„Recapitulăm altădată spusele lui Rainer Maria Rilke referitoare la generații cu un amestec de uimire și spaima; astfel, autorul Elegiilor duineze – scrise, e știut, pe întinderea a mai bine de un deceniu – susține că se succed mereu trei generații: cea care l-a găsit pe Dumnezeu; cea care construiește temple; cea care smulge pietre din templele înălțate pentru a ridica colibe.

Acum însă, depășind uimirea, spaima, susțin aceleași lucruri emise și odinioară, lucruri de care sunt aproape sigura mai ales atunci când sunt eu însămi: nu știu dacă l-am găsit pe Dumnezeu; când mi se pare ca îl simt aproape, în mine, îl pierd, îl pun la îndoială, mă „cert” cu el, imaginez psalmi în răspăr; mi-aș dori/vreau să cred. Nu sunt sigură că voi avea forța să construiesc în continuare templul meu din cuvinte. Dar știu ca nu voi smulge pietre din temple străine pentru a construi colibe. Aceasta siguranță, chiar dacă fragilă, chiar dacă se susține, se construiește din mers, poate fi semnul unui început.

Am adunat – la îndemnul editorului meu – aceste dialoguri, selectate din nu puține altele, realizate în timp, într-o carte, întrucât ele constituie semnele unei treceri, semnele efortului susținut de a construi un destin; unul literar, desigur. Nu știu dacă aceste dialoguri, constituite în exerciții de destin, făcute în siajul lui Ignațiu de Loyola, pe urmele Sfântului Augustin, sunt convingătoare; pentru mine ele rămân a fi circumscrise foamei (până la un punct, unamunoiene) de a fi. Ceea ce probabil nu este deloc puțin. E limpede însă că timpul, critica, lectorii urmează să judece dacă aceste exerciții rezistă, dacă, în adevăr, sunt semnele unui destin literar.” (Aura Christi)

O istorie a mentalităților predominante în perioada post-decembristă.