„Сe nu poate fi negociat”

După lectura recentei sale cărţi Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei (Editura Academiei, Bucureşti, 2013), un eseu interdisciplinar remarcabil, de o uriaşă combustie interioară, Aura Christi îmi trimite o carte scrisă la o tensiune similară, dar de o cu totul altă factură, ancorată în cascada vieţii literare şi culturale postdecembriste: Acasă – în exil. Neîndoielnic, un titlu mai mult decât provocator, marcând nu numai bătăliile literare duse de autoare pe malurile Dâmboviţei după descinderea din Basarabia natală, care a format-o până la 26 de ani, dar şi prelungirea exilului interior, cum l-a numit Mihai Cimpoi în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, aspect asupra căruia voi reveni. Titlul poartă în el dâra de memorie a condiţiei existenţiale a românilor de sub ocupaţia rusească şi sovietică, insinuată însă şi pe malurile Dâmboviţei prin războiul care se poartă şi azi cu valorile naţionale de către moştenitorii defunctului Komintern. Este una dintre cauzele adânci pentru care o fire sensibilă precum cea a Aurei Christi simte că nici patria regăsită nu s-a eliberat încă din nefastele „complexe” ale istoriei din ultimele două secole.

În celebra lui carte din 1927, La trahison des clercs, Julien Benda îi acuza pe cărturari că şi-au trădat menirea spirituală/ estetică, aventurându-se în bătăliile politice şi ideologice ale vremii. Modelul lăsat de Benda a marcat şi alţi scriitori şi gânditori, la noi, cel mai cunoscut caz de după 1989 fiind Nicolae Breban, care, în 2009, a surprins lumea literară cu Trădarea criticii, carte care, împreună cu altele trei „prefiguratoare” (Confesiuni violente, 1994, Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, 1997, Aventurierii politicii româneşti. Istoria dramatică a prezentului, 2010), au şi făcut din prozator un intelectual la fel de incomod, ca să mă exprim eufemistic, ca şi Paul Goma, Cezar Ivănescu sau Adrian Marino, cel care ne-a lăsat, în postumitate, fulminanta confesiune Viaţa unui om singur (2010). Trădarea criticii, căreia Aura Christi îi dedică un întreg capitol în cartea de faţă, a stârnit disputa chiar începând cu titlul, sintagma ascunzând o ambiguitate, aş zice, chiasmatică. Mai mulţi comentatori s-au întrebat, alimentaţi chiar de „traducerea” brebaniană: cine pe cine trădează? Criticii sau critica? Întrebări care, după opinia mea, n-au vrut decât să ocolească miza majoră a cărţii lui Nicolae Breban, reducând-o, ca şi în cazurile Goma, Ivănescu, Marino, la simple răbufniri temperamentale şi complexuale resentimentare, denigrând imaginea unor critici şi scriitori din prim-planul vieţii literare. Reducţia aceasta va fi şi mai uşor aplicabilă cărţii Aurei Christi, care, prin titlul oximoronic Acasă – în exil, ar putea fi acuzată că, pur şi simplu, a transbordat condiţia intelectualului basarabean de pe malurile Bâcului pe cele ale Dâmboviţei, ceea ce ar fi o eroare, căci ar oculta o ecuaţie istorică complexă.

În prefaţa la Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei, Nicolae Breban anticipa privitor la reacţia criticii (cea vizată în propria carte) faţă de eseul Aurei Christi: „Eseul ei va fi ocultat sau răstălmăcit în atâtea şi atâtea moduri, mai mult sau mai puţin viclene, cu care ne-a obişnuit publicistica literară”. Din acest punct de vedere, Acasă – în exil este cu atât mai „vulnerabilă”, cu cât nu mai abordează o temă ancorată în secolul al XIX-lea, ci direct în plasma infernal-labirintică a strictei actualităţi literare. Comparativ cu Nicolae Breban, Aurei Christi i s-au găsit deja alte „păcate”, cu etichetări prăpăstioase, de care autoarea are cunoştinţă, reamintindu-le în diverse locuri din Acasă – în exil: o „walkirie” a publicisticii (Gheorghe Grigurcu), „nebună”, „bestie” pusă pe „scandal”, „nemernică” (vezi şi demascarea plagiatului în cazul Lev Tolstoi) etc., toate urmărind „decredibilizarea” şi minimalizarea demersului critic prin recursul la confuzia punctelor de vedere. Dar un asemenea mod de a răspunde la chestiuni de importanţă majoră dezvăluie, cum a demonstrat Mihai Ralea, o gravă carenţă a inteligenţei critice. În strălucita lui carte de eseuri Valori (1935), Ralea defineşte inteligenţa ca evitare a confuziei punctelor de vedere. Reiau şi aici exemplul său cu scena celor două studente de la Fizică. În plină dispută pe o anume temă, una dintre ele, nemaiavând argumente, a izbucnit în plâns, zicând: Aşa-mi trebuie mie dacă stau de vorbă cu o tuberculoasă! Nu se întâmplă acelaşi lucru cu aceia care, în plină „polemică”, în loc de argumente vin cu etichetări? „Metodă” des folosită în anii proletcultismului, dar nu numai, confuzia punctelor de vedere reizbucnind, în avalanşă, şi după 1989.

Avertizată asupra perfidiei falselor polemici ale etichetatorilor, deşi îşi subintitulează volumul Polemice, Aura Christi mărturiseşte: „Nu am stofă şi nici vervă de polemist”, maestrul ei fiind Dostoievski şi nu Belinski. Poate, dar numai în sensul că argumentele polemicilor sale sunt, cu precădere, de ordin existenţial, nu raţionalist. De unde şi folosirea pluralului de la adjectiv – polemice, iar nu de la substantiv – polemici. E ceea ce dă substanţă şi originalitate felului ei de a polemiza, care face din Aura Christi o figură inconfundabilă a literaturii şi eseisticii feminine de la noi, apropiată oarecum de verva Magdei Ursache sau a Isabelei Vasiliu-Scraba, mai ales prin miza majoră a apărării valorilor naţionale.

Într-o recentă cronică (Pathos) la volumul antologic Tragicul visător (Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2013), prima selecţie de acest fel din opera poetică a autoarei, Ştefan Borbély constată că, organizate diacronic, „poemele constituie un sistem existenţial bine închegat, coerent până la detaliu”, dovadă că Aura Christi „a gândit dintotdeauna poezia ca sistematicitate bine definită, compusă din simboluri, teme şi scenarii care se repetă obsesiv, sub diferite forme sau ipostaze. Pivotul principal îl reprezintă recursul la mit (e foarte multă mitologie în poemele Aurei Christi!), combinat cu un complex al «căderii» (sau «uitării») în lume, în care se regăsesc, deopotrivă de pregnante, atât scenariul clasic christic, al fiinţei pure, sacrificiale, care se încarcă de «păcat» fiind forţată să trăiască în lume, cât şi cel complementar, gnostic, al fiinţei de lumină aruncate în lume, făcute să suporte spasmodic vicisitudinile unei existenţe impuse, care o violentează”. Am puternice motive să cred că această coerenţă holistică a viziunii sale poetice se răsfrânge la nivelul întregii opere, inclusiv la eseistica de largă respiraţie şi la publicistică. Mai mult de atât, Aura Christi a învăţat să-şi construiască volumele, ridicându-le la rang de Carte, ceea ce puţini scriitori români ştiu să facă.

