● „Marea varietate a numelor şi culturilor din care provin creatorii citaţi în acest voluminos eseu, temele lor specifice, care, când îi apropie, când îi depărtează în amalgamul elegant, obsesiv, al autoarei – poetă şi romancieră ea însăşi – se adună însă şi se concentrează, aidoma unui spot intens de lumină, sub angulaţia aceluiaşi motiv pe care l-am putea numi obsesiv: cel al Viului! Prin această descoperire, intuiţie extrem de originală a unei teme eseistice, mai ales în spaţiul cultural autohton, Aura Christi se avântă pe terenuri ispititoare, riscante nu rareori în ochii acelor pedanţi, care suportă greu alunecarea din tiparele prestabilite, dacă nu din convenţiile tiranice ale modelor culturale, cele numite azi, mai ales în lumea ştiinţelor „tari”, interdisciplinare.

Urmând cu o rară perseverenţă, cu o sclipitoare aplicaţie acest motiv, autoarea străbate, cum am văzut, vaste terenuri de „vânătoare” ale marii culturi europene, din preromantism, romantism şi până în cea mai apropiată şi familiară modernitate, apropiind, înrudind apăsat nume cunoscute, celebrisime, care altfel stau la o respectabilă, convenţională distanţă. (Chiar şi numele subsemnatului, împreună cu analiza afundă a unor romane ce-mi poartă semnătura, romane inundate, crede mereu Aura Christi, de tema viului, sunt prinse, nu pentru prima oară, e drept, dar cu o acuitate rară, în corul marilor nume şi texte europene de proză, fapt care, mărturisesc, m-a emoţionat şi mi-a dat, nu ştiu cum să spun, cumva, o bucurie certă, o aprehensiune care-mi anunţă, parcă, postumitatea. Marea Vamă a tuturor celor care sperăm că vom dăinui în turbionul feroce, drept, nu rareori, şi masacrator al timpului.)

(…) Suntem pe deplin convinşi că Nietzsche şi Marea Amiază sau această absolut originală, curajoasă Religie a Viului se vor înscrie nu numai printre exegezele importante, necesare, în acest moment, literaturii contemporane, ci va propune şi un alt stil al interpretării, repetăm încă o dată, extrem de curajos, al autoarei, deoarece se aplică, vine în urma unor mari hermeneuţi, exersându-se pe texte despre care nu se mai poate spune nimic!, ar exclama orice neofit. Acest curaj, credem noi, încă o dată, îi este dăruit literalmente Aurei Christi, căci ea nu ezită să se scufunde în întregime în baia fierbinte sau insuportabil de rece, de glacială, a unor texte, care, deşi scrise şi publicate cu un secol sau două înainte, ne apar mereu în faţă cu o luminiscenţă aburită, intensă, inconfundabilă, ca cea a unor culmi înzăpezite, eterne, ca acel spectacol al înălţării în zare a unui colos fals blând, precum Fujiyama, dându-ne mereu impresia de fugă şi de apropiere, de mişcare a acelor corpuri stelare, făcute doar pentru a fi contemplate. Cu un curaj, cu o spaimă admirativă, care sunt mereu tot atâtea daruri ale „senzaţiei estetice”, ale participării intime, totale, la Creaţie, abandonând mereu, la nu ştiu care margine de drum, ticurile, convenţiile numeroase, mărunte, care ne apără adesea, uneori chiar şi eternul „bun-simţ”.

În acest fel, drumul „înainte şi îndărăt” al autoarei, al autorului de azi, de la creaţie spre analiză şi comentariu, şi, încă o dată, fuga în ficţiune şi visare, sunt nu numai posibile, dar devin, iată, un stil. Un nou mod de apercepţie, de existenţă, o „cheie practică”, adesea eficientă, de a ne apropia încă o dată de acele culmi înzăpezite, aparent intangibile, pe care le-am evocat mai sus şi care plutesc mereu pe linia orizontului minţii, oferindu-se fără greş numai acelor priviri care nu pot trăi fără ele.

O hrană reală, a minţii şi sufletului, alături de muzică, înlocuindu-ne cu succes, adesea, povara unor amintiri care ne sufocă şi cărora nu le găsim întotdeauna înţelesul. Deoarece, adevăraţii poeţi ştiu! – sensul unor lucruri, ca şi al unor fiinţe care ne apar într-o lumină ciudată nu rareori se găseşte în altă parte! Ailleurs!”

