Văzând în cultură un soi de „utopie asumată”, cu aceeaşi patimă lucidă, cu acelaşi fanatism temperat, Mircea Braga face incursiuni temeinice în universul lui Caragiale şi în cel al junimiştilor, în cel al lui Noica şi lumile Sibiului, de pildă, referindu-⁠se la Vocaţie – da, aşa, cu majuscule – şi obligaţia morală de a o urma pe măsură ce te adânceşti în imperiul sufletului, lumea interioară fiind stâlpul, axa, punctul de pornire, unghiul din care lucrurile pot fi urnite din loc şi întoarse, încetul cu încetul, spre lumina scontată, spre limanul râvnit.

Ah, norii…

Se dedică lui Mircea Braga

În faţă-s îmbrânciţi, iar şi iar,
ei, veşnicii, frumoşii, risipitorii,
după ce au întârziat milenii
în umbra de bazalt a comorii
dinlăuntrul lor, brusc, înviat,
din cale afară de luminat,
făcându-i să vadă totul sub
norii veacului. Ah, norii!…

Ei se-ascund departe. Departe
de lume se-adâncesc în ei
înşişi tot mai tare, uitând
de toate: de noapte, de zi,
de lumină, iarbă, duh, răsărit.
Ei sunt ei înşişi când tot ce
le-a amintit de ei, de-ai lor,
de-ale lumii, de tot a murit.

Şi-abia atunci, când s-a uitat
cu totul cum se aşteaptă,
cum se ştie, cum se scrie,
se trăieşte, se moare, se speră,
se luminează, se cade, se-ntunecă,
abia atunci – în miezul nopţii
nopţilor toate – se naşte ceva
din osia nevăzută, vie, dreaptă.

La început a fost vocea. O voce caldă, extrem de vie, de o blândeţe viguroasă – cealaltă faţă a forţei, aflată la planete distanţă de orice inflexiune, gest, nuanţă, ce-⁠ar duce gândul spre aripa limitelor. E o voce retrasă, adâncă, denotând o exersată familiaritate cu transcendenţa şi cu tot ceea ce rămâne. O voce ce-⁠şi devoalează fără efort puterea şi farmecul, ce ascunde, la rândul său, forţa de a tăcea şi de a asculta, trădând astfel vocaţia ascetismului practicat cu un fel de plăcere greu definibilă, sistată, din timp în timp, fie de dorul de a fi printre cei aidoma posesorului acestor calităţi, rare, din ce în ce mai rare în ziua de azi, fie de obligaţiile impuse de cotidianitate. Mai întâi, aşadar, a fost vocea. Pe urmă… un fel de dans al vocilor lăuntrice; un dans când lin – aproape leneş, aş fi spus, dacă realitatea sufletească iscată între noi s-⁠ar fi aflat pe un alt palier –, când vijelios, aproape. În miezul dialogurilor ajunse în vârf, când şi când, mă abţineam să recurg la apelativul familiar copiilor thomasmannieni – Vrăjitorule –, mai degrabă, dintr-⁠un soi de sfială ce-⁠mi tempera entuziasmele, readucându-⁠le pe panta prudenţei de a nu dezamăgi curgerea unei discuţii între prieteni, care, deşi nu s-⁠au văzut niciodată, sunt locuiţi de senzaţia că se cunosc de secole. Preferam şi prefer să-⁠l ascult. Să rămân martor şi receptor al adevărurilor – câteodată, incomode, scorţoase, ca trunchiul stejarilor de necuprins de trei adulţi, care imită, în joacă, un lanţ viu – emise cu un calm bărbătesc. Adevăruri despre lume şi despre artişti. Despre suflet şi împărăţiile-⁠i milenare. Despre poezie şi arta de a rămâne tu însuţi într-⁠o lume care e aşa cum e de când a fost creată. Despre poezie ca limbaj al sufletului, ca viaţă trăită faţă în faţă cu adevărurile ultimative. Despre poezie şi adevăr. Despre forţa poeziei şi a adevărului. Despre comunism şi despre politica aşa-⁠zis corectă, ce se-⁠mpiedică de circa trei decenii în propriile limite, neadevăruri, eşecuri, abuzuri şi bâlbâieli. Despre cerurile care pentru unii oameni sunt mai mereu deschise. Despre locurile puternic energizate, unde ne hrănim la rădăcini sufletul. Despre moartea care nu există, de vreme ce a fost învinsă. Despre Spiritul locuit de noi, oamenii. Despre iubire şi ceea ce numesc, pripit, unii tineri de azi sex, tineri aflaţi la planete distanţă de ceea ce numim iubire, neştiind ce pierd sărmanii. Despre Kamasutra şi cele şapte legi care le presupune Ars Amandi/ Arta Iubirii, acesta fiind, se ştie, titlul a trei cărţi scrise de Ovidiu, două destinate bărbaţilor şi una femeilor: legea atracţiei, legea dragostei nebune sau legea orbirii, legea comuniunii, legea intimităţii, legea abandonării şi a non-⁠ataşamentului, legea pasiunii şi – cea de-⁠a şaptea, sfântă şi ea – legea extazului. Despre felul în care învăţăm să iubim, căci e limpede – ca această zi de iulie senină, care ne apropie de eclipsa parţială de soare şi de cea mai lungă eclipsă de lună – că la acest capitol rămânem, uneori-⁠adeseori, repetenţi, dacă nu picăm strălucit la examenele ei. Despre viaţa care este, în primul rând, o lecţie de iubire.