Într-o disociere temperamental-stilistică, Ştefan Borbély împarte poetele în „posesive”/ „devorante”, altele în „pasive”, lăsându-se posedate de viaţă, ca Aura Christi, în cazul ei mărcile stilistice centrale fiind reflexivul impersonal şi cel pasiv: „Aura Christi nu merge, ea însăşi, în întâmpinarea vieţii, nu stârneşte furtuni şi nu iscă patimi, ci aşteaptă ca viaţa – atroce câteodată, tandră şi delicată alteori – să vină peste ea, să o trăiască, să i se întâmple. Nu ştii niciodată foarte precis cine anume se consumă sau suferă în aceste poeme: autoarea, care şi-a «chircit» eul pentru a putea suporta «zidul» atroce din exterior, sau Viaţa însăşi, înţeleasă în sens metafizic, general, care o ia pe fiinţa numită Aura Christi ca pretext cosmic, jucându-se cu ea, supunând-o încercărilor, oferindu-i elixiruri sau, dimpotrivă, otrăvuri”. De unde şi obsedanta întoarcere a motivelor, simbolurilor, miturilor, la modul contrapunctic, mod stilistic-muzical prezent, deopotrivă şi în eseuri, inclusiv în publicistica din Acasă – în exil, doldora de repetiţii şi reveniri, aparent redundante. Polemicile ei nu sunt „atacuri”, cum s-ar putea crede, ci, paradoxal, forme de întâmpinare a violenţelor, adesea atroce, ale vieţii literare. Autoarea reacţionează, dionisiac, dacă vreţi, în sensul dat cuvântului reacţionar de către Eminescu.

Vorbeam de grija pentru arhitectonica volumelor. E prezentă şi în cartea de faţă, chiar dacă materialul este publicistica risipită, în bună parte, în revistele Cultura şi Contemporanul. Dacă eseul despre Dostoievski şi Nietzsche e construit „treimic”, aici ne propune o carte heptagonală, cu „şapte peceţi” (Eminescu) de desfăcut în viaţa literară actuală, toate „cazurile” supuse, contrapunctic, dezbaterii fiind, de facto, unul singur: destinul culturii româneşti, destin pe care o româncă venită din infernul celor două veacuri de rusificare basarabeană îl resimte cu o acuitate sângerândă. Cu ani în urmă, în 1992, reţineam reacţia similară a lui Dumitru Matcovschi, supravieţuitor, la limita morţii, al aceleiaşi condiţii istorice. Se ştie că ideologia „corectitudinii politice”, care ne-a cotropit, după 1989, a pus sub semnul întrebării existenţa naţionalului, acesta – spre Binele global al umanităţii – trebuind să dispară printr-o mankurtizare a tuturor popoarelor de pe planetă. Un intelectual de prestigiu (între mulţi alţii, altminteri) scria atunci, într-o publicaţie din Ţară, aproape cu indignare ideologică „europeană”, că noi nici măcar nu mai avem dreptul să ne considerăm români, fie şi numai prin faptul că nici un individ nu mai are sânge curat românesc, ca şi cum românitatea ar fi, pur şi simplu, o categorie strict biologică, nu una spirituală. Am reţinut în cartea mea Basarabia sau drama sfâşierii reacţia lui Dumitru Matcovschi: „Cum adică nu există un român cu sânge curat în România? Dacă nu există, e pierdută ţara, dar dacă nu există în România, există în Basarabia.”^[1] Sânge spiritual, euharistic! Probabil nu întâmplător revoluţia de renaştere naţională a pornit din Basarabia, într-o vreme când dictatorul de la Bucureşti n-avea altă ţintă decât să conserve comunismul, zicând că acesta va pieri „când o face plopul pere şi răchita micşunele”. Atunci când, după 1992, asupra Basarabiei s-a renăpustit crivăţul Siberiei, via Transnistria, Aura Christi a descins încrezătoare la Bucureşti. Curând însă va descoperi că lupta va fi aici la fel de grea ca pe malurile Bâcului. A trebuit să se transforme, în fragilitatea ei, într-o războinică (o „walkirie”), cum se arată în Acasă – în exil. Ceea ce constituie, de altfel, drama intelectualului român de la Eminescu la Mircea Eliade şi Cezar Ivănescu. Eliade spunea, în publicistica de tinereţe, că face parte dintr-o generaţie „fericită”, în sensul că pentru prima oară generaţia lui se poate dedica efervescenţei creatoare, fără grija idealului naţional înfăptuit la 1 Decembrie 1918. Numai că tăvălugul istoriei ne-a călcat iarăşi, sfâşiindu-ne geografia, istoria, spiritualitatea. O spune în conferinţa-eseu din 1953, Destinul culturii româneşti, unde subliniază, cu o forţă genială, primejdia adusă de ocupaţia sovietică, primejdie care, din păcate, este departe de a se fi încheiat după 1989, cuceriţi fiind acum de urmaşa vicleană a ideologiei marxist-leniniste, numită politically correct, având aceeaşi ţintă a nimicirii identităţii româneşti. În acest nou mediu s-a trezit scriitorul român, somat să se „piteştizeze”, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, cu educatori de felul lui Vladimir Tismăneanu şi al celor din Grupul pentru Dialog Social, care au blocat un veritabil dialog în sânul intelighenţiei româneşti. De aici realitatea crudă a ceea ce Aura Christi numeşte trădarea scriitorului.

