepţie, tresărind abia sesizabil. Eram miez din miezul lumii aceleia reduse la esenţa esenţelor, legănate între mare şi munte – entităţi respirând prin aceiaşi plămâni, tăcând, şoptind, murmurând din adâncuri prin aceeaşi gură, văzând prin aceiaşi ochi, aflaţi peste tot: sus, jos, jos, sus şi mai sus. Trăiam dovada vie a semnului de egalitate, existent între Cer şi Pământ în Rugăciunea Domnească. Mă identificam cu tot ce vedeam. Tu erai muntele şi marea. Pescăruşii imaginând temple în văzduh. Chiparoşii scurşi din albastrul apropiat ca mâna, ca inelul de pe degetul arătător, ca acel platou vrăjit al Parnasului, unde miturile, cu tot cu zeii lor, legendele, religiile, apele, munţii, plantele, algele, peştii, toate laolaltă erau legănate uşor într-⁠o singură palmă urieşescă, unde ai parte de totul: „Totul le dau zeii, nesfârşiţii…”. Versurile goetheene, iubite de Thomas Mann, se vor răsuci în văzduh, ca amintirea delfinilor de odinioară care au adus pe spinările lor melodioase câţiva preoţi, ce-⁠l însoţeau pe Apollo, supranumit, după cum spune legenda, şi Delphinios, de unde provine şi numele cetăţii-⁠minune, al cărui aer de mit şi poveste îţi stăruie înlăuntru. Ca şi aerul celei de-⁠a doua experienţe.

Era o zi imperială, decupată dintr-⁠o poveste cu suflete frumoase, grăbite să risipească din darurile aşezate de la naştere în grădinile lor austere. Era o vară stranie, densă, de o generozitate care ar lăsa mască armate, dotate cu forţa de a crede în miracole şi de a se lăsa conduse de vârtejurile lor. Câtă lumină se aşează înlăuntrul unor oameni din preajmă! Cine aduce lumina între coastele lor? Şi din ce cauze, simţind-⁠o, ni se face tot mai dor de ea, de labirinturile-⁠i ascunse adânc? Lumină răsucită în tandre spirale, învolburându-⁠se şi dând peste margini. Margini transformate în cântec. Redusă la tăcere şi surâs, ascultam. Cântecul din celălalt dormitor umplea aerul, făcându-⁠l să vibreze, după ce larii acelei încăperi căzuseră pe gânduri, făcându-⁠mă să cred, iarăşi şi iarăşi, că timpul e o iluzie, dacă nu o formalitate unanim acceptată, spaţiul rămâne, nu rareori, o fantasmă, iar ceea ce dă consistenţă lucrurilor din preajmă e lumina din forul nostru interior, strunjit, forjat, cizelat, ruminat şi, când şi când, străfulgerat şi proiectat neobosit în afară, căzut pe gânduri în faţa unui răsărit de soare, care te face să descoperi virtuţile abia renăscute ale tăcerii şi limbajul artei acestea practicate de milenii. Vehiculăm cuvinte însoţite, îngemănate cu alte cuvinte – sfere de aer prelinse din tăcere şi vis, strigăt şi pregând, aură a unei iubiri trăite atât de intens, încât simţi cum te pârjoleşte, intensificându-⁠şi focul din resurse niciodată definite până la capăt, deşi cauţi şi cauţi sau, mai degrabă, aştepţi să ţi se limpezească ochii sufletului, iar atunci când simţi că ei sunt cristalini, ceva insidios, abia sesizabil îţi sugerează că dincolo de limpezimea de suprafaţă e o altă limpezime, mai adâncă, mai melodioasă, mai definitivă.

La capătul acelui turneu de conferinţe, lecturi publice şi discuţii, simţeam că dăruisem totul. De unde să ştii însă că acel totul, surprins de mintea şi inima ta, care oricum rămân limitate, e chiar totul? Era limpede că atunci când traduci din italiană… în italiană şi în loc să vorbeşti franceză, fără să realizezi, treci la limba cneazului Mîşkin, ai atins o limită şi e cazul, aşa se cuvine, să te opreşti, ca să nu-⁠ţi arzi sinele de tot. Limita numită oboseală – o oboseală blândă, strecurată în minte, duh, inimă – în nici două zile se trezise topită pe malul Mediteranei, în jocurile cu puştimea de pe plaja încinsă, care, pornită de instanţele curiozităţilor scormonitoare, căutau pui de crabi, vajnici vânători, pui de oameni, neajutaţi nici pe departe de mâinile lor, încăpăţânându-⁠se însă să se întindă pe după stâncile colţoase, în locurile dosite, unde se ascundea vânatul de preţ. Te-⁠ai oferit în joacă să cuprinzi acei pui de stânci, să găseşti crabii minusculi, piticanii lunecându-⁠ţi în palmă, printre degete şi oprindu-⁠se în palmele puştilor, care strigau şi tot strigau, bucuroşi că s-⁠au ales cu captura râvnită. În fundalul mării liniştite, la orizont, munţii de marmoră, majestuoşi, vii, păstrând amprentele dorinţelor michelangeleşti. Sculptorul venea aici şi îşi alegea marmora. Pe David, aflat la Galleria dell’ Accademia, la nici o sută de kilometri distanţă de Carrara, aici l-⁠a văzut: într-⁠un fragment de marmoră, rebutat în grabă de un alt sculptor. Ce pot face mâinile locuite de har dintr-⁠un… rebut!

