Ceremonia orbirii (1996)

Poeme alese

Celui venit

Era luna mai. Soarele pe cer era ca o rană turmentată.
Soarele pe cer era ca o libelulă diformă. Vino, spuneam,
în timp ce tu îmi ofereai hălci de mister.
Ne măsuram urmele lăsate pe plaje, în suflet. Dimineţile,
pescăruşii, delfinii lăsau urme de ţipăt în aer. Noi le
vedeam.
Privirile noastre lăsau şi ele urme pe mare.
Ne uitam la urmele acelea până le prefăceam în copaci
desfrunziţi.
Copacii îi transformam în muguri, iar mugurii – în
seminţe.
Era luna mai, se pare… Seminţele erau multe, ca în
smochine.
Noi le prefăceam în răni turmentate care aidoma
unor sori erau. Şi ne pregăteam să locuim
într-o rodie. Vino, scânceam.
Tu erai extrem de aproape.
Îmi mulţumeai că am răbdare cu mine.
Îmi spuneai: „Aşteptato.”
Şi-mi dăruiai fragmente de mister: luna mai, pacea
chinuită,
rodia de pe cer. Ţin minte totul cu înfiorătoare claritate!

Beznă dulce, proliferându-mi veghea

O, beznă dulce, proliferându-mi veghea
cu sori înfometaţi şi idoli rupţi din întuneric!
Fragment de mit, pământ al insomniei părăsit
ca o metropolă încinsă de golul stenic.
Veghe severă lângă un trup iubit.
Veghe din subterana nopţii. Marmoreană veghe
sub ochiul viu, nepăsător al nopţii.
Escală în ora spaimei de-a te pierde.

Iubesc, dar am uitat pe cine

Şi iar pe mine eu nu mă găsesc,
de parcă m-am uitat într-un
cuvânt rostit pe jumătate
şi din coloana nevăzut-a lui
curge o melodie stranie şi lentă
cum vulturi curg lăsând în aer linii, cercuri,
care împrejmuiesc un munte negru şi sălbatic.
Şi iar iubesc, dar am uitat pe cine
şi nu îmi amintesc de când şi cum
şi până unde… Şi sufletu-mi întors către perete
îl înnoptez de frig, de dor, de sete; şi neînţeles
– de teama de-a mă pierde în trupu-mi de lumină –
nu adorm. Îmi legăn inima – planetă oarbă.
Cu ochi deschişi visez
aceeaşi melodie, sub semnul zodiei de gheaţă,
ce mă înseamnă pentru vremi de fier –
să-ncep altfel, aceeaşi, netrăită, viaţă.

Prezenţă ce te-ndeamnă să dispari

Prezenţă ce te-ndeamnă să dispari,
mireasmă pură, princiar veşmânt,
voi, mesageri ai purităţii, crini imperiali,
cuprinşi de-al nopţii duh, prea blând
ca să vă-ngăduie subit pierirea,
reci străluciri, văzduhul tare…
Flori ucigaşe, eu vă cânt ivirea,
flori fără suflet, nepărtinitoare.
Mirosul vostru e duhoare,
flori albe, concentrate în esenţă.
Ce graţii dezvelite cu lentoare!
Câtă otravă, instigând prezenţa
zeilor, plutind în bezna rece
şi alegându-şi, rând pe rând, un trup.
O, voi, stăpâni peste imperiul ce trece
în zori şi tulbură un viitor aspru, abrupt.

Trec îngerii răzbunători

Printre voi trec îngerii răzbunători
în liniştea spre somn corupătoare.
Nu dormi şi-ţi pare mult pân’ai să mori.
Ostatec al extazului, uiţi cum se moare.
Şi poate eşti aici mai mult ca altădată.
Şi viaţa ţi-e întoarsă mai mult spre veşnicie.
Şi poate, crini imperiali, în cupa voastră bate
nu ceasul răutăţii, ci ora măreţiei.

Noapte adâncă

Noapte adâncă, ceasuri vorbitoare.
În cameră-ntuneric cât cuprinde o făptură.
Văd zei picotitori ce-aşteaptă-o altă aşteptare
şi cântece ostenite ce tac de mult din gură.
Tăcerea ca un plug mişcă văzduhul plâns,
când pentru mine însămi sunt un uitat muzeu.
Ce pace otrăvită, ce vid de neîinvins
în trecerea părerilor de rău!…
Şi ceasul ce adânc e… Şi noaptea – în delir…
Cunosc desfrâul spaimei. Tremur nepăsător.
Îngeri obscuri mă-ndeamnă să respir
un aer tare, crud, adormitor.

Aproape uitat, aproape senin

Gânduri sfâşiind curate-nserări.
În noapte dorul de mine mă-ngheaţă.
Demoni şireţi mă visează frumos.
Viziunile lor îmi curg iarăşi pe faţă.
Aproape uitat, aproape senin,
în febra delirului spaimei de moarte,
daimonul meu, geniu blond,
îmi pune în braţe o carte.
Dar nu o deschide, nici nu o închide;
în aer pluteşte făptura-i de nea
sau, poate, de abur, şi-mi prevesteşte
ocheane de beznă cu aură grea.
Şi peste uscaturi, şi peste ape
el trece, lungi aripi în urmă lăsând
pe zâmbetu-mi smuls de pustiul sălbatic
ce-mi sfârtecă fiece gând.