Grădini austere, 2010
Poeme alese
Marea lumină impură
Când marea lumină impură
te redă lumii cu limbă de moarte
şi eşti la doi paşi de cerul
îmboldit de recele înger alergător,
când negrul duh al pământului
cutreierat de sete
– în timpi nemăsuraţi – se adună
şi caută un loc, un singur loc,
în care să dea ocol firii
cutremurate, încete;
când nu mai cauţi pe nimeni
să te îndrume, singurătatea
să o transforme în grădină
din miezul spaimei;
când totul se reduce la frig
şi la strigătul
ce astupă propria gură
cu un alt strigăt,
mai afund,
de nepătruns.
Când asculţi ceva de nespus
ce-ţi brăzdează secreta făptură,
când totul parcă se stinge aproape
şi nu-ţi rămâne decât
veşnic marea lumină impură
care – iar şi iar – spre tine te mână,
fără să-ţi pună întrebări,
fără să-ţi dea un răspuns.
Marele nimeni
Ameţitor – ca în abisuri –
mă afund în lumi ce irump
în gându-mi spintecat de-un corb,
în bezna amară din trup.
Mă scufund, mă scufund
în mierea otrăvii scăpate
din bolţi de magmă impură.
Ce furtuni în mine iscate!!
Cad adânc, tot mai adânc
printre antice cruci de sare,
lângă florile nopţii închise.
Pentru nimeni îs de mâncare.
În focul beznei de gheaţă
m-afund cu o foame profană.
Mesteceni se-mpung în amurg,
ţinuţi de-o stafie în palmă.
E negru. Cât negru se-abate
din tâmpla-mi, din anii de fier.
M-arunc în trup ca-ntr-o lavă
din care renasc şi iar pier.
Totu-i joc, e vuiet şi hohot,
şi linişte şi rătăcire
scurmată de marele nimeni,
din care revin peste fire.
Şi mă scufund. Mă scufund
ca-n sfântul abis neştiut,
înfruptându-mă din marele nimeni
în mine-azvârlit din alt trup.
Nu-i de făcut nimic
Nu-i de făcut nimic.
Soarele înghite camera în care scriu –
mormânt tocmai bun de locuit
de-odinioară, de azi, de mai târziu.
Vulturul alb spintecă geamul
şi umbra-i de ceară urneşte
casa întreagă tot mai spre cer.
Nu-i de făcut nimic.
Statuile acestui oraş se înclină încet
înspre moarte. Şi nopţile aici
par spintecate de vorbele unui profet,
ascultat de păsări, de caii ţiganilor.
Aerul e închis ca o criptă fără urmaşi.
Ne sufocăm singurătatea, prin noapte vâslaşi!!
Uneori, câte o adiere
ca dinspre o cu totul altă noapte,
ca strigătul ferecat într-un răspuns,
ca tăcerile unui soldat apte
de-a închide în ele imperii, de cucerit
din ezitare, din spaimă.
Ne tencuim din moarte în moarte.
Soarele înghite camera în care scriu –
mormânt de-odinioară, de azi, de mai târziu.
Ultima veste? Nici umbră de mine.
Cerul acestui oraş e ca gura unei fântâni,
prin care alergi ca printr-un lan în spic.
Şi nu-ţi pasă de puterea de a nu fi nici umbră.
Şi nu-ţi pasă că de mult nu-i de făcut nimic.
Geneză
El mi-a azvârlit în faţă
câteva – lungi – cuvinte.
Aşa luptătorul aruncă
tolba cu săgeţi şi îşi pune
timpanul pe o piatră
cu muchiile tocite în lupta-i
suavă cu aerul.
Marea încăierare a luat sfârşit.
Timpul s-a încetinit.
Secunda se umflă cât vezi
cu duhul, idolatră!
Eu în mine m-am azvârlit
Şi-am am mers cale de-o oră
când seara muşcă din asfinţit,
iar luna răscoleşte morminte.
Nu erau în preajmă:
nici o făptură,
nici cuvintele aruncate iute –
oseminte ale unor fiinţe de aer,
sfârtecând perplex minute.
Se-nnoptase îngerul meu şchiop
în sandaua mea trufaşă
şi-mi cânta de dor, sfârşit;
i s-a stins lumina-n oase,
tăind orizontu-n două:
de o parte stăteam eu
– mormânt al altcuiva –
de cealaltă – cineva care
şchiopătând se-ndepărta
ca şi cum era pe-acolo
în trecere numai,
ca şi cum lumea-ncepea
când trăgea cu ochiul
spre distrata mea sanda.
În dulcea pribegie
Pe unde ai umblat în dulcea-ţi pribegie,
o, suflete, întors din depărtări,
de iar mi-ai încurcat gândul şi tihna
în crinii otrăviţi, în iarba
răspândită în zilele de ieri?!
Mi-ai risipit secundele şi vraja,
şi vârstele, şi chipurile, anii,
aprig vânând pe unde-ai fost:
candori şi dragi năluci viteze
ce-aruncă orizontul mai departe,
apusuri de ierni mari, şi colţi
de jar – profanii –
cu care îţi sapi drum
spre trupul cel uitat,
străvechea ta armură
de carne şi mireasmă –:
tu, care te-ai întors
din cel mai lung război
ca din medievalul lut,
veşnic flămând, învins
şi vinovat
de tot ce n-ai trăit,
de tot ce n-ai văzut.
Exorcizare
El ştia.
El ştia cuvântul în care
ne doream să ne-azvârlim
cu morţile noastre cu tot.
Îl repeta de câteva ori pe zi
fără să ni-l spună clar.
Înclina spre noi orizontul.
Ne împingea în fiinţă,
poruncindu-ne să fim.
Nu ştiam ce să credem.
Şi ne-adunam din amintirile
despre el, despre ce am putea fi.
Încăpeam – cu toţii – în raza
privirilor lui. Serile însă
ne înghesuiam unul în altul
de parcă visam să ne locuim
inimile reciproc, aşa cum tunurile
sunt uneori locuite de păsări migratoare.
Cineva în noi – neclintit – ne moare.
Nu credeam că este el.
Ay, cine-ar fi crezut?
Născoceam un răsărit, apoi plantele,
păgânele zâne care să aducă ploi
şi, în fine, ce mai era de născocit,
ca să-l cucerim, să ne spună o dată
cuvântul acela, cuvântul ştiut,
pe care-l tot repeta,
pe jumătate răsfrânt în mit.
El – oho!! – părea de neclintit.
Munţii slobozeau înspre cer statui.
Cerul se frângea undeva la jumătate.
Şi ningea peste noi cu păsări ce duceau
la subţiori armii de făpturi nevăzute.
Arborii ne devorau umbra, petele
de lumină rea. Timpul era povestit
– ca în trecut – de greci. Văzduhul era
inundat de ochi de lupi, ochi de fluturi.
Adâncit în sine, el ne însera.
Noapte străină
Noapte străină,
spre tine îmi întorc
ochii, sufletul, mâna.
Aud plânsetul cuiva
ori aşa se tânguie
lucrurile ce stau
să se deschidă?
Sau pur şi simplu
vine cineva
şi văzduhul
– din suferinţă, din singurătate –
îi îngână astfel paşii,
mersul greu,
timpul
şi respirarea,
din ce în ce mai rară
şi mai grea.
Se aude cineva
bătând clopote negre.
Văzduhu-i prea plin,
iar sufletul copt
îşi iese din maluri
ca liniştea
prevestind o furtună.
Secundele-s mari
şi cresc tot mai tare!!
Noapte străină,
din întunericul tău
– apropiat ca otrava din sânge –
nu poate să nu vină nimeni.
