● Poezia Aurei Christi se impune în conștiința lectorului român de pretutindeni prin câteva virtuți evidente chiar de la un prim contact cu textul poetic. Astfel, tânăra poetă din Basarabia impresionează mai întâi prin puritatea și fluența limbii poetice. Lirismul discret, surdinizat, întru totul feminine, este rostit într-o incantație verbal rafinată, autonomizând fiecare poem și preschimbându-l parcă într-un descântec magic, tămăduitor. Tonul egal al rostirii este servit de o desăvârșită tehnică a versificației care variază cu suplețe de la poem la poem: versul classic, sugestiv, de sorginte simbolistică, alunecă pe nesimțite spre versul alb, unitatea stilistică și sunetul propriu al poeziei închegându-se continuu dintr-un murmur musical bine articulat. Colocvială, fără stridențe de nici un fel, poezia Aurei Christi atinge corzile grave ale meditației profunde, instrumentând imnic și memorabil angoasa existențială, care impulsionează fiecare poem. (Cezar Ivănescu)
● Aura Christi a uimit critica de specialitate prin ample volute metaforice, calde, îndrăznețe, abordând, în câteva volume, printr-o splendidă frontă, clasicul sonet poetic și dovedind o excelentă stăpânire a limbii, a mijloacelor specific, într-o lirică a meditației grave, adânci, exprimată în metafore, în care modernitatea și sensibilitatea secolului se confundă, cu vigoare clară, de o marcantă originalitate, tumultuous și musical aproape, într-o subtilă rezonanță eufonică, cu trimiteri, accente și imagini simbolice, cu marele torent al liricii europene de înalt nivel, de la Rimbaud și Baudelaire, la Rilke și Blaga. Și, încă odată, la Țtvetaieva și Nichita Stănescu. (Nicolae Breban)
● Iată, în cuvintele Aurei Christi, curgând adundent, din surse ascunse, fluidul vivifiant al poeziei, să nu ne temem de retorica majusculelor, al marei Poezii. (Nicolae Balotă)
● Mă auzi, înstrăinato? Am citit poeziile tale la ceas de seară, pe o terasă, având în față colinele Ierusalimului. Eu nu sunt bun comentator de poezie, cei care au scris despre poezia ta te-au „prins” foarte bine, ai forță, un simț rar al tragicului și antene pentru transcendență, fără să cazi (din fericire) în ceea ce se cheamă „poezie religioasă”. E un instinct pagan care te ferește de o excesivă «creștinare» a poeziei chiar și în Psalmi. (Leon Volovici)