În capitolul I, discursul critic se transformă, papinian, în dramă existenţială: „Cine sunt eu? De unde vin? Încotro mă îndrept? Cred că aceste întrebări, ce alcătuiesc titlul unei capodopere gauguiniene, mi-au dat şi îmi dau în continuare de lucru. Le consideram, uneori, stupide, inutile sau, mai grav, un mod de a irosi timpul. Or, laolaltă cu problemele ultimative, aceste întrebări – ca un câine de rasă bine dresat şi totuşi năbădăios – se întorc şi îmi fac zdrenţe liniştea. Apoi, ca şi când n-ar fi de-ajuns, apar variaţiuni sau ramificaţii ale aceloraşi grave întrebări, care hrănesc neliniştea şi imposibilitatea de a găsi soluţii”. Certitudinea era că vine din Basarabia, de acasă, acasă în România, precum visase viaţa întreagă Grigore Vieru să treacă Prutul. Întoarcerea acasă după două sute de ani n-a tămăduit-o de exilul interior trăit între Prut şi Nistru, exil atât de puternic cimentat în două veacuri, cum spune Mihai Cimpoi în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. De unde şi sentimentul dur al Aurei Christi că vine acasă tot în exil, într-o ţară copleşită de „legenda neagră” promovată în lume şi în interior chiar de politicieni şi de intelectuali, unde sub acoperişul unei dictaturi „cu aparenţele unei democraţii”, în care „s-a practicat pe scară largă, cu complicitatea scriitorilor care au trădat, eradicarea creatorilor de vârf ai culturii române vii”, de la Eminescu şi Rebreanu până la Nicolae Breban şi Adrian Marino. Şi concluzia centrală care ascunde chiar miza întregii cărţi: „Acasă, în Basarabia, am asistat la o deznaţionalizare masivă, pusă la cale în statele periferice – inclusiv în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească – de Imperiul Sovietic. De două decenii, acasă, în România, asist la deznaţionalizarea românilor şi urmăresc modul în care ţara mea şi a strămoşilor mei este supusă unui proces de deconstrucţie şi de mankurtizare. Nu cred că fenomenul globalizării, răspândit pe mapamond, a clătinat identitatea francezilor, a nemţilor, spaniolilor sau rădăcinile altor naţiuni. Oricât de straniu ori deplasat ar suna pentru urechile unor comentatori români, adepţi ai politicii corecte, voi spune un adevăr familiar naţiunilor mari ale lumii. Există lucruri ce nu pot fi negociate. Între acestea sunt ţara, familia, limba, identitatea şi neamul”. Or, în România aceste dimensiuni ale fiinţării noastre se „negociază” de peste două decenii, în condiţii mistificatorii de intimidare, ameninţare că nu poţi fi „în rândul lumii”, „european” şi globalist, dacă nu renunţi la propria identitate, la propriile resurse umane, naturale, spirituale. Or, scriitorul român, de la cronicari la Şcoala Ardeleană, paşoptişti, marii clasici, generaţia Marii Uniri, cea interbelică au fost păzitori ai fiinţei româneşti prin forţa creaţiei şi a ethosului lor, cu întrerupere în deceniul proletcultist, pentru a se revigora cu generaţiile lui Nicolae Labiş, a lui Nichita Stănescu, a lui Nicolae Breban, Ioan Alexandru, a lui Cezar Ivănescu şi a Aurei Christi, de îndată ce o parte dintre optzecişti s-a trezit din torpoarea simulacrelor postmoderniste. Sintagma din expresia trădarea scriitorului are, acum, o dublă trimitere: scriitorul român a fost trădat de elitele politice postdecembriste, după cum scriitorul, la rându-i, şi-a uitat menirea de păzitor al fiinţei naţionale. Soluţia, crede Aura Christi, este, pe de o parte, heideggeriana păzire a fiinţei de către poeţi, pe de alta, întoarcerea la vechea tablă a valorilor europene şi româneşti, toate abandonate de mentalitatea postmodernistă: „Poezia îşi află rădăcinile pretutindeni, ea revigorează viul, viaţa şi, ar fi spus descoperitorul voinţei oarbe de a fi, acel «grăunte de iubire adevărată», fără de care în ţara frigurilor mari, care este poezia, sau acasă – în exil, nu ai cum să rezişti”.

Cu întoarcerea la poezie (în definitiv, limba care adăposteşte fiinţa), Aura Christi se întâlneşte cu Julien Benda din Trădarea cărturarilor, întoarcerea la esteticul trădat de scriitori de dragul ideologiilor lucrative. Această dimensiune străbate cartea autoarei noastre, ferind-o, astfel, de acuza înregimentării în altă ideologie militantă, fie şi opusă „corectitudinii politice”. Principiile şi figurile literare pe care le apără se ivesc în luminişul valorii, singurul care îndrituieşte la revizuiri critice, în sensul lovinescian al cuvântului, luminiş ocultat de căderea în revizionismul „corect politic” de după 1989. Principalii scriitori „trădaţi” cărora Aura Christi le ia apărarea sunt: Adrian Marino, Nicolae Breban, Paul Goma, Nicolae Balotă, Nichita Stănescu, Ion Caraion, Ştefan Aug. Doinaş, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Cezar Ivănescu, Mircea Iorgulescu, Petru Romoşan ş.a. Primilor doi le închină capitole speciale.

După 1989, locul ideologiei marxist-leniniste a fost luat de „corectitudinea politică”, nu de o veritabilă democraţie a statului de drept. Perfidia a constat în aceea că noua ideologie s-a înfăţişat ca opusul celei marxist-leniniste, ca anticomunism. Filosofii au demonstrat demult că extremele se ating până la confuzie. Straniul paralelism dintre „corectitudinea politică” şi marxism-leninism a fost remarcat de gânditori, oameni politici şi scriitori ca Struan Stevenson (europarlamentar britanic), James Finn Garner (autorul celebrelor, de-acum, Poveşti corecte politic de adormit copiii)^[2] sau de filosoful William S. Lind^[3]. Postmodernitatea a ajuns să se confunde cu această nouă ideologie, abandonând ceea ce am numit postmodernismul înalt^[4] occidental din anii ’80. În literatura română postdecembristă, ideologia „corectă” a pătruns ca doctrină est-etică impusă de militantismul parizienilor de la „Europa liberă”, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, părinţii fondatori, împreună cu doctrinarul „societăţii deschise” de tip gorbaciovist, George Soros, şi cu ideologul „revoluţiei” din decembrie 1989, Silviu Brucan, a Grupului pentru Dialog Social. Succesul a fost asigurat de banii miliardarului Soros, genialul speculant la Bursă, apoi de prestigiul imens, binemeritat, al militanţilor anti-ceauşişti Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, primiţi zeieşte în ţară de Uniunea Scriitorilor, de GDS. Pe această filieră (demonstraţia aparţine Nicoletei Sălcudeanu^[5]), criteriul estetic în valorizarea literaturii a fost abandonat în favoarea celui est-etic, purismul moral de factură maniheistă (cu ingerinţe cvasicatare) devenind noua armă ideologică de luptă împotriva oponenţilor, armă cu care au ocupat, altminteri, instituţiile de cultură postdecembriste. Aşa s-a născut revizionismul, pseudomorfoză culturală de esenţă similară cu revizionismul din perioada proletcultistă. Orice revizionism fundat pe alt criteriu decât cel estetic (singurul în stare să domine ideologicul prin ontologic) duce, inevitabil, la fabricarea de liste (cu pretenţii „canonice”). Tot ce nu intră pe aceste liste este considerat malign, bun de extirpat din „tabla de valori acceptate”. Fireşte, tradiţia listelor negre este veche, culminând cu Inchiziţia, cu ideologiile secolelor XIX-XX, comunismul, nazismul etc. Ar fi suficient să reamintim lista neagră (un volum de câteva sute de pagini) a operelor interzise de către regimul comunist în 1948. Sau de lista pictorilor „degeneraţi” de scos din muzeele germane, în vremea lui Hitler. Nu întâmplător Aura Christi îşi concentrează demersul ei în jurul sintagmei tabla de valori acceptate emisă de unul dintre marii beneficiari ai puterii culturale postdecembriste, Horia-Roman Patapievici. De cine acceptate? se întreabă, pe bună dreptate, autoarea. De o instanţă inchizitorială, ascunsă sub masca „elitismului” şi care se foloseşte de instituţii ale statului, precum CNSAS, pentru a elimina „incomozii” şi a frânge destine?

