Opriți-vă din drum! Lăsați volanul, sacoșele cu cumpărături, telefonul mobil, lăsați copiii să se joace prin apropiere, uitați puțin de gălăgia din jur si citiți, vă rog, rândurile de mai jos. Veți cunoaște un om admirabil, o femeie-poveste, plină de înțelepciune și har. Ați trecut, poate, de multe ori pe lângă ea, fără să știți cine este. Pentru că adevăratele valori fac puțin zgomot în jur. Pentru ele vorbește tăcerea cuminte a faptelor bune pe care le-au lăsat în urmă. Luându-i interviu Aurei Christi, mi-a părut cumplit de rău că inspirația mea este limitată, pentru că, sunt sigură, orice întrebare i-aș fi pus, Aura ar fi transformat răspunsul intr-o nouă minunată înlănțuire de cuvinte. Cu toții mânuim cuvintele, dar atât de puțini dintre noi știu să le lege atât de meșteșugit…

Să vă fac, așadar, cunoștință cu Aura Christi. Iată, pentru început, cartea sa de vizită : 

Distinsă cu numeroase premii literare, între care unul dintre cele mai prestigioase, Premiul Academiei Române pentru Poezie (1996), Aura Christi este poet, romancier, eseist și editor român, autor a peste 50 de cărți publicate în România și în străinătate. Poemele sale sunt traduse în peste 16 limbi. S-a născut la Chişinău (URSS / Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990).  În 1993 redobândește cetățenia română și se stabilește la București. Scriitoarea a întreprins călătorii de documentare, turnee, recitaluri și conferințe ca invitat la festivaluri sau simpozioane, congrese sau târguri de carte, în Israel, Grecia, Republica Moldova, Republica Populară Chineză, Franța, Germania, Turcia, Federația Rusă, Macedonia, Italia, Bulgaria, Spania ș.a. Este redactor-şef al revistei Contemporanul. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Asta… pe foarte scurt!

Marina Almășan: Cum te împaci cu arșița, Aura? Ce iubești mai mult: vara sau iarna?

Aura Christi: Sunt în relații… cordiale cu arșița. Îmi place să-i spun mai degrabă jariște. E o imagine, mai exact, o stare departe de a fi exclusiv exterioară și ține, uneori-adeseori, de planeta sufletului. Când te simți împlinit și ai senzația că te regăsești – departe de voința ta – într-un vârf existențial, când te bucuri din rărunchii inimii sau când ești locuit de uimirea de a fi aici, acum, exact așa cum ești, uimirea fiind urmată imediat de recunoștința de a te fi născut locuit din capul locului de forța de a mulțumi pentru totul, totul, totul… Sunt o parte din stările în care, vrei, nu vrei, conștientizezi jariștea lăuntrică – expresie a bogăției sufletești, în a cărei oglindă te recunoști, recunoști prietenii și mai puțin prietenii, copiii, animalele, munții, apele… Totul. 

Dacă iubesc mai mult iarna sau vara? Cred că mă regăsesc în dificultatea de a răspunde exact la această întrebare. Iubesc și vara, și iarna; mă bucur și de vară, și de iarnă, cu toate darurile acestor anotimpuri, care de o vreme se succed cu o rapiditate aiuritoare, adică exact așa cum se cuvine. Uneori-adeseori, mi se face dor de primăvară sau de toamnă – anotimpuri de trecere ce și-au estompat parcă prezența din varii motive asupra cărora cred că nu e cazul să insistăm.

De fapt, răspunsul la această întrebare, răspunsul previzibil, ar fi iarna, fiindcă sunt născută în prima lună a anului. Și, într-adevăr, ador iernile, iernile năpraznice, cu troiene uriașe, mărginite de oameni de omăt făcute de pui de oameni, asistați de oamenii mari. Mă opresc aici. Afară e luna lui Cuptor. Adineaori am savurat niște cireșe. Geamul e larg deschis și se aud cântând păsările. Miroase a coacăze. E Marea Amiază. E momentul în care nici lucrurile, nici oamenii, nici animalele, nici arborii nu au umbră. Evident, dacă sunt privite dintr-un anumit unghi. E raiul aici, Marina. E raiul. Sau, cum a spus Papa Ioan Paul al II-lea despre România: „Aici e Grădina Maicii Domnului” și punctum. Așadar, revin: între vară și iarnă – aleg și vara, și iarna! Cum poți alege din două lucruri ambele? Simplu. Urmând logica poetică, da, care nu are nici o legătură cu logica propriu-zisă.