Nicolae Breban, Splendidul travaliu al adorației,
în Cultura, 21 iulie 2011

● „Boala, citită ca „ pretext de a naşte viul”, este, în mod nietzschean (dar nici Thomas Mann nu este străin de această influenţă…), oarecum unilateralizată în secţiunea finală, foarte majestuoasă, a „Teribilelor abisuri’, determinând-o pe Aura Christi să interpreteze tot ce citeşte în cheie exuberantă, care se pretează la Moartea lui Ivan Ilici (Tolstoi), la două texte foarte frumoase din secţiunea a treia a volumului, dedicate lui D. H. Lawrence şi Iris Murdoch (în cazul celui dintâi, Şarpele cu pene i-ar fi venit ca o mănuşă analistei…), însă, personal, mă îndoiesc că „monologul proustian se construieşte labirintic, dionisiac”, anexarea lui Proust la o Religie a viului fiind, în ceea ce mă priveşte, cea mai dificil de acceptat partitură a volumului.

Mai e de relevat un ultim aspect, înainte de a încheia: nu numai prin câteva dintre sintagmele sale recurente, dar şi prin substanţa sa esenţială, cartea pe care tocmai o închidem derivă dintr-o religiozitate creştină profundă, „iisusiac” fiind unul dintre epitetele foarte des folosite, împinse, evident, înspre exces. Nietzsche ca „sacerdot de la Torino” e pios spus, dar poate că el însuşi ar fi fost primul care să protesteze împotriva unei asemenea sintagme; oricum, e cert că acolo – adică la Torino – numai „sacerdot” nu a fost… Religiosului din Nietzsche şi Marea Amiază i s-ar putea dedica un studiu separat, într-atât de interesantă şi de nietzscheană este „umbrela” sub care el este tratat. Aura Christi construieşte un religios redimensionat spre mit: ca şi cum, trecând „istmul ontologic” dintre pioşenie şi exuberanţă, Iisus devine Dionysos, într-un palimpsest cultural care pe mulţi îi exasperează. Interpretarea operei brebaniene ca „propunere mitică” face parte din acelaşi registru, tot aşa cum marginea diafană a mitului reapare obsesiv în numeroase alte eseuri, transformând întreaga carte într-o tulburătoare şi foarte vie mitoconstrucţie personală.”

Ștefan Borbély, „abisurile spiralate ale vieții”, postfața
la volumul Nietzsche și Marea Amiază, Editura Contemporanul, 2011

● „Legarea de fragmente (meta)literare, amalgamarea, implicit o programatica neglijare a disociativității propun în cartea Aurei Christi, Nietzsche și Marea Amiază, cuvânt înainte de Nicolae Breban, postfață de Stefan Borbély, Ed. Contemporanul, București, 2011, oarecum „metodic“, o practică personală a „comparatismului“. Disociat, iată, de formele sale istorice, mai mult sau mai puțin academizate, refuzate fățiș și acestea. Autoarea este, ca tipologie estetică, o neoromantică sau o romantică (post)modernă, iubitoare de apropieri ăi legături excesive, voit prea mari ori prea largi, făcute parcă pentru ca să încapă totul din ceea ce o preocupă ardent, pe multiple dimensiuni. De pildă, ca să exemplific doar cu una dintre laturi, integrează „frivol“ religia ăi mitul, referințe ca aceea la Scriptură și, numaidecât, la zeul grec Apollo, politeismul, grec indeosebi, fiind asumat. Disocierea este exprimată tot ca o asociere. Sculptorul Vasile Gorduz, creștin prin crez uman și artistic, este integrat politeismului și chiar pagânismului. Isus, prin citarea – repetată – a lui Schopenhauer, e așezat pe un fel de pat al lui Procust, aplicându-i-se de data aceasta scurtarea. Așadar, aparând ca „martir luminat“, supus psihologizării. Pâna la urmă sau poate doar între timp, Aura Christi, umblând pe traseele vii, ale viului – ontic și estetic –, „alege viața“ (și) prin Dumnezeu ori – scris mereu ortodoxizant – Iisus. Dar, în mod obișnuit, procustianizarea apare urmată aici nu prin scurtare, ci prin lungire, extensie, exces, exagerare – oarecum metodice. Deși obsesivă, fixată într-un cadru prestabilit, lectura, interpretarea, intelegerea – prin recurența de idei, cuvinte, citate – își dezvoltă obiectul, privit constant prin lentile augmentative.”