Primul caz la care se opreşte Aura Christi este Adrian Marino. Cartea postumă a acestuia Viaţa unui om singur (Editura Polirom, Iaşi, 2010), considerată îndrituit „una dintre cele mai mari cărţi de memorii date literaturii române”, a declanşat procesul postum al „compromiterii” de către cei vizaţi în paginile necruţătoarei confesiuni marinoiene, sub acuzaţia colaborării cu Securitatea. Cu mijloace similare, în 2008, reacţie la cărţile despre Marin Preda şi Nicolae Labiş, a fost „linşat” mediatic, grăbindu-i-se moartea, Cezar Ivănescu. Mecanismul a funcţionat şi în îndepărtarea lui Augustin Buzura de la conducerea ICR în favoarea lui Patapievici, apoi cu Eugen Uricaru, scos din cursa pentru preşedinţia USR, şi exemplele pot continua până la cazul central al cărţii Aurei Christi, acela al lui Nicolae Breban, şi el un „incomod” de anvergură prin publicistică şi, mai ales, prin cărţile amintite, în frunte cu Trădarea criticii.

Aşadar, nu e vorba de cazuri izolate, nesemnificative, ci de un fenomen foarte grav al „revizionismului” postdecembrist al deţinătorilor puterii în cultură, fenomen asociat cu acela al demitizărilor menite să elimine din centralitatea canonică a literaturii şi culturii române valori ca Eminescu, Iorga, Blaga, Rebreanu, Ion Barbu, Mircea Eliade, Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu ş.a.m.d. Radiografierea fenomenului a fost realizată îndeobşte de două cărţi-eveniment semnate de Gabriel Andreescu^[6] şi Nicoleta Sălcudeanu, lucrări la care Aura Christi apelează frecvent, aducând propriile argumente. În esenţă, veritabilii oponenţi ai regimului dictatorial din ţară s-au văzut etichetaţi drept „colaboraţionişti”, pe când „anticomuniştii” autocronici (cum i-a numit Paul Goma), inexistenţi sub regimul Ceauşescu, nu numai că îi fac uitaţi pe cei care au exercitat poliţie politică în structurile serviciilor secrete, dar transformă protestatarii şi victimele în vinovaţi. Argumentând, prin stăruitoare investigaţii în arhive, că Adrian Marino şi Nicolae Breban n-au fost colaboratori ai Securităţii, Gabriel Andreescu scrie: „Rolul călăilor şi victimelor se inversează, toţi nevinovaţii devin vinovaţi, iar adevăraţii vinovaţi devin eroi.” Dintr-o convorbire a lui Breban cu generalul-anchetator Nicolae Pleşiţă, se trage concluzia „colaboraţionismului”, cu acuzaţia că a mai fost şi „agent de influenţă” al regimului, pe când numeroasele convorbiri ale altor scriitori cu Gogu Rădulescu (care avea în subordine Securitatea), şeful lui Nicolae Pleşiţă din Biroul Executiv al Comitetului Central al PCR, nu numai că n-au fost colaboraţionişti, dar sunt consideraţi „anticomunişti”. Estimp, Breban este catalogat, nici mai mult, nici mai puţin, ca „antianticomunist”(!), când, în realitate, el n-a vizat decât „bolşevismul anticomunist”, cum nimerit i-a spus Norman Manea.

Justiţiarii purismului moral maniheist, incapabili să iasă din cadrul raţionalist al logicii binare, nu numai că nu pot avea detaşarea nietzscheană a lui dincolo de bine şi de rău (singurul raport valid între artă şi morală, scos în relief, pancronic cu Nietzsche, de Titu Maiorescu), dar se văd neajutoraţi şi în ceea ce priveşte evaluarea obiectivă a istoriei româneşti (vezi cărţile de o vastă documentaţie ale istoricului american Larry L. Watts^[7]). Trebuie distins între primul Nicolae Ceauşescu al anilor 1966-1971, al anului 1968, când a fost posibilă ascensiunea generaţiei ’60 împotriva efectelor devastatoare ale proletcultismului, ca resurecţie a spiritului naţional, prevăzută de Mircea Eliade în Destinul culturii româneşti (1953), şi cel de-al doilea Nicolae Ceauşescu, al Tezelor din Iulie, 1971, care a produs fractura gravă dintre politica externă de independenţă faţă de Moscova şi politica internă de restricţii ale libertăţilor spirituale şi materiale. Ca şi alţi scriitori ai vremii (Al. Ivasiuc, Paul Goma ş.a.), observă Aura Christi, „Nicolae Breban l-a admirat pe primul Ceauşescu, dictatorul luminat care a liberalizat România, smulgând-o din ucigătorul marasm proletcultist”. Ascensiunea lui până la membru supleant în Comitetul Central al PCR putea fi o garanţie că politica oficială se îndreaptă spre calea organică a României, spre ieşirea totală din sistemul bolşevic moscovit. Vrem nu vrem, precizează Nicolae Breban, momentul 1968 a schimbat cursul istoriei, deschizând drumul spre prăbuşirea imperiului bolşevic.