Marina Almășan: – Ascultându-te, omul își dă seama că nu are cum să iubească altceva, decât ceea ce a aflat că-ți place și ție! Știu că nu scrii poezii la comandă, dar dacă ar fi să „exprimi” vara asta caniculară în versuri, cum ar suna caracterizarea ei?

Aura Christi: – Într-adevăr, nu mă văd scriind la comandă. Sunt unul dintre cei mai liberi oameni cunoscuți de mine vreodată. Cred că ar suna ca în unul din poemele frumoase, dăruite mie și cuprinse între coperțile romanului meu în versuri Geniul inimii… Ce poem să aleg oare? Vrem povestea?

Aştept. Ştim povestea cu
împăratul şi cei doi feciori.

Ştim timpurile, tăcerile,
morţile şi credinţa
fiilor risipitori.

Ştim dimineţile cu roua
ce şi-a făcut boltă din gleznă
şi nopţile de nesomn ce dau
fiori, întrebări, zvârcoliri
cu capătul osiei-n beznă.

Totuşi, vrem povestea. De la mine
până la tine e un foşnet de ramuri,
e o altă planetă, o bătaie de aripă e. 

De la mine până la tine e răcoarea
unui val din ce în ce mai mare
şi un fel de iunie parcă.

Se-aude cum pluteşte pe cer,
tot mai aproape, o barcă.

Trece nimeni pe-alături
şi taie în părţi egale alge,
gânduri, stafii şi ape.

Timpul pentru mine lucrează.

De când mi-amintesc că
am suflet de fluture,
nu vine nimeni din pomul
vieţii să mă mai scuture.

Sau, poate, Marea lucrare?

Trebuie lucrat viul din oameni,
îi spune Alioşa lui Ivan. Şi
jariştea verii, învinsă în tindă,
se cuvine lucrată. Trebuie
lucrat totul, clipă de clipă,
cât suntem pe uriaşa aripă
şi-n ochii uitaţi în oglindă.

Trebuie şlefuită pe îndelete,
ca la carte, ceas de ceas,
marea lucrare: iarba, sfinţii,
ultimii dintre oameni, lutul,
rozele, florile de piatră, marea,
eroii, păsările şi neapărat
zăpăcita inimă, în care au rămas
sfintele zburătoare şi stau
ghemuite una în alta,
şi nu ştiu încotro s-o ia
prin noaptea care mistuie
totul, totul, totul: muntele, lumea,
vara, ochii, coasta, marea,
sternul, apostolii şi marginea
sufletului, unde dorul arde
şi arde, să împlinească
tot ce de mână e scris de mult
pe ape şi-n pietre, miresme,
hrisoave, pe uliţi, în vetre
şi-n salcâmii, în care iubesc,
aştept şi ascult.

Marina Almășan: – Cât de frumos! Ți-aș tot sugera teme, lăsându-te să-mi răspunzi prin versurile tale atât de frumoase! Apropo de prima mea întrebare, când scrii poezie, te influențează timpul de afară? Anotimpul? Locul în care te afli? Persoana care respiră alături?

