Vremea vine dintr-o scoică e o carte destinată copiilor de la 3 la 133 de ani, susține, glumind pe jumătate, Aura Christi, care a scris poemele dintre copertele acestui volum inspirat, ilustrat de Alexandra Calimach, cu gândul la pisoiul ei, negru tuci, cu numele Duffy, și la aventurile acestui ghemotoc iscate în intenția de a cunoaște lumea, viața și rosturile ei.

De unde vine ploaia?
Cine stă la temelia văzutelor și nevăzutelor?
Ce este zăpadă și ce ascunde ea?
Din ce motive după primăvară urmează vara și anotimpurile, din când în când, parcă ar ezita să-și urmeze traseul prestabilit?
Ce este viața?
Care e rolul prieteniei?
Ce vezi în oglinda carnivoră a ochilor celuilalt?

Acestea sunt o parte din întrebările ce sar din textura textului ca delfinii din apele atente, care așteaptă răspunsul potrivit, totul urnindu-se mai puțin spre matca înțelegerii și așteptând ca misterul să-și arate fețele luminate. Poate, a respira aerul Tainei e un fel de a înțelege, iubind, lumea prin care trecem…
Mirarea rămânând a fi, probabil, sursa cea mai profundă a cunoașterii.

„Eu am încercat să exprim unitatea mistică a ființei – tot la cincizeci de ani – atât în Geniul inimii, cât și în partea a treia a celuilalt roman în versuri, un roman-psalm – Ostrovul Învierii –, intitulată Prin ochii lui Adam, prin ochii Evei. Drumul până la acest vârf l-am parcurs ca și cum aș fi escaladat un platou montan la suprafață monoton, greu accesibil, extrem de periculos, împânzit de capcane ascunse ochiului; e ca și când înaintam printr-un abis adânc, văzut ca un infern transformat, din timp în timp, în rai.

Cum să mulțumesc pentru o asemenea experiență, care e de mirare că nu m-a ucis și fără care eu n-aș mai fi fost eu însămi? Limpede e că frumusețea e de o lăcomie neverosimilă, dotată cu forța de a ucide. Salvarea e o șansă revenită celor puțini. Aleșilor între aleși.”

Roman în versuri. Antologie de poeme

„Un roman în care simbolurile apar la tot pasul, încifrate în text, în tehnica unui modernism hermeneutic care nu poate fi scos din ecuaţie. Strict tehnic, ne aflăm în faţa unui Bildungsroman construit pe un scenariu clasic, de iniţiere: tânărul Matei (toate numele sunt luate din Biblie…) interiorizează sfâşietor, dramatic moartea prematură a tatălui său, David, pierdut într-un accident de maşină pe Valea Oltului, se află în conflict deschis cu mama sa, Riri, femeie pragmatică, dar intrată în faza unui deficit de căldură umană, mascată prin nervozitate, şi îşi fixează întreaga afecţiune pe fiinţa compensativă a bunicului, Grig, mort şi el spre sfârşitul romanului, şi pe aceea a profesorului universitar Semion Ruda, stilat, elevat, aristocratic, un concitadin de ocazie şi «tată-surogat», căruia, în cele din urmă, protagonistul romanului îi datorează relansarea intelectuală – viitor student în filosofie – şi formarea literară, ca romancier, talentul compensativ al scrisului descoperindu-şi-l oarecum fără premeditare sau îndemnuri din afară, ca pe o efervescenţă internă a propriei sale fiinţe.”

Ştefan Borbély

„De unde puzderia de fluturi la intrarea pe insula călugărului? Diana şovăi: şi dacă intră cu tupeu pe acest no man’s land şi va fi iarăşi gonită? Oricum călugărul nu se zărea nicăieri. Aerul matinal era revigorant, iarba – deasă, ca pletele Afroditei, născute din apele mării, iar desişul pădurii – tentant; toate laolaltă o îndemnau să facă abstracţie de interdicţia călugărului şi să calce strâmb. Trase adânc aer în piept şi – uitându-se la apele învolburate ale fluviului – păşi pe terenul interzis. Era distrată, iremediabil distrată; dacă ar fi fost mai atentă, dacă şi-ar fi ciulit urechile, s-ar fi oprit la timp.
Fluturii erau viu coloraţi. Şi mestecenii, şi stejarii. Totul o atrăgea, o ademenea, vrăjind-o şi punându-i un fel de ceaţă pe ochii de un albastru imperial. Merse până la capătul promontoriului; arborii, o bună parte din aceştia, curgeau parcă din apele de un gri intens, murdar.”

(Aura Christi, Cercul sălbatic)

E ca şi cum ai întors câteva pagini din cartea fiinţei. E ca şi când ai lăsat în urma ta ceva crucial, de răscruce, care se impune să fie valorificat, scos la suprafaţa firii, prospectat, descris, contemplat într-o linişte de dincolo de lume, de dincolo de bine şi rău, când toate lucrurile se întrevăd într-o altfel de limpezime, care nu exclude de tot nici iubirea, nici setea de viaţă, nici dorinţa de a rămâne, de a întârzia în această lume, cu deosebirea că iubirea, setea de viaţă şi dorinţa de a rămâne sunt – după acei ani, trăiţi la temperaturi imposibile – altfel, fiindcă a intervenit o schimbare radicală şi nebănuit de lentă în felul tău de a privi şi de a vedea lucrurile. Parcă eşti la fel şi, totuşi, substanţial diferit. Ceea ce numeşti viaţă e văzut de tine din alt unghi, prin ochiul cuiva înstrăinat. (…) Trăim între lumi şi rareori ne dăm seama de aceasta. Spaţiile intermediare ne sunt casă şi liman. Ce straniu e că realizăm aceasta exclusiv când suntem aduşi pe muchie de cuţit, pe buza prăpastiei, unde, pradă iluminării, înţelegi totul; şi de cum te desprinzi de exuberantele focuri de-acolo uiţi o parte din ce-ai priceput, făcând apoi efortul de a-ţi aduce aminte.
Ce zeitate şi a slobozit mierea eretică în miezul labirintului care sunt?
Carnea trecătoare a cui sunt, Doamne?