Atunci când Ceauşescu a dat primul semn că se opune acestui drum, fie şi pe via comunismului extrem-oriental, Nicolae Breban şi-a dat demisia din Comitetul Central, eliminat fiind şi de la conducerea revistei România literară, spre a fi preluată pentru „debrebanizare”, de echipa George Ivaşcu – Nicolae Manolescu. Gestul lui Nicolae Breban din 1971 a deschis calea celorlalte disidenţe, culminând cu Paul Goma, din clipa când Ceauşescu n-a fost în stare să respecte principiile „coşului III” ale Conferinţei de la Helsinki, din 1975, anume respectarea drepturilor omului (Larry L. Watts). Solidarizarea generaţiilor de scriitori în anii ’60-’70, pe care Breban a susţinut-o din răsputeri şi a elogiat-o şi prin portretele prietenilor din tinereţe realizate în Trădarea criticii (Nicolae Manolescu, Matei Călinescu, Ion Negoiţescu, Eugen Simion, D.R. Popescu, Nicolae Balotă, Augustin Buzura, Nichita Stănescu, Lucian Raicu ş.a.), a fost posibilă prin credinţa apărării spiritului creator naţional sub semnul esteticului. Fisura târzie, scoasă la iveală în 1989 şi propulsată în prim-planul vieţii politice şi culturale, ţine de puterea bicefală din rândurile partidului comunist, aceea orientată spre Moscova, a foştilor kominternişti, şi, pe de altă parte, „naţionalii” care au produs desprinderea de Moscova, făcând figură aparte în Tratatul de la Varşovia. Şi acum vine partea stranie a istoriei recente: răsturnarea din 1989 a însemnat nu victoria spiritului naţional reprezentat de disidenţi ca Paul Goma, Nicolae Breban, Dumitru Ţepeneag, Virgil Tănase ş.a., ci n-a fost decât revanşa bătrânilor kominternişti moscoviţi raliaţi la „perestroika” gorbaciovistă (vezi Scrisoarea celor şase, în frunte cu Silviu Brucan), moscoviţi care i-au absorbit, în victoria lor, şi pe urmaşii bătrânilor (Vladimir Tismăneanu et comp.). Trebuie răspicat spus: revoluţia din decembrie 1989 a fost naţională, dar a fost contracarată de furtul de revoluţie al vechiului curent promoscovit întruchipat de Silviu Brucan. Aşa se face că foştii kominternişti s-au văzut în postura de a-şi schimba părul din comunişti în „anticomunişti”, ferchezuiţi, în ultimă înfăţişare, cu eticheta de… neoconservatori! În această capcană au căzut şi oponenţii regimului comunist sprijiniţi de aripa „Europei libere” pariziene reprezentată de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Tot ce s-a petrecut în ultimii 24 de ani în România, cu prăbuşirea generală a ţării (economic, cultural, spiritual), în pofida intrării în NATO şi în UE, îşi are sorgintea în acest nod gordian al istoriei româneşti. Bunăoară, în condamnarea oficială a comunismului nu disidentul naţional Paul Goma a fost chemat s-o facă, ci Vladimir Tismăneanu, „disident” fabricat în ultimul ceas, urmaş al părinţilor care ne-au adus comunismul pe tancurile sovietice, transformat peste noapte în „neoconservator” de formaţie… pseudoamericană!

Gruparea care a preluat cu maximă fidelitate doctrina est-etică a parizienilor, în care kominternismul reşapat a găsit o adevărată mană cerească, coroborată cu politically correct, a fost Grupul pentru Dialog Social, operă a lui Brucan (când a aflat de implicarea lui Brucan, Monica Lovinescu a avut o tardivă tresărire de regret!) şi a lui George Soros, ideologul perestroikăi gorbacioviste (a se vedea cartea acestuia Pentru o transformare a sistemului sovietic, una dintre primele traduse, nu întâmplător, la Editura Humanitas a lui Gabriel Liiceanu, în 1990). Vechiul bicefalism de sub dictatură a reizbucnit şi în sânul scriitorimii cu o violenţă incredibilă. Zadarnic a încercat un spirit lucid ca Eugen Simion să-i pună capăt, în numele esteticului, ca atitudine apolitică. Maniheismul catar (cum l-a catalogat încă N. Steinhardt, citind Jurnalul de la Păltiniş) a devenit conduita inflexibilă a lui Gabriel Liiceanu, care militează, obsesiv, în numele Binelui, acesta nefiind decât de partea „boierilor minţii”, după cum Binele era altădată doar apanajul nomenclaturii comuniste. În Trădarea criticii şi în alte texte, Nicolae Breban este cea dintâi voce a unui mare scriitor care demontează rolul nefast jucat de Grupul pentru Dialog Social, beneficiarul de vârf al puterii culturale postdecembriste („Nimeni nu mai ascunde astăzi faptul că GDS-ul, de pildă, este cel care conduce de douăzeci de ani cultura”, zice prozatorul). Situaţia a dus la distrugerea rostului scriitorimii, prin trădarea rolului ei de apărător al valorilor şi creativităţii naţionale. Aura Christi subliniază, laitmotivic, acest aspect. Autorul romanului Animale bolnave consideră că GDS, ca „organizaţie culturală exclusivistă”, susţinută şi de Nicolae Manolescu, plus de o reţea de instituţii publice din ţară şi din străinătate, a fracturat cultura română, fenomen la care nici USR, nici Academia Română n-au reacţionat, permiţând „cantonarea spiritului critic românesc în ţarcul mizelor minore”, având ca principală consecinţă expedierea „marilor spirite fondatoare ale neamului românesc” „în tagma valorilor învechite”, inventându-se, în schimb, o „tablă de valori acceptate”, care este, de facto, „intruziunea brutală a politicului în judecata estetică, pentru ca să se recurgă, ca pe vremuri, la un soi de «politică de cadre», valoarea unei opere fiind decretată prin grila apartenenţei la partidul X sau Y”. Asta în vreme ce principalul lider este doar un excelent librar şi editor (dar nu de literatură naţională, Humanitas nefiind de factura Gallimard!), însă nu şi un mare filosof şi scriitor, în pofida imaginii create.

În urma acestor demontări necruţătoare, argumentează Aura Christi, Nicolae Breban a fost supus, dosariadei, una dintre maculările mizerabile ale unei mari personalităţi de după 1989 (vezi capitolul V. Dosariada postcomunistă. Nicolae Breban). Autoarea realizează o veritabilă Apărare a lui Nicolae Breban, evocând celebra Apărare a lui Socrate. Din acest punct de vedere, cartea ei se focalizează, ca semnificaţie, acum, spre ceea ce am putea numi trădarea scriitorului Breban. Pot fi inventariate două decenii de atacuri numai în România literară, afirmă Aura Christi. Şi asta asupra unei personalităţi pe care a cunoscut-o foarte bine şi pentru care poate depune mărturia: „Nicolae Breban e unul dintre cei mai curaţi oameni cunoscuţi de mine vreodată. Şi am cunoscut câţiva.”

Oare nu tocmai de asta a trebuit să existe „cazul Breban”?

Am sărăci cartea Aurei Christi reducând-o la apărarea personalităţii unuia dintre marii prozatori ai Europei contemporane. Cartea ei pune şi problema plagiatului (cu acea stranie metamorfoză a lui George Stanca în Ghenadi Strungar, jefuitor al traducerii jurnalului tolstoian, realizată de Janina şi Ion Ianoşi!). Include o antologie de texte realizată de ancheta Contemporanului pe tema Valorile României – valori europene, precum şi două dialoguri ale Aurei Christi cu Gabriel Andreescu şi Olimpiu Nuşfelean, toate având rostul întregirii mesajului polemicelor autoarei. Miza majoră este literatura română aflată în Zodia Cumpenei. Aura Christi spune adevăruri grave, riscând, la rându-i, să se expună pe sine „linşajului” mediatic, ca să mă exprim în jargonul recent al publicisticii. Poate că e prea îndârjită, prea pune toate la inimă, dar o face cu toată responsabilitatea, sprijinindu-se, prin cele două mottouri, pe profetismul eminescian din poemul dramatic Andrei Mureşanu, dar şi pe gândul profund al unuia dintre maeştrii ei, Friedrich Nietzeche: „Un popor nu se caracterizează atât prin oamenii mari, pe care îi are, ci, mai ales, prin felul în care îi recunoaşte şi îi stimează pe aceştia”.”