Aura Christi: – Cred că atunci când sunt pe aripa îngerului și scriu poezie, pot fi influențată și de anotimp, și de locul care sfințește totul, și de persoana care respiră neîntâmplător alături. Sunt un om fericit; și mi s-au făcut atâtea daruri. Mi s-au dăruit oameni frumoși, oameni cu un suflet frumos – vehicole vii, conducătoare spre mister. Când scrii poezie, se întâmplă atâtea lucruri de care ești departe de a fi conștient, pentru că te afli pe spinarea Pegasului acela vrăjit, care te ia și te duce unde vrea el, când vrea și pentru cât timp găsește de cuviință. Și se cuvine să respecți cu sfințenie cele câteva rigori, ca să nu le spun porunci: să te bucuri, să taci, să scrii tot ce ți se dictează, să nu pui întrebări și să te abandonezi cu totul stării de grație sau tornadei de grație care te locuiește. Dacă îți trece prin cap să întrebi, de pildă, de ce ai fost ales tu pentru o asemenea experiență și cât va dura, și… etc., luneci în timpul al doilea, ego-ul intervine cât ai clipi din ochi în regulile jocului de-a poezia – un joc de o gravitate exasperată, care niciodată nu știi când a început și cum și dacă se va termina vreodată – și, în consecință, sparge vraja… Vei aștepta să revină Pegasul, Geamănul sau cum îl vei mai alinta în timp ce aștepți, iar între timp vei învăța din erorile lăsate în urmă, mulțumind pentru totul. Poezia e o vrajă imposibil de definit. Poezia e aripa ce-ți este, din timp în timp, pământ.

Marina Almășan: – Ești fericită să porți asemenea aripi…Când ai scris prima poezie, Aura? O mai ții minte? Ce anume te-a inspirat? Cum a fost primită de cei din jur?

Aura Christi: – Wow, Marina dragă, scriu de când mă țin minte fără să mai rețin care a fost primul poem. Scriu așa cum respir. Important e să găsesc cât mai repede o coală, un pix, un creion, orice, ca să notez primele silabe, cuvinte, versuri… Cum au reacționat cei din preajma mea? Pe granița aceea moale, de trecere de la pubertate la adolescență, tatăl meu, Semion, m-a întrebat ce îmi doresc să devin, ce meserie mi-am ales? Poet, i-am răspuns fără să clipesc. Mărturisesc faptul că unul dintre autorii existenței mele a fost… Hm, nici nu știu cum să zic… Dezamăgit? M-a întrebat: ce fel de meserie este aceasta? Răspunsul venit prin mine? E o vocație. Nu știu de unde asemenea întrebări și asemenea răspunsuri. Chiar nu știu!

Marina Almășan: – De unde ai talentul?

Aura Christi: – Totul vine din Cer sau nu există. Pur și simplu. Inclusiv talentul. Inclusiv Harul. Diferența dintre talent și Har fiind egală cu diferența dintre talent și geniu.

Marina Almășan: – Hai să-ți pun și o întrebare, cum s-ar zice, “ancorată în realitate” : Se poate trăi din poezie, în zilele noastre? (Eu sunt economist, la origine, așa că e firesc ca  întrebările mele să aibă și o componentă pragmatică!)

Aura Christi: – Sufletul trăiește, hrănindu-se din poezie de când lumea. Templul duhului, adică trupul? Știe Cerul. Știe marea. Și Cerul, și marea posedă arta de a vorbi când, ce și cât se cuvine. Totul e să știi să asculți.

Marina Almășan: – Ți-am studiat biografia și am fost impresionată în câte limbi au fost traduse poeziile tale. Cum sună ele,  în limbi străine? Poate fi, oare, tradusă fidel o poezie? Exprimă, oare, traducerea, simțirea celui care a scris versul?

Aura Christi: – Divin e primul cuvânt venit în minte de cum am citit prima întrebare din cele trei emise dintr-un foc. Trei întrebări la care se poate răspunde… printr-o carte. Poezia mea are un uriaș noroc; folosesc acest cuvânt, noroc, mai puțin în sensul etimologic. Când spun noroc, mă gândesc la șansă. Traducătorii poemelor mele sunt prietenii poeziei scrise prin mine, deci, sunt prietenii mei. Fiecare dintre ei are o vocație puternică plus câteva caracteristici fără care e imposibil să faci mirabilul transfer al unui poem scris în limba română în alte culturi și, deci, limbi: 1. Cunosc la perfecție limba română; 2. Cunosc la perfecție limba în care traduc; 3. Respectă textul original; 4. Privesc poezia și lumea cu ochi de îndrăgostit; 5. Își asumă libertatea de a păstra ritmul, câteodată, în defavoarea rimei. E important să nu trădezi textul original în favoarea păstrării rimei. În cazurile cele mai fericite traducătorul care e un artist pursânge prinde ceva din sufletul poemului și atunci recunosc poemul și-l identific ușor, deși se întâmplă să nu am acces la limba în care a fost tradus. De pildă, Asa Apelkvist relativ de curând, mi-a făcut un dar citindu-mi un poem tradus, alături de altele, în limba suedeză. Deși nu cunosc limba suedeză, de cum a încheiat lectura acelui poem, i-am spus că e vorba de Descântec. Țin minte amestecul de bucurie și uimire citite în ochii înseninați, de un albastru ireal, al prietenei mele.