Marian Victor Buciu, Posibila carte a vieții,
în Cultura, 16 februarie 2012

● „Am terminat de citit cu infrigurareNietzsche si Marea Amiaza(oricum, verbul «a citi» nu sintetizează decât imperfect efortul sinestezic pe care-l necesită o carte atât de complexă și de bogată în idei). La un prim nivel, volumul poate fi lecturat ca un impresionant catalog al «marilor teme» din literatura europeană (germană, franceză, engleză, rusă, romană), aceea înrudită, direct sau indirect, cu suflul zarathustrian al fostului profesor de la Universitatea din Basel. La un nivel secund însă, mult mai profund și mai semnificativ, el este un elogiu excepțional adus vitalismului injectat de solarul divin, reflectat magistral prin textele unor Berdiaev, Șestov, Kierkegaard și mai ales Nietzsche. Filiația cea mai puternică și mai transparentă care îmi vine în minte după parcurgerea paginilor tale este Rudolf Otto: deși nu are nevoie să-l citeze niciodată explicit, cartea este infuzată de conceptul de «numinos», acel sacru inefabil intuit de teologul german în lucrarea sa capitală, Das Heilige. Te felicit pentru acest volum, exemplar în toate sensurile, și sunt convins că oamenii cărora li se adresează nu vor mai fi aceiași după parcurgerea sa.”

Cătălin Ghiță (Fragment dintr-o scrisoare)

● „Ultimului capitol (…) se ocupă de misterul farmecului straniu, de misterul «idioţeniei» lui Mîşkin, îi putem aplica, fără ezitare, epitetul de capodoperă. Prin îndrăzneala de a ataca altfel o problemă, cea a unui personaj faimos şi criptic, ultra-comentat, nu rareori uitat, ocultat de mai noile generaţii de literaţi, români sau europeni, ca şi prin asociaţiile inedite, suprinzătoare nu rareori, provocând nu de puţine ori o cu totul altă aşezare faţă de atâtea şi atâtea docte concluzii profesorale. Prin curajul şi calmul febril al poetei şi eseistei care ne dăruieşte, odată cu aducerea în pagină a atâtor nume ilustre şi noi, pentru mulţi, din literatura şi exegeza marii Ţări şi Imperiu al Răsăritului. Prin candoarea şi nevoia irepresibilă, tipică unui creator autentic, de a înţelege valorile. Valorile eterne şi mereu moderne, actuale şi inactuale totodată, desfidând modele, curentele pasagere şi nu rareori sufocante, de prin universităţi şi redacţii încropite, naive, în sensul rău al cuvântului. Prin nevoia de adevăr, dar şi prin lupta, efortul şi dovada acelei moralităţi superioare care, încă odată, se arată, se proclamă azi din atâtea guri închise, încleştate, la orizontul unei confuzii şi decadenţe stridente a valorilor artei, ştiinţei şi literelor continentale. Un eseu care, alături de altele, nu prea multe, de la noi sau de aiurea, ne leagă de acel trecut imperial al Europei, de acel «regat al spiritului», pe care îl invocă Faust”.

Nicolae Breban, Atracția adâncurilor, în
România literară, nr. 46, 2012)

● „Metafora cărţii Aurei Christi exprimă, în cele din urmă, chiar cheia scrierii ei ca suferinţă exuberantă şi moarte. Nu tu poţi scrie aşa ceva, spunea Rilke în Elegiile duineze, fiindcă într-un asemenea joc eul e o miză fatalmente debilă, marcată de insuficienţă metafizică şi de carenţă. O poţi face într-un singur fel, şi anume să te laşi scris de străinul care urcă în tine din chiar clipa în care ţi-ai gândit opera, aşa cum viaţa nu e, de fapt, ceea ce noi trăim, ci efemerul pe care moartea îl lasă în fiinţa noastră, invitându-ne, dacă putem, să-l preschimbăm în veşnicie.”