Theodor CODREANU, prefața la vol.

Acasă – în exil

„Am căutat timp să citesc cartea ta cu atenţie, deşi unele dintre fragmente mi-erau cunoscute. Te exprimă foarte bine: este polemică, are energia de care am mai zis şi pe care ai contestat-o, este o asumare sinceră şi urmând chemarea ta, felul tău de a vedea lucrurile, de a fi alături de «oamenii mari» şi de a duce împreună lupta pentru valorile în care crezi. Este vitală şi, ca la Marino, repetiţia este motivată de (şi exprimă) intensitate. A o citi în afara caracterului ei polemic şi a sensului de afirmare a solidarităţii cu comunitatea de care te simţi ataşată înseamnă a o rata. Cred că a fost foarte bine să începi cu cazul Marino, căci este exponenţial, dar şi mai clar decât altele.”

Gabriel Andreescu

„Concluzia centrală care ascunde chiar miza întregii cărţi: «Nu cred că fenomenul globalizării, răspândit pe mapamond, a clătinat identitatea francezilor, a nemţilor, spaniolilor sau rădăcinile altor naţiuni. Oricât de straniu ori deplasat ar suna pentru urechile unor comentatori români, adepţi ai politicii corecte, voi spune un adevăr familiar naţiunilor mari ale lumii. Există lucruri ce nu pot fi negociate. Între acestea sunt ţara, familia, limba, identitatea şi neamul». Or, în România aceste dimensiuni ale fiinţării noastre se «negociază» de peste două decenii, în condiţii mistificatorii de intimidare, ameninţare că nu poţi fi «în rândul lumii», «European» şi globalist, dacă nu renunţi la propria identitate, la propriile resurse umane, naturale, spirituale. Or, scriitorul român, de la cronicari la Şcoala Ardeleană, paşoptişti, marii clasici, generaţia Marii Uniri, cea interbelică au fost păzitori ai fiinţei româneşti prin forţa creaţiei şi a ethosului lor, cu întrerupere în deceniul proletcultist, pentru a se revigora cu generaţiile lui Nicolae Labiş, a lui Nichita Stănescu, a lui Nicolae Breban, Ioan Alexandru, a lui Cezar Ivănescu şi a Aurei Christi, de îndată ce o parte dintre optzecişti s-a trezit din torpoarea simulacrelor postmoderniste. Sintagma din expresia trădarea scriitorului are, acum, o dublă trimitere: scriitorul român a fost trădat de elitele politice postdecembriste, după cum scriitorul, la rându-i, şi-a uitat menirea de păzitor al fiinţei naţionale. Soluţia, crede Aura Christi, este, pe de o parte, heideggeriana păzire a fiinţei de către poeţi, pe de alta, întoarcerea la vechea tablă a valorilor europene şi româneşti, toate abandonate de mentalitatea postmodernistă.” Theodor Codreanu

„Ce sunt aceste polemice? O seamă de arabescuri exce­sive, radiografia patetică şi lucidă a unei sfâşieri, o serie de tentative de a înţelege, eşuate în neînţelegere, reportajul unor revolte aneantizate în albia deznădejdii şi a refuzu­lui de a accepta să asişti – redus la muţenie, deci, vinovat din start – la comercializarea, trivializarea infernului co­munist. Proces culminat, incredibil, cu un masacru al ino­cenţilor regizat într‑un stil de extracţie neostalinistă. Cum să califici altfel vânătoarea de oameni mari, prin care s‑a perpetuat europenitatea culturii române în anii dictaturii stalinisto‑dejiste? Vânătoare organizată sub ochii noştri, în sărmana noastră democraţie. Ce sunt aceste polemice? Poate, un semn al speranţei că nu e vândut chiar totul. Nu e terfelit chiar totul. Nu e pierdut chiar totul.” Aura Christi

„Născută în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (de precizat: basarabenii au fost primii care au declarat 31 august zi închinată limbii române; noi, regăţenii, doar i-am urmat; cât despre o vremelnică ministresă a Culturii, Biro, parcă, zisă „bipeda”, voia să treacă limba română drept limbă străină), Aura Christi a ales să vină la Bucureşti, imediat după 1990. Şi-a asumat riscul ca discursul său pentru limba şi literatura română să genereze respingeri dure, neargumentate, dar s-a mobilizat energic în lupta pentru apărarea legitimă a culturii vii. A luat lucrurile în tragic, cum şi sunt. Şi eu iau parte la proiectele şi programele desfăşurate de „tribul Conte”, cum îi place Aurei să ne spună, începând cu Apelul pentru salvarea culturii vii, din 2006.

Miza scriitoarei este: „Unghiul mizerabilist şi adesea calomniator din care e tratată, nu rareori, ţara noastră, ar fi încet, treptat, modificat” (Acasă – în exil, p. 90). Spus cu un vers de Mihai Ursachi, încordat e arcul. Gata să tragă săgeata. Aura Christi reuşeşte, ca-n Odyssea, să-l încordeze şi să ţintească. Numai că Ithaca a fost curăţată de rău, nu şi România de detractorii marilor valori, cântând pe struna corect-politică. Iată de ce se simte depeizată: „Da, m-am trezit acasă în exil. În viaţa românească există găşti care se sfâşie între ele” (lucr.cit. p. 95). Sunt oameni-Fiare şi „oameni în fiare”, cum decupează Mircea Platon din Marin Sorescu, Viziunea viziunii, Albatros ’92, carte interzisă.

„Exilul e greu de dus pentru cel care-și iubeşte patria”, spunea autorul romanului, Le vingt-cinquième heure, Virgil Gheorghiu, homme de foi et de lettres. Iar preotul se ruga pentru patria îndepărtată: „Seigneur, aie pitié des Roumains et de la Roumanie!”.

Voi reveni la felul Aurei Christi de-⁠a lupta (stilul polemicelor ei este inconfundabil) şi de a se ruga pentru limba şi literatura română, pentru „elita creatoare” a ţării.”