Marina Almășan: – Acum o întrebare de….”anatomie” : Care este alcătuirea interioară a poetului? 

Aura Christi: – Alcătuirea interioară a poetului e smulsă din paradis, din luminile și umbrele acestui loc a cărui nostalgie o exprimă nu rareori prin recursul la poezia care rămâne a fi un instrument. Și din ce e alcătuit paradisul? Răspunsul ni-l dă Geneza. Cartea Întâi a lui Moise. E o carte rescrisă, revisată, comentată de mii de ani. Deși textul Sfintei Scripturi e cât se poate de limpede. Ca să nu zic că e scris pe înțelesul copiilor. Omul însă rămâne a fi un mare copil de o curiozitate vie, ce se inventează clipă de clipă. Și atunci când nu găsește răspunsurile la întrebările ultimative nicăieri altundeva, citește poezie din setea de poezie. Poezia hrănește la rădăcini sufletul, îl umanizează și rămâne a fi un teren propice revigorării viului lăuntric – condiția pentru a fi apt de a dialoga cu divinitatea.

În clipele, orele când scrie poezie, alcătuirea interioară a poetului se rarefiază, e inefabilă, căci e locuită de altceva imposibil de prins în definiții, chenare, enciclopedii, dicționare.

Marina Almășan: – Cine NU poate să scrie niciodată poezie?

Aura Christi: – Cel care are inima împietrită. Cel care nu are privilegiul de a avea Har. E un privilegiu, spuneam, și, totodată, un dar, un blestem. Probabil. Important e să conștientizezi darul făcut și servitutea, obligația morală de a-l valorifica până la capăt. Dacă eziți să-l valorifici, dacă refuzi să-ți urmezi Vocația – chemarea –, riscul e să fii pedepsit.

Marina Almășan: – Cine este poetul tău preferat? Dar versul care te-a urmărit toată viața?

Aura Christi: – Sunt câțiva poeți pe care citindu-i – sau citind despre ceea ce sunt aceștia în acel azi etern al sufletului – mă regăsesc pe mine însămi mai rapid, mai decis, mai definitiv. Iată-i: Iisus, Homer, Shakespeare, Nietzsche, Eminescu, Bacovia, Nichita Stănescu, Blaga, Ahmatova, Pușkin, Țvetaieva. Nici unul dintre poeții enumerați după primul nume nu l-a egalat pe acesta. Și nici nu-l va egala vreodată.

Versul care m-a urmărit toată viața? Sunt câteva despre care am scris nu puține pagini. „Chiar și-n icnetul de dinaintea morții/ eu voi rămâne poet” (Marina Țvetaeva); sau altele ca, bunăoară: „Ghetto-ul alegerii! Zid şi şanţ./ Nu aştepta în – durare!/ În această cea mai creştinească dintre lumi/ Poeţii-s – jidovi”. (Marina Țvetaeva) Aș putea reproduce altele, și altele… Până spre dimineață. În ultimul timp mă urmăresc câteva versuri din romanul meu în versuri Geniul inimii: 

Vino. Te uită cum lumina
se destramă; şi peste lucruri
mantia iar umbrele îşi lasă.

Ţărmul unei alte lumi e
trupul tău. Şi casă.

În singurătate născuţi,
în iubire suntem mai singuri
decât în moarte. În rest –
nici o veste, cu excepţia
marilor friguri.

Zeii care vin călări
prin noi abrupt coboară
în duh, în somn şi ies pe ape;
din umbră ne culeg,
apoi din vis şi plante.