Fabuloşii munţi de marmoră, cu pante şi coame ici-⁠colo de un alb flagrant, dau de lucru ochilor. Soarele dă de lucru mâinilor, care spintecă văzduhul şi se opresc la jumătatea gestului, aproape, răsfăţate meticulos de apele mării. Simţind că praful s-⁠a ales din oboseală, a doua zi te-⁠ai oprit la jumătatea dorului de Florenţa. Se impunea să ajungi acolo. Nici că se putea altfel. E ceva în această urbe medievală, patronată în eternitate de Familia Medici. E ceva vrăjit, care te atrage, te smulge din tine cu tot cu rădăcini parcă. Laşi la o parte pliantele, hărţile, visele, caietele. Pe tine te laşi la o parte; o, ce binecuvântare! Şi te uiţi, pur şi simplu. Te uiţi îndelung, aşteptând să vezi. Te reduci la vedere. Laşi ochii să fie ei înşişi, absorbind chipuri, pliuri de statui, capete de îngeri, surâsuri de madone… Resturile de cuvinte, exclamaţii, claxoane, replici, blitzuri, segmente de gesturi, totul, absolut totul rămâne la suprafaţă, în ceea ce numim convenţional realitate, reducând puzderia de realităţi, în care respirăm, iubim, scâncim, visăm la câteva retuşuri, fragmente de realităţi, ca să simplificăm lucrurile. Faci abstracţie de şoaptele venite ca dintr-⁠o altă lume. Periplu început cu Basilica San Marco. Zeci şi zeci de picturi create de Fra Angelico, văzute relativ recent, se înfăţişează într-⁠o lumină nouă. E ceva, e ceva în aerul acestui lăcaş al Domnului. Ceva care te face să revii, aproape ori de câte ori eşti în peninsulă. Oare ce văzuse Michelangelo aici, de vreme ce, odată ajuns în atelierele create, girate şi sprijinite de Cosimo de Medici, se oprise, întârziind în preajma lui Fra Angelico şi învăţând nu puţină meserie de la acest călugăr-pictor, de o seninătate deconcertantă? O seninătate ce dă neostenit de lucru duhului. O seninătate detaşată de tot ce e lumesc şi întoarsă spre „ceea ce rămâne”, ar fi spus un alergător de cursă lungă prin abisurile fiinţei – Friedrich Hölderlin. În visul cu Goethe, lupul de stepă îi reproşează învăţătorului taman seninătatea păstrată mereu, tertipul de a trece sub tăcere părţile întunecate făcând corp viu, comun, imbatabil cu cel de-⁠al doilea reproş. Un reproş în două trepte, aşadar, se rostogoleşte dinspre un maestru spre altul, de neegalat.

Cred că unul dintre motivele pentru care mă întorc la Basilica San Marco îşi are originea în dorinţa de a asista pe viu la lecţiile de seninătate ale unuia dintre primii maeştri ai lui Michelangelo. Dorinţa de a respira aerul acelor lecţii. În nici una dintre picturile murale nu-⁠şi au locul tristeţea, dezamăgirea, căderea, întunericul. Inclusiv scenele dramatice sunt învăluite într-⁠un văzduh luminos, deschis, iubitor. E ceea ce cauţi şi în celelalte aşezăminte religioase, înaintând pe străduţe, ulicioare, bulevarde şi oprindu-⁠te, din timp în timp, în catedrale, biserici, librării, cu sentimentul că timpul nu există. Timpul s-⁠a aneantizat, retrăgându-⁠se în calendare şi aruncând în această amiază toridă, extrem de vie, o lumină densă, stranie, care te face să vezi, în sfârşit, în sfârşit, palatul în care Dostoievski a scris prima variantă a romanului Idiotul, loc ratat data trecută din cauza intensităţii cu care l-⁠ai căutat şi a vecinătăţii impunătoare a Palazzo Uffizi. Intensitatea îţi jucase o festă de pomină, care te-⁠a făcut să luneci din dezamăgire într-⁠un acces de umor. Victoria de a contempla în voie sfântul loc al conceperii prinţului Mîşkin îndemnându-⁠te de astă dată să sărbătoreşti întâmplarea în aer liber, în timp ce urmăreşti cum statuile din Piazza Signoriei urcă încet, treptat, la cerul de un albastru copleşitor. E imaginea cu care vei rămâne, ducând-⁠o cu tine ca pe un dar binecuvântat de miezul acelei zile de miercuri dintr-⁠un iunie legănat între lumi. Buimacă, o vei purta cu tine, lăsând lucrurile să curgă. Vei pribegi pe cheiul râului Arles, pe Ponte Vecchio, oprindu-⁠te, la un moment dat, în aripa-⁠i stângă, un vânzător de obiecte de artă decorativă, care ţi-⁠a propus un inel de argint cu piatra lunii, argumentul adus de bărbatul aşezat între vârste, frumos ca un Adonis – să-⁠l cumperi pentru că e lună nouă şi inelul îţi va da puterea de a începe o viaţă nouă – punându-⁠te nu se ştie din ce pricini pe gânduri. Deşi habar n-⁠am ce legătură există între luna nouă şi o viaţă nouă, după câteva momente de ezitare, în care m-⁠am simţit, brusc, în pielea unei îndrăgostite, inelul l-⁠am cumpărat, cu o plăcere copilăroasă, după ce mi-⁠am amintit că, fără să pricep din ce pricini, în perioadele în care scriu, când e lună nouă, intensitatea scrisului creşte vădit, adoptând, probabil, ritmurile unei renaşteri ale cărei raţiuni îmi scapă cu desăvârşire.

