Ultimul zid (1999)

Poeme alese

Sonata fetei din întuneric

Şi au rămas undeva departe uraganele
candorii, furtunele copilăriei târzii…
Când am strigat: „Daţi-mi odată lianele
care m-ar fixa în viaţă!” „E târziu să fii.
E târziu să te naşti. E târziu să mori” mi s-a spus.
Atunci am văzut ochii tăi, adânci ca moartea.
Şi în sufletul meu îmbătrânit m-am ascuns
sau în umbra zeului sfâşiată de nea –
până am înţeles aproape brusc; am atins
cerul şi urmele aştrilor fără temei…
A nins cu aşchii de foc, cu aripi negre a nins.
Au venit demonii protectori, mesagerii mei
din viitor şi fără să clipească mi-au spus:
„Adu uraganul uraganelor!!” Şi s-au dus.

Sonata ninsorii de primăvară

Ningea cu furie peste idolii
în doliu ai primăverii.
Ningea-n peştera sufletului
şi-n urbea fiinţei mele.
Ningea cineva sfârtecat de durere.
Cine ar fi crezut în realitatea aceea,
deloc mistificată atunci de cuvinte?!
Ningea, de parcă totul trebuia
să se întoarcă la începutul metalic:
de eden, de viaţă, de luare aminte…
Nu era nimeni să vadă, s-audă, să cânte.
Până şi nevoia de cântec revenise în sine.
Ce adâncire cumplită-n eul cel pur va urma!
Prin aura-i de cimbru, de gheaţă, se revărsa
conţinutu-n afară până la oase, la fine…
Ningea cineva sfârtecat de durere
cu idolii experţi ai primăverii
în ţinuturile fiinţei mele, în gând,
în oase, în timp. Ningea pretutindeni
în fericita absenţă a celui mai potrivit cuvânt.

Geneză

Privirea se umfla, era atât de mare,
încât prindea conturul suav al unui trup.
Peisaje albastre, despicate de-un soare
războinic, şi acum din albia lui erup.
Totul se reduce la tăcere de gheaţă,
de mai… Totul stă viermuind în aşteptare.
Se naşte o altă moarte, o altă viaţă,
din care se va împărţi la fiecare
până la strigăt, la limita neatinsă
a gândurilor, a eului neîmblânzit,
pân’ la viitorimea prezentă, învinsă
în statuile verii, de aer, de granit…
Unduire a formelor, ah, ceremonii…
Ancoră a mirării, dintr-o privire vii.

Sonată în palimpsest

Aceste versuri asemeni unui galop spărgând
liniştea zbuciumată iute noapte de noapte –
le-aud răsucindu-se-n măruntaie, frunze, gând,
le ascult de secole cu urechi vinovate.
E bine. Din trupul meu ce miroase a mure,
a beznă oarbă şi a hârtie, mă strecor în somn
ori în moarte. Frig liniştit, alb. Să mă îndure
îngerii erorii, luminând metalicul dom
al iubirii nedezlegate. Cine din mine
duşmănos îmi porunceşte să fiu, să cutremur
râsul trecerii, cerul neverosimil? Cine
m-azvârle-n apocalipsă? E bine. Şi tremur.
De mine m-ascund în versuri. E-nceput de moarte?
Noapte. Învăţ să respir. Reintru-n viaţă, poate.

Departe de viaţă

Sunt aproape de mine, Doamne,
precum noaptea de miezul ei,
privit de mine în golul din care
vin şi pleacă îngeri buni şi răi
şi-mi dau mâna aproape de viaţă,
şi mă lasă în vidul scobit
de fantasme ce mă veghează
după ce nu-mi rămâne nimic
altceva decât să te urmez
în fiinţă şi nefiinţă, Domine,
departe de viaţă, aproape de mine…
Ce va rămâne din noaptea-mi de pomină?
Ce şi cum, Domine, va rămâne?

Nu mai vine noaptea

E frig şi nu mai vine noaptea.
Pun piatră lângă piatră să zidesc
ferestrele – aceste elegii diurne,
prin care lumea-ngâni, tată ceresc.
Pun piatră lângă piatră, verb lângă verb.
Lumina-i tot mai aspră către seară.
Iar versu-i ca o foaie de şmirghel,
ca icnetul în coama Niagarei.
Ferestrele cresc înspre cer. E frig.
Aici se tace. Lumea se îngână.
Eternul icnet peste verb: lumina.
Iar noaptea nu mai vine, nu mai vine…

Patria mea, o fereastră…

Patria mea? O fereastră simplă şi gravă,
deschisă mereu înspre mine, aşteptând
să mă ofer aerului ce-mi recunoaşte
irisul, mâna, ezitarea şi gândul,
fără să mă întrebe: de ce? până când?
Patria mea? O zi de iarnă fără iarnă,
cu astrul meu familiar, cu destinul în care,
stârnită de îndoieli, am intrat…
O iarnă lipsită de ceea ce numim iarnă.
O iarnă din care nu-mi doresc decât să cad.
Patria mea va fi fost cândva un vers al tău, al meu,
citit înainte de culcare de Dumnezeu.