De când lumea, iubite,
rădăcinile sufletului
sunt peste tot la vedere;
cine le vede – renaşte
sau piere. 

Pleoapa cerului închisă,
când şi când, încet tresare.

Iarba nopţii e învinsă de-o
nemaigustată boare.

M-am autocitat și mi s-a făcut rușine. Pentru cinci minute. E un fragment din poemul Ancora. Cred că din penultima strofă reprodusă aici a crescut celălalt roman în versuri, intitulat Ostrovul Învierii.

Marina Almășan: – Mă bucură că poezia ta s-a strecurat în acest interviu! Care oricum este atât de special! Așa cum ti-am spus, el va fi publicat în revista online femeide10.ro. Te consideri o femeie de nota 10? Care-ți sunt, totuși, cusururile?

Aura Christi: – O, Marina, uneori, adeseori, nu mai știu ce sunt, dacă sunt, cum sunt etc. Cert e că n-aș avea curajul să spun în gura mare, de pildă, „eu, cea care sunt femeie…” decât roșind până-n vârful unghiilor. E o realitate aceasta. O realitate lăuntrică despre care prefer să scriu recurgând la personaje, adică la… măști. Din dorința de a mă odihni de mine, cea sau cel, care scrie poeme. Mai exact, prin care se scriu poeme. E limpede că în nu puține poeme ce poartă semnătura mea vorbește… să-i spun un eu androgin? 

Dacă sunt de nota 10? Care îmi sunt cusururile? Habar n-am. Ezit să mă gândesc la acest lucru în clipa de acum, de aici, pentru că sunt departe de a gândi așa, deși, e adevărat, limitele mele, unele dintre ele, sunt pe măsura calităților. Cred că toți oamenii sunt aduși pe lume perfecți; doar că puțini dintre noi conștientizează acest amănunt nelipsit de importanță și lunecă în timpul al doilea. Înaintând prin acest dar fabulos care e viața, unii oameni fac eforturi teribile să adune cât mai multe, de parcă au fost catapultați pe această planetă cu scopul de a strânge vrute și nevrute, plecând de aici, la sfârșitul vieții, cu ce au pe ei. Atât. Alți oameni, conștienți de faptul că singura avere, singura bogăție e trupul și sufletul, risipesc din darurile primite la naștere și mulțumesc pentru totul. Inclusiv atunci când se despart cu recunoștință de carcasa lor: trupul, știind că moartea nu există. Și că totul e cântec. Și că ne salvăm, sper că ne salvăm, cântând. 

Marina Almășan: – Când nu scrii, Aura, ce faci?

Aura Christi: – Citesc, ascult muzică. Mă văd cu unii prieteni. Îmi exersez volubilitatea. Visez cât cuprinde, reveria fiind, și ea, un instrument tocmai bun de renăscut imperii. Călătoresc. Enorm. Fac deplasări de serviciu. Țin conferințe în spații europene și noneuropene. Citesc poeme. Lansez cărți. Fac declarații de dragoste oamenilor frumoși din vecinătatea mea, animalelor, copiilor, munților, pescărușilor, Cerului, nopții, răsăritului, mărilor în care înnot, pinilor care mă adăpostesc laolaltă cu visele, victoriile, căderile, șoaptele, melancoliile și ezitările mele destinale. Sau răspund la întrebări îndrăgostite. Ca cele ale tale.

Marina Almășan: – Nici nu știi cât mă bucur că ai găsit răgazul de a evada în acest interviu “de vacanță”, probabil diferit de cele la care ai fost provocată până acum! Dar..mai am câteva întrebări ! Spune-mi, ce te bucură, ce te întristeaza, din tot ceea ce e în jurul tău?

Aura Christi: – Mă bucură totul, aproape. Ziua desăvârșită. Marea Amiază. Cerul. Cartea la care lucrez… Mă bucură darul de a nu mai lupta cu mine. Pentru mine. Darul de a fi încheiat un pact de neagresiune împotriva mea. M-am împăcat cu mine. M-am acceptat așa cum sunt. Mă întristează din ce în ce mai puține lucruri. Totul e desăvârșit. Așa cum e. Mă bucur că nu mai sunt aspră cu mine cum am fost adesea… într-o altă viață, parcă.

