Sfera frigului (2011)
Poeme alese
Cădere
Cad. Din ce în ce mai repede cad.
Mă răsucesc dinspre trecut.
Totul nu-i decât magmă
sau poate ceva mai puţin decât
o respirare a cuiva fără nume.
Copii ai abisului,
ne smulgem din noi
către un lucru nedefinit:
matcă a viului, Domine.
Creştem spre altceva,
ca un râu de munte nemaivăzut,
ca o flămândă mireasmă
muşcând – iar şi iar – din tine,
ca începutul nopţii irumpt
din cel mai tiranic zeu,
din carnea naivă a rozelor
sau poate din secunda aceea neagră,
din secunda aceea neagră,
aidoma unui teribil abis părăsit,
când totul pare străin şi sfârşit
sau nici atât, sau nici atât,
şi tremuri în raza marelui frig;
eşti viu, şi-alături nu-i nimeni.
Singur
Singur, singur, singur,
Domine, cad şi iar cad
spre încinsele după-amiezi.
Vântul pustiu m-adulmecă,
faţa-mi sculptează şi-aduce
cântece negre ca dinspre iad.
Gol. Şi pustiul mă strânge,
cum soldatul în mână – arma.
Cerul pe umeri adăpost mi-e,
şi aruncată – laolaltă
cu veninul în sânge –
grea ca bezna de lapte, sudalma.
Singur. Şi bolta pe umeri,
ştiind cum miroase sfârşitul.
Culori de-asfinţit te adapă.
Şi nopţile-n tine te-aruncă
cum marea îşi mână copiii
prin codrii de alge şi apă.
Veghe
Stau pe marginea disperată a trupului
şi nu mă decid să fug
de pe muchia planetei mele de carne.
Şi mă închin ţie, ah, secundă albă,
tu, catedrală adormită în miezul unui antic burg!
Mă închin în faţa ta, o, piatră neagră –
gură de aer a unui înger
cu umbra-i lăsată pe cer, idolatră.
Stau în peştera fiinţei mele
şi mă închin în faţa domnului arbore
şi-i cuprind dintr-o repede ochire
coroana, trunchiul, strămoşii,
frunzele, aerul, păsările –
mândre comete pentru care zborul
e un fel de somn sau un cântec
cu gura închisă, moştenit
de la marii zei teribili,
cu rădăcina înfiptă în mit.
Stau şi veghez aici, pe o gravă margine disperată,
şi depun mărturie: eu mă închin
în faţa zeilor de iarbă şi în faţa arborilor mă închin.
Eu îmi agăţ privirea de vulturoaică
şi mă uit, mă tot uit la doamna piatră
şi văd cum ea treptat devine
secundă-ncremenită-n strigăt,
osie a zborului prea străvezie,
plutire, scâncet, imn şi bocet
al unui zeu cioplit din coasta pietrei, vie.
Şarpele de măslini
El, nesfârşitul, curgând
între dulcile pante,
zi de zi absorbite
de ochiul negru al nopţii,
închizându-se când şi când
şi tăindu-ţi respiraţia
pe culmile răsucite
în miezul secundelor verzi.
Oriunde te-ntorci, urma-i
de zeu luminos o vezi!
Îi ştii căderea-n mirosul
secundei, felul în care
se răsuceşte pe creste, pe şes,
din orbita nespusă, atroce,
a muntelui acela ales.
Uită-te. Miră-te. Fii
cât şarpele de măslini
e încolăcit printre pante
în jurul uriaşului trup de aer
scurs din temple şi plante.
Ce mare-i ochiul
Ce mare-i lumea închisă
într-un ochi! Ce mare-i Ochiul,
Domine, striga.
Şi-şi desfăcea larg braţele
în faţa soarelui de un roşu crud,
pe care nu-l iubea.
Totul începe, îşi ia viul şi moartea din ochi.
Restul sunt litere, silabe, oameni, adică
alte şi alte – în fond, aceleaşi – cuvinte,
un soi de linii mai scurte, mai lungi,
dotate, câteodată, cu ceea ce numim suflet.