Magda Ursache, Scriitor în exil, în Contemporanul, nr. 8/ 2016

„Numărul scriitorilor basarabeni strămutați în România și asimilați vieții literare de aici nu e mai mare decît o marjă de eroare. Probabil că Vasile Ernu, Mihail Vakulovski și Aura Christi sunt cei mai cunoscuți. Alexandru Vakulovski, fratele lui Mihail, a fost, dacă îmi amintesc bine, expulzat la un moment-dat din România, pentru vina de a nu-și fi înnoit viza de ședere. Deși de opțiuni ideologice dintre cele mai diferite, mergînd de la patriotismul civic sovietic al lui Ernu la naționalismul clasic al Aurei Christi, scriitorii basarabenii cad cumva greu stomacului dîmbovițean, care pînă una alta ține loc de matrice stilistică a culturii române de azi. Chiar și Pavel Stratan, poet care a avut inspirația să compună și niște șlagăre care păreau că îi vor ușura pătrunderea în spațiul cultural românesc, a fost în vreo două rînduri învinețit pe motive politice (de exemplu, pentru opțiunile sale din timpul campaniei electorale din Republica Moldova). Suspectați fie de internaționalism comunist, deci de putinism, fie de naționalism, deci de putinism, fie de „ortodoxism”, deci de putinism, scriitorii basarabeni stabiliți în România sunt mai degrabă nefrecventabili. Singurii frecventabili sunt scriitorii basarabeni care vin în vizită în România, delegațiile „fraților de peste Prut” care trec periodic granița pentru lecturi și agape frățești.

Ca urmare, mi se pare firesc ca Aura Christi, scriind într-un stil de „rusoaică dezlănțuită” (după propria ei expresie), să simtă că întoarcerea acasă, în România, nu rezolvă problema exilului interior al scriitorului basarabean, trăind în teritoriul dintre granițele României și cele ale lumii ruse. Dar oare nu e marginalitatea un îndemn la a deveni propriul tău centru? Iată ce lume interioară, ce fel de „centru”, de „acasă” își statornicea Aura Christi copilărind într-o lume percepută mai întîi ca iarnă de basm rusesc coborîtă peste un peisaj moldovenesc-Ortodox: „În serile de iarnă de acum cîteva decenii, cînd ziua se îngîna cu noaptea, îmi plăcea să întîrzii în fața geamului bunicii mele materne, Axenia, care locuia în Nordul extrem al Moldovei, în preajma Mînăstirii de la Jabca – singura mînăstire din Basarabia a cărei activitate n-a fost suspendată de autoritățile sovietice […] Eram fascinată de acel locaș monastic, unde părea că timpul n-a mișcat de secole – schitul Jabca a fost întemeiat în secolul al XVII-lea – și, nu mai puțin, de lumea zăpezilor și a frigurilor atroce din copilăria mea. Erau niște ierni cumplite, omăturile ajungeau, ca în basme, cît un stat de om. Prin dreptunghiul ferestrei cu ramele din lemn masiv, de un albastru intens, ca și mînăstirea din valea Nistrului, străjuită de stînci gri, portocalii, și brazi uriași, aroganți, urmăream lumea de-afară, care mi se părea străină și unică. Vedeam totul parcă de la mii de kilometri distanță”. Cu geamurile acoperite treptat de cristale de gheață care adînceau lumea exterioară în ceață, „lumea dinlăuntrul meu apărea din ce în ce mai limpede, ca un foc în ceață, iar, într-un tîrziu, ca o grădină îmbelșugată, unde puteam să evadez oricînd doream, simțindu-mă – în acea grădină-suflet – acasă”.

Acest sentiment copilăresc al asimilării lumii înconjurătoare cu ochii măriți, dar din interiorul unui spațiu protector, al unei matrici concrete, al odăii în care ardea focul în sobă și în care își făcea de lucru bunica, face loc, pe măsură ce poeta se maturizează, altuia. „Departele” devine din ce în ce mai concret – exil – în vreme ce „acasă” devine din ce în ce mai spiritualizat, astfel încît întoarcerea „acasă”, în România anilor 1990, e trăită de poetă ca o formă de exil : „Nu știu de ce imaginea acelor mîini ale bunicii materne și a ferestrelor mă va însoți de-a lungul anilor, devenind mai prezentă din 1993 – anul în care, stabilindu-mă la București, mi-am fracturat destinul. Pentru prima dată în viață mă aflam departe de familia mea, departe de urbea primei mele tinereți. Eram singură, într-un loc pe care îl regăseam, la fiecare pas, străin, deși l-am visat răstimp de decenii. Sunt acasă, în România, îmi repetam. Îmi repet și acum, de altfel. Nu poți să te simți străin acasă. Nu ai cum să te regăsești acasă în exil, îmi tot repetam” (p. 35). Procesul întoarcerii acasă a fost cu atît mai problematic cu cît România în care a revenit Aura Christi în anii ’90 intra într-un interval al schimbării perpetue, într-un tunel al cărui capăt era marcat, chipurile, de o luminiță, luminiță care se dovedea a fi doar focul făcut de alți oameni pierduți prin subteranele tranziției care ne ține loc de istorie. Aura Christi se întorcea acasă într-o Românie care se exila din ea însăși, ale cărei „elite” luau distanță – nu poetică, ci acrită – de tot ce însemna identitata, istoria și tradițiile culturale naționale. Această carte, Acasă-în exil, ne prezintă tocmai încercările Aurei Christi de a contribui la stoparea procesului de alienare cultural-identitară a României. Proces cu atît mai frustrant pentru orice om normal, cu cît arbitrariul noilor mercuriale culturale – pentru că de sisteme de valori, de constelații axiologice nu mai poate fi vorba – este evident.

Ceea ce impresionează la o primă vedere este efortul depus de Aura Christi pentru a susține împotriva curentului niște evidențe sau niște lucruri care obișnuiau să fie socotite astfel, cum ar fi faptul că Rilke nu e, după cum o anunța pe AC un poet la modă pentru un sfert de ceas, „depășit” (p. 48), că Eminescu nu e „învechit” sau că lui Nichita Stănescu nu trebuie să îi ardem opera, așa cum cerea una dintre frunțile trilobate ale jurnalismului românesc. Aura Christi se minunează laolaltă cu noi de un Mircea Cărtărescu, veșnic candidat Nobel – postură care nu e decît o mutație postmodernă a pribegiei vechilor pretendenți la tron de la noi sau a „falșilor Dimitri/țari” de la ruși -, care o dată ne spune că el reprezintă lumea culturii americane, a pletelor și a „emancipărilor de tot felul”, lume opusă celei a culturii europene, a muzicii clasice și a saloanelor, iar altă dată se plînge că pleacă din România pentru că lumea nu apreciază cultura înaltă, adică scrisul lui. Incoerența e evidentă, dar acest tip de incoerență – care face imposibilă orice construcție politică sau culturală – a fost căptușită cu beton armat și ridicată la rangul de proiect de țară de către membrii elitei actuale. Trăim în plin haos, un haos care absoarbe sau risipește energiile oricărui om lucid și onest. Din acest punct de vedere, doar cineva – aparent – inepuizabil, o „rusoaică dezlănțuită” precum Aura Christi se poate confrunta cu gaura neagră a sistemului. Sistem care găsește normală falsificarea canonului literar românesc finanțînd prin ICR-Patapievici traducerea în limbi de circulație internațională a 20 de apariții editoriale ale lui Mircea Cărtărescu, 3 ale Ninei Cassian, 7 ale lui Lucian Dan Teodorovici, 2 ale lui Andrei Pleșu sau 3 ale Ceciliei Ștefănescu și a exact 0 (zero) titluri de Tudor Arghezi, Ion Barbu, Liviu Rebreanu, Hortensia-Papadat Bengescu, Dumitru Radu Popescu, Sorin Titel, Nicolae Breban sau Marin Preda (p. 116).

