Trei mii de semen (2007)

Jurnal de scriitor

Fragment ales

Există poeme care răsună tot timpul. Există poeme cărora nu le pasă de felul în care trece vremea. Există poeme care – cuprinzând câteva sau mai multe curente literare în vogă, mai mult sau mai puţin prestigioase – se află, inexplicabil, deasupra stilurilor, modelor, curentelor. Asemenea poeme se circumscriu, cred eu, stilului clasic şi ţin de ceea ce numea Ion Barbu „formularea clară şi melodioasă, […] construcţia solidă a clasicilor”.

E un capriciu poate: partea de gheaţă a lirei cere să fie exprimată recurgându-se la rimă, ritm, construcţie. Am mai consemnat că Ahmatova intervenea în structura poemelor, redacta versuri, iar uneori poezii întregi, schimba ordinea poemelor într-o carte. Ce era la mijloc? Maturizare continuă, obsesie a perfecţionismului, insatisfacţii la revederea vechilor manuscrise, un nou unghi apărut la recitirea volumelor de poeme de altădată?

Ahmatova, Stănescu, Bacovia, Ţvetaieva, Rilke, Emily Dickinson au scris poeme care îţi taie respiraţia. Poemele lor există, rămân vii; cărţile acestor mari creatori au, evident, destinul lor. Se mai poate oare spune ceva nou în poezie după ei, după Homer? Un răspuns afirmativ ar fi – previzibil – o curată nebunie. Fiecare din poeţii de astăzi, fiecare din poeţii viitorului însă se vor încăpăţâna să răspundă afirmativ la întrebarea mea puţin, recunosc, deşucheată. Nebunia lor va fi necesară… O nebunie curajoasă, subtilă.

Cât de mult seamănă şi cât de mult se deosebesc poeţii despre care scriu. Măreţia, solemnitatea fiecăruia sunt la fel. Şi totuşi… Măreţia Annei Andreievna are adeseori accente disperate; măreţia lui Nichita e ludică, e vorba de accentele ludice ale unei maturităţi artistice; măreţia bacoviană pune în valoare ternul și provincialul, învăluite în candoare. Măreţia Marinei e superior agresivă, iar cea a lui Emily – timidă şi impertinentă în egală măsură (cine, Doamne, şi-ar permite să se adreseze lui Dumnezeu astfel: „Tâlhar! Bancher – Tată Ceresc!” (şi, în continuare, citând din poemele dickinsoniene, voi recurge la traducerile Ilenei Mihai Ştefănescu din Emily Dickinson, Singurătate şi poezie, Editura Litera, 1995).

Zilele trecute, recitind mai multe pagini dintr-o carte la care lucrez, m-a pus pe gânduri o afirmaţie: dacă răutatea mea, îndreptată împotriva mea, ar fi avut ceva mai multă măreţie, n-aş fi publicat niciodată o carte. Aserţiunea mi se pare acum, în aceste clipe, o speculaţie superfluă, falsă. Nu sunt sigură că aş fi avut/aş fi găsit forţa de a nu publica. Iată o limită. Şi când mă gândesc la Emily… mi se face ruşine de mine, de tentaţia, mai exact, obligaţia de a publica, pentru a accelera ritmurile evoluţiei, pentru a mă detaşa de paginile scrise.

Cineva, în visele noastre, ne face promisiuni frumoase. Le luăm în serios; avem neseriozitatea și servitutea de a le lua în serios. Şi dacă acel cineva nu se va ţine de cuvânt? Iată riscul. Să crezi într-o promisiune până la capăt, rugându-te să fii ajutat în necredinţa ta.

Ei, cei mari, şi-au impus convingerea că poezia va renaşte pe măsură ce vor evolua ei înşişi. Şi-au impus următoarea credinţă nebunească: faptul că sunt poeţi trebuie să devină mit, lege; cu această lege au călcat legi omeneşti, prea omeneşti. O pildă elocventă: viaţa lui Emily, izolarea ei, fuga de comunitatea umană, de social, teama de a înfiinţa o familie, renunţarea (la vârsta de 30 de ani!) la viaţa sentimentală, călcarea sistematică a rigorilor limbii engleze. Rigorile, ritmurile interne ale poeziei dickinsoniene cereau călcarea regulilor gramaticale. Poeta şi-a respectat sinele capricios, ce simţea, gândea, exista altfel; a călcat legile limbii engleze cu riscul de a i se reproşa că nu le cunoaşte. Higginson, criticul, pe când Emily era încă în viaţă, pe când întreţinea o laborioasă corespondenţă cu ea, încerca să-i strunească voluntarismul, radicalismul și nebuneasca tentaţie de a merge până în pânzele albe. După moartea poetei însă, aducându-şi aminte probabil de eleganţa condescendentă, de reticenţa poetei ce-l asculta cu atenţie (dar, autoritară, pragmatică, îşi vedea de stilul ei), recitindu-i poeziile, a avut totuşi forţa să le vadă aşa cum erau. „La urma urmelor, nota Higginson, când gândurile cuiva îţi taie respiraţia, lecţiile de gramatică par o impertinenţă; cititorul va găsi aici poezie adevărată, cu rădăcina ei cu tot. În nici o altă poezie din câte cunosc, sugestia versului lui Blake nu poate fi regăsită atât de clar: nu pentru că Emily Dickinson l-ar fi imitat, ci pentru că între ei există o afinitate spirituală – aceleaşi străluciri ale originalităţii, aceeaşi înţelegere profundă a naturii şi a vieţii”. E o impertinenţă, aşadar, să-i reproşezi lui Emily că nu-i plăcea să plece de acasă, că nu s-a realizat social, că scria poeme blasfematorii, iar cei din jur o plictiseau, că în viziunea ei Iacob a botezat îngerul, iubirea se învaţă prin neîmplinire, cerul prin depăşire, eternitatea – prin sfidare, Dumnezeu – prin autodeificare.

Mâniosul „la urma urmelor” higginsonian înseamnă de facto: „Da, dom’le, în cazul Dickinson e vorba de poezie!” Acest la urma urmelor înseamnă şi o împăcare, o tardivă recunoaştere, după o hărţuire epistolară de peste două decenii (Emily îi expedia lui Higginson ultimele producţii literare, criticul făcându-i deseori poemele praf şi pulbere). Poeta, deşi rămânea plină de tact, deşi era rezervată, refuza să intervină substanţial în poeme; ea continua să fie atentă la ritmurile ei interioare, la legile care o subjugau, o foloseau în scopul de a cristaliza Cântecul, de a-i da forma cea mai pură. Nevoia de cristalizare s-a dovedit a fi mai puternică decât Emily. Iar gelozia lui Higginson – cel care probabil dorea să-i fie maestru acestui Pegas năbădăios – îi aparţinea de fapt unui fals maestru frustrat, care, citind, după moartea poetei, manuscrisele îngălbenite, a înţeles că Emily… s-a jucat, lăsându-l să creadă că el, criticul, este ceea ce nu era în realitate: maestru. Sfaturile, redactările propuse de critic se duceau… pe aripile vântului.