Ah, cuvintele, cuvintele
în care unii îşi găsesc alinarea,
alţii limanul, otrava, nimicnicia,
iar ceilalţi mormintele.
Cu toţii ne tragem din ochi
şi ne vom întoarce în ochiul
din care am fost sloboziţi,
în vreme ce, oho, cineva mai mare şi mai puternic,
locuind un cu totul alt ochi,
ne va cânta în secunda aceea atroce
din miezul celui mai aprig frig.
Ah, o să vedeţi cum ne va cânta!!
Ce mare-i Ochiul, Domine.
Ce greu e ochiul – statuie albă,
planetă nesăbuită,
mit respirând
între iarba nopţilor
şi gând.
Fratele geamăn
Tot ce-am atins –
spre marele frig
şi spre fiinţă a deviat.
Frate geamăn
mi-a fost incredibilul.
Din surâsul iernii către mine,
iar şi iar, m-am ridicat
aşa cum temelia caselor
e smulsă violent, încet,
din întunericul pământului,
legănat de îngeri negri
sau fete de abur în cuirase.
Faţă în faţă cu tine, Domine
– prietene, stăpâne, vecine –
stau împrejmuit clipă de clipă de mine,
ca piatra azvârlită în ape –
de lichidul de nevăzut şi viu.
Prin trupul meu am văzut, am auzit,
am simţit iadul – şi cerul înalt şi subţire –
şi frigul de neatins ce şi-a găsit
un liman în uimire. Ah, da, şi cântecul acesta
de plumb din care albatroşi şi mânji
şi delfini şi copii vin să ia lumină
şi suferinţa să şi-o adape…
Pastel de iarnă
Copacii zgribuliţi îşi etalează
scheletele de-un negru imatur.
Ce muget, scrâşnet azvârlite amiaza
dintr-un sfârşit din ce în ce mai pur.
Zăpada muşcă din ferestre, garduri, brazi
şi-anunţă apocalipsa cea mai cruntă
în ochiul nimănui, deschis pururi spre azi.
O iarnă, Doamne, ca promisa nuntă!
Un frig de tremură îngeri în vetre,
silaba smulge lutul din cuvinte,
vina îşi arde otrava ca să ierte
văzduhul, greu ca cerul, pe morminte
de nevăzut de-atâta viscolire,
mâncând inimi de sfinţi, ca o tornadă.
Potop e pretutindeni. Dinspre fire
un ochi străin învaţă iar să vadă
oameni striviţi de albul duşmănos,
căzând din ceruri aprig, în grămezi;
frigul atroce ce scurmă vidul pân´ la os,
copaci visând că s-au născut aezi.
Cădere
Cad. Din ce în ce mai repede cad.
Mă răsucesc dinspre trecut.
Totul nu-i decât magmă
sau poate ceva mai puţin decât
o respirare a cuiva fără nume.
Copii ai abisului,
ne smulgem din noi
către un lucru nedefinit:
matcă a viului, Domine.
Creştem spre altceva,
ca un râu de munte nemaivăzut,
ca o flămândă mireasmă
muşcând – iar şi iar – din tine,
ca începutul nopţii irumpt
din cel mai tiranic zeu,
din carnea naivă a rozelor
sau poate din secunda aceea neagră,
din secunda aceea neagră,
aidoma unui teribil abis părăsit,
când totul pare străin şi sfârşit
sau nici atât, sau nici atât,
şi tremuri în raza marelui frig;
eşti viu, şi-alături nu-i nimeni.
Singur
Singur, singur, singur,
Domine, cad şi iar cad
spre încinsele după-amiezi.
Vântul pustiu m-adulmecă,
faţa-mi sculptează şi-aduce
cântece negre ca dinspre iad.
Gol. Şi pustiul mă strânge,
cum soldatul în mână – arma.
Cerul pe umeri adăpost mi-e,
şi aruncată – laolaltă
cu veninul în sânge –
grea ca bezna de lapte, sudalma.
Singur. Şi bolta pe umeri,
ştiind cum miroase sfârşitul.
Culori de-asfinţit te adapă.
Şi nopţile-n tine te-aruncă
cum marea îşi mână copiii
prin codrii de alge şi apă.