Ocultarea operei e completată de încercări de desființare a omului, așa cum s-a întîmplat cu Nicolae Breban, despre al cărui (ne-)caz Aura Christi scrie pe îndelete. Nu e un mister pentru nimeni faptul că, în România, așa-zisul „proces al comunismului” a devenit o afacere grotescă a odraslelor de nomenclaturiști din cartierul Primăverii (p. 263). Mai toate organismele create pentru a scoate la lumină rețelele și istoria regimului comunist (CNSAS, Comisia Tismăneanu) s-au născut modificate genetic, puse de la bun-început sub conducerea unor garnituri care asigurau compromiterea demersului (cu excepția IICMER, care însă a fost deturnat sub Boc-Băsescu). Astfel, în cazul CNSAS, fie nu se respecta legislația și regulile bunului-simț și membri ai comitetului director al instituției bîrfeau în public sau slobozeau acuzații după cum le venea lor bine (cum a fost cazul lui Nicolae Breban, acuzat, după cum a hotărît și instanța, pe nedrept de colaborare cu Securitatea), fie se aplica regula „securiștii noștri sunt mai buni decît securiștii lor” și diverși prieteni ai elitei, cum ar fi Sorin Antohi, erau trecuți cu vederea în campaniile periodice de demascare a informatorilor, ba chiar erau invitați să facă parte din diverse organisme ale decomunizării.

De fapt, după cum arată și Aura Christi, absurdul decomunizării nu e decît o prelungire a absurdului comunizării, o altă manifestare a unui regim din al cărui ghem încîlcit de „lumini și umbre” încă nu am reușit să ieșim. Astfel, vorbind despre greutățile întîmpinate de Breban în a-și vedea publicat romanul Bunavestire, Aura Christi se întreabă cum ar fi să-i reproșezi lui Breban încercarea de a obține sprijinul lui Cornel Burtică – înalt activist de partid – care a intervenit pentru publicarea la Editura Junimea a romanului Bunavestire, roman blocat la Cartea Românească de Marin Preda pe motiv că nu era suficient de marxist: „Așadar, cine dintre cei trei e mai vinovat? Breban? Burtică? Preda? Există grade de vinovăție” (p. 262). În această vignetă mi se pare că avem prinsă foarte bine natura aporetică (aporos = fără ieșire) a comunismului, un regim în care broasca țestoasă ajungea invariabil la linia de sosire înainte de Ahile. Mai trist e că și după căderea regimului comunist ne aflăm încă eternizați în intervalul aporetico-dilematic al fărădelegilor de tot felul săvîrșite, acum, în numele luptei împotriva comunismului.

Un alt aspect foarte interesant al cărții e cel al continuităților, sesizate foarte bine de Aura Christi, dintre modul în care Securitatea utiliza „zîzania, disensiunea și zvonistica intoxicantă” în anii 70, pentru a rupe coeziunea grupurilor de scriitori care manifestau independență de gîndire, și modul în care acționează establishmentul intelectualo-informațional azi (p. 352). În repetate rînduri e evocată solidaritatea dintre Nicolae Breban și Nicolae Manolescu din anii 70, solidaritate care s-a frînt după 1989, în condițiile în care Breban a continuat să asume – nu „cu succes”, ci legitim, confirmat de alonja operei post-decembriste – identitatea, obligațiile și ritmul de muncă ale unui mare romancier național. Cred că fractura dintre cei doi – văzuți aici ca reprezentanți ai unor tipuri, nu doar ca oameni de litere – are de a face și cu modul în care autenticul anticomunism românesc a fost subminat după 1989. În timpul Războiului Rece, propaganda americană (și, prin urmare, o mare parte a celei Vestice) avea indicații pe linie oficială de a combate comunismul în numele religiei, al naționalismului, al tradițiilor culturale clasice. Comunismul era prezentat ca o metastază provocată de ideologie unui corp social. Ca atare, comunismul era combătut mai ales în numele unei rînduieli: de aici, accentul pus de propagandă pe monarhie, pe partidele istorice, pe emisiuni creștine, pe apelul la clasicii literaturii cenzurați sub comunism. Imediat după 1989, toate aceste valori au fost denunțate de noii anticomuniști drept „fasciste” și ni s-a spus că a fi anticomunist înseamnă a consuma „emancipările de tot felul” de la care se revendică Mircea Cărtărescu. În acest context, unii au refuzat să se adapteze noii realități și, precum Nicolae Breban, au rămas fideli unui ideal clasic, conservator, tradițional de scriitor, de om de cultură, de romancier. Alții, au fost mai adaptabili și au văzut în telecomenzile puse la dispoziție de sistem un mod plăcut de a-și petrece viața. Anticomunismul postmodern, cinic, frivol, la fel de an-istoric ca și comunismul ortodox ideologic al începuturilor sau precum cel metastaziat birocratic al sfîrșitului, le priește.

Aura Christi a intrat în conflict deschis cu acest tip de sensibilitate. Situația analizată, dezbătută și combătută de ea nu are, momentan, ieșire pentru că nu e simplul rezultat al contextului românesc, ci al intereselor geo-politice globale. E vorba de o refracție românească a unei „soft-power” globale. Sunt ticăloșii concepute conform sloganului „think global, act local”. Ceea ce nu face decît să sporească meritele atitudinii Aurei Christi și să ne facă să dorim o schimbare de constelații. E prea mult timp de cînd trăim acasă ca în exil.”

Mircea Platon, Acasă – în exil. Viză de ședere,

în Convorbiri literare, nr. 10/ 2016

^[1] Interviu acordat lui Mihai Ciocanu, în Columna, Chişinău, nr. 12/1992.

^[2] Cf. James Finn Graner, Poveşti corecte politic de adormit copiii, trad. din engleză de Felicia Mardale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.

^[3] Pentru amănunte, a se vedea Theodor Codreanu, De la marxism la „corectitudinea politică”, în „Însemnări ieşene”, revistă de cultură, Iaşi, seria a treia, anul I, nr. 2, octombrie 2009, pp. 12-17.

^[4] A se vedea Theodor Codreanu, Transmodernismul, Editura Junimea, Iaşi, 2005, col. „Ananta. Studii transdisciplinare”, capitolele Postmodernismul înalt, I, II, III.

^[5] Nicoleta Sălcudeanu, Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, Colecţia „Aula magna” a Editurii Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013.

^[6] Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea arhivelor securităţii, Editura Polirom, Iaşi, 2013.

^[7] Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. din engleză, de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucureşti, 2012; Larry L. Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece, trad. din engleză, de Adriana Bădescu, Editura Rao, Bucureşti, 2013.