Ştefan Borbély, „Să te laşi scris de străinul care urcă în tine”,
în Contemporanul, nr. 1, ianuarie 2013

● „Un mesager consemnabil, printre alţi „cîţiva” este, cu siguranţă, Aura Christi. I s-a auzit vocea pregnantă şi captivantă în cărţile sale de publicistică, eseistică, în romane şi poezie; mai ales în poezie, cel mai roditor teren pentru idei frumoase şi sensibile, în spiritul gînditorului german. Îndeosebi volumul de poezii Sfera frigului se citeşte paralel şi în completare cu Nietzsche şi Marea Amiază. Este drept că ambele au apărut în acelaşi an, 2011, şi la aceeaşi editură, dar cititorul întrevede fără dificultate raporturile imaginative, intenţia bine condusă în direcţia transcrierii unor trasee ale ideilor filozofice în planul invenţiei poetice. Titlurile înseşi vorbesc de la sine. S-a zis Sfera frigului, în ton cu momentele agitate ale eului pornit pe căile grele şi singuratice ale cunoaşterii, să aleagă socratic între „multiplul” comun şi Unul divin, de data aceasta „supraom”; s-a zis Marea Amiază ca popas contemplativ pe culmile greu accesibile ale existentului. O „clipă repede” de bucurie şi de înseninare, după care aleargă fiinţa cuprinsă de doruri înalte. Căci bucuria, ni se spune, este însuşi scopul vieţii. Şi Beethoven, alt „mare german”, a compus o Oda bucuriei, în plină glorie şi ros de suferinţă, fără a fi, totuşi, nietzschean.

Fiecare dintre „cei mari”, în devenire, este îndemnat să se încreadă neabătut în eul său. De aici un evident paradox: în competiţia filozof-poet, al doilea are cîştig de cauză şi-şi îngăduie să se judece pe sine şi pe alţii după afinităţi, nu după norme şi concepte prestabilite. Cartea Aurei Christi, Nietzsche şi Marea Amiază, încearcă să cuprindă personalităţi diverse ca vîrstă culturală şi ca tip de limbaj poetic (poezie, roman etc.), dar anturate de „osia mare a viului” (Nicolae Breban), pusă în act de principii ce ţin de „voinţă şi de reprezentare”. Intenţia autoarei este să distingă în suita de eseuri din Nietzsche şi Marea Amiază un veritabil trib de creatori curajoşi şi integri care se confruntă cu un destin fără seamăn de greu, pentru a se bucura de priveliştile unei lumi descoperite de ei şi din ei înşişi, fără poveţe din afară şi sfidînd formele primitive de viaţă. Este vorba de „prestigiosul trib iubit atroce de noi din care ne revendicăm – şi afirmăm acest lucru răspicat, în gura mare, în condiţiile în care a-ţi recunoaşte influenţele e un gest taxat în pripă drept semn de slăbiciune, iar a urma o şcoală, a învăţa de la un maestru a devenit, vai, limbilor despicate, otrăvite, minţilor splendid de limitate ale decadenţei, o ruşine! – trib al dostoievskienilor şi nietzscheenilor, Hermann Hesse, Rainer Maria Rilke, D.H. Lawrence, Thomas Mann, Nicolae Breban, Nichita Stănescu…”. Lista este repetată, parţial sau în întregime şi cu alte prilejuri, cu intenţia de reconstituire ori de lărgire a „tribului”; la p. 125-126 în formaţia Proust, Musil, Thomas Mann, Herman Hesse, D. H. Lawrence, N. Breban, Iris Murdoch; sau la p. 136: Rilke, Tolstoi, Thomas Mann, Breban. În Elegii duineze, Rilke îi apare autoarei „nietzschean pur-sînge – cu o mare boală” (p.60), Baudelaire este „un alt nietzschean pur-sînge” (p. 92), iar sculptorul Gorduz, „uriaşul”, se dovedeşte a fi, „ca fire aristocratică”, deci din aceeaşi familie, doar „oarecum nietzschean” (p. 74).”

Petru Ursache, Vocea lui Zarathustra,
în Convorbiri literare, ianuarie 2013