Adevărurile emise cu acelaşi glas, mereu egal cu el însuşi, coincid, nu rareori, cu adevărurile mele. Orice aş fi spus – repet, orice, aproape –, cuvintele mele erau şi sunt, în continuare, primite cu deschidere. Apoi, vocea de la celălalt telefon mobil, egală cu ea însăşi, cobora în adâncurile-⁠mi întortocheate, devenind prietenoasă şi tot mai caldă, inclusiv atunci când mi se adresau întrebări ce vizează problemele ultimative, puse după ce am scris în circa un an două romane în versuri Geniul inimii şi Ostrovul Învierii, regăsindu-⁠mă, la un moment dat, într-⁠un impas existenţial, din care nu găseam o ieşire. Eu nu mai eram eu… „Spune-⁠mi, după acel plonjeu înlăuntrul tău, în acea realitate abisală, în acea realitate substanţială despre care scrii, te simţi derutată? Eşti speriată? Nu-⁠ţi vine să crezi că ai coborât atât de adânc înlăuntrul tău?” „Poezia e sentiment. Lasă în urmă totul şi fii. Fii tu însăţi. Mergi mai departe ca şi când nimic nu s-⁠a întâmplat, înţelegi?” Întrebările, curgând în cascade blânde, ţintesc, de bună seamă, intimitatea fiinţei. Una dintre regulile de bază în cunoaşterea de sine e să fii sincer cu tine însuţi; stareţul Zosima îi spune lui Alioşa Karamazov că un lucru de o gravitate extremă e să te minţi pe tine. Ce îţi rămâne, în asemenea contexte, decât să te agaţi de tine însuţi, de ceea ce eşti atunci când eşti sau când încerci să fii, răspunzând cu francheţe provocărilor care te macină? Odată diagnosticată, descrisă, iubită, limita se transformă în altceva. Poţi fi dincolo de limită. Când plonjezi departe de limită şi se întâmplă, neaccidental, să revii la liman, bucură-⁠te şi mulţumeşte. Tot ce-⁠i mai frumos, mai bun şi mai îmbelşugat vine deja spre tine şi depăşeşte aşteptările tale. Ridică-⁠te şi mergi. Ca şi când nu s-⁠a întâmplat nimic. Prefă-⁠te că tu eşti tu însuţi, deşi mai ieri plonjai în apele sălbatice ale fiinţei, în realitatea profundă a sufletului aşa cum n-⁠ai mai făcut niciodată; Viaţa, Viaţa vie, câteodată, începe la cincizeci de ani. Într-⁠un târziu, tot ce ţine de tine şi de fiinţa ta, încetul cu încetul, se va repune pe linia de plutire. Imposibilul ca dar. Imposibilul ca un templu cu uşile deschise vraişte. Imposibilul ca un foc uriaş, văzut de departe, într-⁠o pădure cuprinsă de noapte.