Marina Almășan: – Care-s amintirile care te vor urmări toată viața?

Aura Christi: – Sunt așa de multe… Încât am scris și scriu în continuare în marginea poemelor care poartă semnătura mea un soi de eseuri interdisciplinare, aflate la granița dintre eseu, proză și proză autobiografică, cu elemente de istorie literară, cronică plastică, însemnări despre muzică și alte realități în care trăiesc, mă bucur, gândesc, plâng, citesc, ascult muzică, râd, râd cu lacrimi, râd de lume, de mine, de totul, visez, călătoresc etc. Miracole pentru care mulțumesc niciodată destul. Eu însă voi continua să mulțumesc și, sper, să cant totul, totul, totul. Pentru că totul e cântec.

Marina Almășan: – Ce anume ai vrea șters cu buretele din viața ta?

Aura Christi: – Nimic; nici o virgulă, nici un punct, nici o silabă. A șterge cu buretele ceva anume din viața ta înseamnă a nega ceva, a regreta, negarea și regretul fiind forme ale răzvrătirii. Nietzsche spune undeva că a avea regrete e ca și când un câine ar mușca dintr-o piatră. Dacă aș fi câine, n-aș mușca din pietre, pentru că și pietrele au suflet sau cel puțin eu cred așa; și dacă eu cred că este așa, atunci chiar așa e. Repet și mă bucur că am prilejul să o fac: eu mulțumesc pentru tot ce sunt, pentru tot ce am, pentru tot ce am fost. Tot ce sunt își are rădăcinile profund ancorate în ceea ce am fost așa cum am fost și cum, în esență, am rămas. Cred că Salvador Dali spune undeva că și erorile ne sunt date de Dumnezeu. Să mulțumim și pentru erorile noastre; de fapt, așa-zisele erori. În realitate, sunt lecții. Lecții de viață. Unele dulci, altele mai puțin. Cred că s-ar cuveni să învățăm să mulțumim pentru totul, să le mulțumim tuturora: și celor care ne-au făcut rău, și celor care ne-au făcut bine. Și celor care… În definitiv, viața fiind un dar darurilor toate, ne oferă la rândul ei daruri care au forma unor lecții, din care învățăm mereu, având inima trează și încercând să ascultăm această planetă a emoțiilor, minune a minunilor: inima. Care are creierul ei, neuronii ei, și rămâne a fi mai perspicace, mai înțeleaptă și mai rafinată decât mintea, oricât am cultiva-o. 

Marina Almășan: – …Constat că am multe de învățat de la tine…La ce lucrezi acum, care sunt „provocările” perioadei următoare?

Aura Christi: – La o carte intitulată Surâsul prințului Mîșkin și dedicată unei teme imposibile: Legea Iubirii. Culme a culmelor e că pățesc exact ce mi-am spus când m-am trezit scriind la acest tom care depășește deja două sute de pagini: cine, Doamne, m-a mânat pe mine, tocmai pe mânzul îndrăgostit care sunt în grădina uriașă a unei asemenea teme?! Am recurs la un vers arghezian, care nu mă lasă să șomez. E dintr-un psalm și iată strofa întreagă, la final: „Gătită masa pentru cină,/ Rămâne pusă de la prânz./ Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină,/ În care paşte-un mânz”.

Marina Almășan: – Mi-ai stârnit curiozitatea! Mă voi înscrie în armata celor care așteaptă această nouă carte a ta! Există vreun vis (încă) neîmplinit, la care trudești, temeinic, de multă vreme?

Aura Christi: – Cele mai frumoase vise au prins temeinic rădăcini în carnea realității. Cele mai frumoase vise care au prins rădăcini în pământul realității sau a ceea ce numim noi realitate – noi existăm între realități – depășesc visele mele cele mai frumoase. În tolba mea mai sunt, mai sunt și altele care abia așteaptă să-și lase ancora aici, acum, eu având grijă la sfârșitul rugăciunilor să spun Facă-se Voia Ta. Cred că știi această rugăciune între rugăciuni: Doamne, în clipele mele de tristețe, te rog să-mi aduci aminte că visele mele sunt mai puțin frumoase decât planurile pe care le ai pentru mine. Amin. Facă-se Voia Ta. 