La renaştere şi la o viaţă nouă – în timp ce era, iarăşi, lună nouă! – m-⁠am gândit şi în ziua de 11 august – zi în care se sărbătoreşte printr-⁠o Liturghie Arhierească Sfântul Ierarh Nifon, „vas ales al lui Dumnezeu”, scriitor iscusit, numit şi „bunul Nicolae”, mitropolit al Tesalonicului, patriarh al Constantinopolului şi Mitropolit al Ţării Româneşti, ale cărui rămăşiţe trupeşti izvorâtoare de mir au fost purtate în braţe, pe vremuri, de domnitorul Neagoe Bararab, fiind aduse în cetatea de scaun Târgovişte – mare centru cultural şi economic, în care, la 1508 şi, respectiv, 1512, când abia fusese ctitorită civilizaţia Gutenberg, la îndemnul Sfântului Ierarh Nifon, Macarie tipăreşte primele trei cărţi, între care Liturghierul şi Evangheliarul. Tot la îndemnul Sfântului Ierarh Nifon, marele domnitor Neagoe Basarab a scris celebrele Învăţături ale lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie – o capodoperă indiscutabilă a literaturii române. Rămăşiţele primului sfânt canonizat în Ţara Românească se află şi în ziua de azi în cetatea-⁠i de scaun; prin graţia divină revărsată peste ele, susţin credincioşii ortodocşi, se fac minuni. Mărturisite nu odată, acestea au adunat în Anul Centenarului Marii Uniri în Parcul Chindiei din preajma Catedralei Mitropolitane din Târgovişte – gazdă a sfintelor moaşte ale monahului făcător de minuni – peste şaptesprezece mii de creştini ortodocşi, grăbiţi să se înfrupte din lumina tainelor Liturghiei Arhiereşti, la care am participat la invitaţia preotului Marian Nicolae Lincă. Acea sâmbătă însorită de august a adunat, aşadar, sub semnul credinţei, speranţei şi iubirii, şaptesprezece mii de creştini. Să fie acesta un semn al salvării noastre? Ioan-⁠Aurel Pop povestise, la un moment dat, o istorie elocventă în acest sens. Într-⁠o duminică dimineaţa marele istoric a condus o seamă de invitaţi de vază la o Biserică din centrul Clujului. Văzând Lăcaşul Domnului plin ochi de lume, aceştia s-⁠au mirat: cum de aţi reuşit într-⁠o zi de duminică să adunaţi atâţia turişti într-⁠o Biserică? Preşedintele Academiei Române le-⁠a explicat că sunt credincioşi veniţi în zi de duminică la Sfânta Liturghie. Replica venită dinspre unul dintre acei oaspeţi de vază, recunosc, ne face curaj: „În aceste condiţii, voi, românii, sunteţi salvaţi!”.

Probabil că descrierea acestor experienţe au menirea de a mă reapropia din alt unghi de tema cărţii la care lucrez: Legea Iubirii. E o temă imposibilă, îmi spuneam zilele trecute. O, Doamne, în ce istorie am intrat iarăşi! Conştientizarea repetată a acestei realităţi m-⁠a dus într-⁠un blocaj, din care am ieşit, recurgând la o diversiune salvatoare. O diversiune cu două rădăcini în câteva dintre minunile lumii, între care Delphi şi Carrara mi-⁠au făcut darul de a întârzia într-⁠un spaţiu dumnezeiesc, unde marea curge din munte sau muntele renaşte, zi de zi, din apele mărilor Egee şi Mediterană.