[…] În prima zi la Tel Aviv am asistat la un răsărit de soare imperial. Soarele răsare şi apune în Israel nebănuit de repede. Spectacolul este fascinant. Frapată de culorile repede muritoare ale apusului, peste câteva zile urma să fac o sumedenie de poze. Mingea încinsă din faţa ochilor noştri se lăsa iute înghiţită de orizont; o urmăream încordaţi, sfidând suferinţa ochilor. Captivaţi de dramatismul spectaculos şi monumental, extrem de viu, al scenelor de apus şi răsărit, sub semnul cărora se va desfăşura (constat abia acum acest amănunt) întregul nostru turneu israelian.

În Israel cerul este nebănuit de aproape. Mai ales la Ierusalim e… cvasitangibil; modificările ce te surprind pe nepusă masă nu-ţi lasă nici ochii, nici duhul să şomeze. Îl pândesc pe Leon (Volovici) în timp ce urmăreşte apusurile (răsăriturile le contemplă alături de frumoasa şi inteligenta Baghi, „îngerul” patruped al familiei, care îl trezeşte la prima oră pentru plimbarea de dimineaţă). Deşi s-a stabilit din 1984 în epicentrul monoteismelor lumii, Leon are ochiul proaspăt, atent la fiece detaliu; împărtăşeşte, se vede limpede, convingerea Marinei Ţvetaieva: „Nimic nu e banal”. Colinele dulci, pantele Ierusalimului îi aduc aminte de Iaşi, oraşul natal, unde a crescut, a învăţat, unde şi-a făcut un nume în literatura română. Clopotele, de asemenea, îl duc cu gândul la oraşul de baştină. „Când stau aici, pe terasă, şi contemplu peisajul, am senzaţia că sunt la Iaşi”, îmi spune prietenul nostru. Magdalena şi Vladimir Brătescu ne fac un tur rapid al Tel Aviv-ului – o urbe modernă, numită „oraşul fără repaus”, puternic iluminat nopţile. Impresionează clădirile vechi, de culoarea cafelei cu lapte. Zgârie norii, contrastanţi cu reşedinţele de câteva decenii, ca şi reţeaua de hoteluri de pe malul Mediteranei şi, desigur, portul. Cele trei Turnuri. Porţile oraşului în care umiditatea mereu ridicată, îţi dă de furcă. Ne simţim ciudat. Ca între lumi. Vântul deşertic îţi aduce aminte de trecutul tânărului stat israelian, care va împlini anul viitor şaizeci de ani de la înfiinţare, puzderia de flori şi verdeaţă tropicală însă te derutează, răsfăţându-ţi ochii şi punându-i pe gânduri. Pretutindeni în Ţara Sfântă vom vedea un sistem de irigare ireproşabil; apa rămâne o problemă pentru israelieni, irigarea e drămuită, gândită în aşa fel încât nu afectează pădurile de flori şi plante tropicale, pomii fructiferi etc. Dimpotrivă: le creează condiţii propice unei emoţionante prosperităţi. La Universitatea din Ierusalim unde ne-a dus Leon, există un sistem computerizat, aşa încât instalaţii speciale calculează, în funcţie de temperatură, umiditate, câtă apă să fie distribuită plantelor din curtea Casei Universitarilor, de pildă.

Partea veche, biblică a Tel Aviv-ului e concentrată în Yaffo. De aici, s-a îmbarcat Iona. Puzderia de ziduri vechi mă emoţionează. Nu pricep de unde vine atracţia faţă de ziduri. Deşi am scris, acum mai mulţi ani, volumul de poeme Ultimul zid, recunosc emoţionată că, iată, nu înţeleg. Aici, în Israel, ne vom afla zi de zi aproape printre ziduri, în faţa lor, în spatele lor; vom merge de-a lungul zidurilor. (Pământul, mai pretutindeni, e de un roşu închis spre brun; în ebraică i se spune adom – cuvânt provenit se pare că de la Adam – primul om creat, se ştie, de Dumnezeu; Adam, în ebraică, înseamnă om.) Culmea, în această ordine de idei, o vedem în imaginea copleşitoare a Zidului Plângerii din Cartierul Evreiesc (Oraşul Vechi al Ierusalimului), lângă care am stat împreună cu Leon (Volovici) şi Andrei (Potlog), editorul şi fratele meu, despărţindu-ne la un moment dat, deoarece, pentru a se ruga în preajma Zidului (unde se merge ca la Sinagogă), femeile merg la dreapta, iar bărbaţii la stânga. Aici toţi se roagă nestingherit, aşadar, sub cerul liber, în faţa Zidului. La intrare sunt amplasate câteva corpuri de bibliotecă, unde găseşti cărţi de rugăciuni, care pot fi luate cu împrumut. Am urmat tradiţia şi am scris pe o pagină smulsă din agendă dorinţele pe care le avem, strecurând biletul cu pricina într-o fisură a Zidului Plângerii. Am căutat o pietricică pentru a o lua cu mine, în România, însă, în aglomeraţia de acolo, din teama că voi deranja elevele care, de curând ieşite de la ore, se rugau, am renunţat. Remarc, iar şi iar, cerul înalt, cristalin, de un albastru ireal.