În rândurile scrise adineaori n-⁠am făcut decât să ating vocea unui prieten aşa cum ai atinge faţa nevăzută a unui heruvim, care din politeţe ori din alte pricini a împrumutat imaginea caisului înnebunit de flori, sau imaginea unui copil strigând ceva din toţi bojocii. Ceva ininteligibil, care, „tradus” de cineva care stă zi de zi cu acel trunchi de om, vizează politeţea Domnului Dumnezeu. Politeţe, bunăvoinţă şi alte virtuţi, prelungiri ale patriei sufletului, regăsite de Gogol, Nikolai Vasilievici, în iubire. Din timp în timp, peste vocea descrisă, în mod cert, vag şi nesigur – a descrie vocea unui prieten e ca şi când ai descrie cerul dintre coastele acelui prieten – se suprapunea o altă voce, scăldată în aburii unei feminităţi de o frumuseţe şi profunzime rare, conştientă de ea însăşi şi, totuşi, reinventându-⁠se neostenit, aici, în această hărnicie de a se reface, de a se strunji şi de a se recrea la nesfârşit stând inspiraţia şi forţa ei, răsfrânte în poezia autoarei volumului Timp în derivă.

Pe profesorul, criticul, teoreticianul şi istoricul literar Mircea Braga – autorul unui raft de cărţi, dăruite literaturii române – l-⁠am cunoscut pe viu acum circa un an. Până atunci îl citeam cu pixul sau creionul în mână, notându-⁠mi pasajele, peste care ezitam sau, pur şi simplu, nu eram în stare să găsesc forţa de a trece. Vedeam în acest cărturar de factură mitteleuropeană o rudă spirituală. Domnia sa ştie să-⁠l citească până în mădularele fiinţei pe un filosof drag inimii mele, un autor imposibil: Friedrich Nietzsche. Previzibil, fraza de adineaori va scandaliza nu puţini comentatori nietzscheeni, care au scris studii sau monografii mai mult sau mai puţin avizate despre creatorul lui Zarathustra, ratând, nu rareori, splendid, motivele obsesive, care ţintesc temele esenţale, abordate de acest gânditor atipic, major, care a marcat istoria mentalităţilor. Dar nu numai. Cred că Nietzsche a schimbat, în esenţă, modul de a gândi şi modus vivendi al celor care-⁠i împărtăşesc credinţa vie, conform căreia „singura justificare a vieţii este cea estetică”. E unul dintre adevărurile demonstrate în substanţiala monografie Ecce Nietzsche, în ale cărei pagini asupra lui Nietzsche sunt proiectate lumini din unghiuri diferite prin recursul la minieseuri filosofice de o densitate aiuritoare după parcurgerea întregii opere a filosofului, în faţa căruia primul sentiment încercat, cerut imperios celorlalţi şi definit explicit de Thomas Mann e îndurarea. Condiţia explicită impusă de Mircea Braga chiar aceasta este: lectura întregii opere. Pe urmă lectura gânditorilor spiritualiceşte afini. Numai aşa îţi poţi permite luxul analizei roadelor unei gândiri ultranuanţate şi profunde, percepute de gânditorul român de factură nordică – Domnul Profesor Braga e un nordic pursânge – ca fiind febrilă, neliniştită, şi refuzând mereu, scrie teoreticianul, fixarea. În aceste rânduri Mircea Braga îşi expune, în realitate, metoda aplicată nu numai în cazul Nietzsche.