Marina Almășan: – Cine-ți sunt oamenii dragi, Aura? Pe umărul cui plângi?… Plângi tu, oare?

Aura Christi: – Părinții mei, Semion și Liubov. Tatăl meu e mereu cu noi, aici, deși… În sfârșit, e mai viu ca niciodată. Fratele meu, Andrei, care face cât o armată de frați. Și alți câțiva, foarte puțini oameni mari, dragi inimii mele. De obicei, atunci când plângeam – și te asigur că și acest lucru îl fac ca la carte! – în trecutul imediat, straniu, fugeam de lume, de toți. De câțiva ani, m-am surprins plângând, surprinzător, fără să mă deranjeze câtuși de puțin faptul că eram departe de a fi singură. De câteva ori, recitind cele două romane în versuri – Geniul inimii și Ostrovul Învierii –, am plâns și am râs, am plâns și am râs și… am citit înainte. Mulțumind. Miracole. Tornade de grație.

Marina Almășan: – Înțeleg că ne vom întâlni în China, la Târgul de carte de la Beijing și știu că nu va fi prima ta călătorie în China. Ce vei lansa și în ce locuri visezi să revii?

Aura Christi: – Certamente. România e pentru prima dată invitat de onoare al Târgului Internațional de Carte de la Pekin. Meritul e al marelui sinolog și prieten Constantin Lupeanu, director al ICR Beijing, care a dăruit literaturii române un raft de cărți de prima mână, aducând în spațiul culturii române autori chinezi de o reală valoare și construind o punte de cărți între cele două țări-prietene.

Iubesc cu intensitate China. E ceva straniu ce mă leagă de civilizația ctitorită de Confucius. Ceva care m-a făcut să scriu nu puține pagini despre China. Despre prietenii mei din patria mătăsii: Gao Xing, Ding Chao, Jidi Majia și alții. Voi lansa Geniul inimii și Orbita zeului în versiune chineză. În primăvara acestui an, aceleași cărți au fost lansate în versiune italiană la Târgul Internațional de Carte de la Torino.

Visez să revăd câteva locuri dragi. Între acestea, Orașul Interzis, Zidul chinezesc și hutongurile. Neapărat să ascult cicadele, care văd surprinsă și bucuroasă că au apărut și la noi. Le-am auzit la Mânăstirea Cernica la începutul verii acestui an.

Visez să survolez Tibetul.

Marina Almășan: – Ai numit și câteva din locurile preferate de mine! Îți mulțumesc, Aura, pentru acest interviu si-mi cer scuze față de Poezie că i te-am răpit, pentru o vreme! Și, totuși, cum lupți cu canicula?

Aura Christi: – Marina dragă, lupta e o formă de a te împotrivi unui dar – fie el plăcut sau mai puțin – a cărui existență e peste puterile tale să fie schimbată. Dacă te regăsești într-o situație a cărei existență e departe de a depinde de tine, o accepți și te bucuri de ea, detașându-te. Eu m-am detașat, cu bucurie, savurând limonade cu lămâie în cantități impresionante, cu zmeură, mentă, coacăze negre, roșii și albe, și răspunzând la întrebările tale minunate. În pauza dintre răspunsuri, m-am jucat cu puiul de labrador dăruit de curând mie. E o splendoare cu un suflet uriaș. Se numește Goldy; are spatele de un auriu incert și burtica de un alb fără pată. Are trei luni și jumătate. Îi cresc dinții și încearcă la gust tot ce mișcă în jur: roze, flori de piatră, iarbă, trunchi de nuc, meri etc. Când mă vede, în ochi îi apare o expresie de bucurie gata-gata să explodeze. Dragul de Goldy te salută rotindu-se năstrușnic în jurul cozii, în timp ce eu te îmbrățișez și îți mulțumesc din adâncul inimii.

Marina Almășan: – Din adâncul inimii îți mulțumesc și eu!

 Iulie 2019
Sursa: Femeide10.ro