Dinspre albia‑i viciată de morbul decadenţei, contemplată şi descrisă în amănunţime, privirea iscoditoare şi avidă de lumină lunecă spre ceea ce gândeau – printre basme, ghicitori, năluci şi vise – înaintaşii noştri: „România ideală”; iluştrii visători ai veacului al XIX‑lea îşi propuneau, aşadar, şi urmau un ideal, cu rădăcinile în credinţă. E floarea aceea rară, despre care vorbea cu o jumătate de gură – aşa cum se vorbeşte despre lucrurile mari – Fiodor Dostoievski.

În staţii de metrou, în aeroporturi sau pe stradă, în magazine sau în sălile de cinema, în librării ori biblioteci, de fapt, oriunde, aproape, vedem tineri de toate vârstele din cale afară de grăbiţi, cu căşti în urechi, mişcându‑se de colo‑colo, prinşi în vârtejul unei pripe la suprafaţă de neînţeles, vorbind, uneori, singuri parcă, mişcându‑se care încotro şi oprindu‑se, din timp în timp, din fuga bezmetică, smulgându‑se, apoi, din timp în timp, din curgerea fluviului uman, pentru a scoate din geantă sau din buzunar telefoanele, apăsând pe butoane cu o frenezie lipsită de viaţă parcă şi reintegrându‑se, într‑un târziu, cu aceeaşi precipitare ce trădează o nelinişte nedefinită, în şuvoiul uman. Urmărim juni arătoşi, îmbrăcaţi în costume Giorgio Armani, cămăşi de un alb intact, purtând pantofi lustruiţi, tineri stând faţă în faţă cu alţi colegi, prieteni de o oră sau de o viaţă, schimbând în grabă, fără vlagă, câte o replică, şi plonjând cu privirile, iarăşi, în aparatul mobil sau în laptopul din faţa ochilor. Vedem cupluri de îndrăgostiţi – cel puţin aşa par – care nu rareori repetă acelaşi ritual devenit coşmaresc: schimbă câteva cuvinte din vârful buzelor şi se afundă în aceeaşi lume a telefoanelor mobile. Pe ecranul acestor dispozitive sau pe cele ale televizoarelor, din ce în ce mai des, ochii acestor tineri sau mai puţin tineri – când şi când, şi ochii noştri – se opresc în treacăt la sintagme ca, bunăoară, post‑umanitate, post‑adevăr, post‑identitate, post‑naţional, post‑industrializare etc. Majoritatea trece peste aceşti termeni fără să clipească, de parcă aşa se cuvine, de parcă aşa stă în firea lucrurilor. Privirea curge mai departe, pe o altă pagină, pusă la dispoziţie de new media, cu un conţinut din care sar – ca peştii dintr‑o apă hiperîncălzită, ca uleiul dintr‑o tigaie încinsă – noţiuni similiare sau cel puţin înrudite, semantic vorbind, cu cele de adineaori: post‑umanitate, post‑adevăr.

Mărturisesc că am dat de ultimele noţiuni, scoase în evidenţă cu italice, pentru prima dată, acum câţiva ani. De atunci le regăsesc, cu aceeaşi mirare, tot mai des, frecvenţa cu care sunt vehiculate aceste sintagme aflându‑se în flagrant conflict cu lipsa de reacţie a celor ce le atestă existenţa şi le vehiculează cu o impersonalitate stupefiantă, amestecul de mirare şi contrariere fiind bine ascuns. Mi‑aduc aminte că primele întrebări trecute prin minte la lectura acestor termeni au fost următoarele: ce este post‑umanitatea? Şi post‑adevărul ce o fi? Întrebări urmate, în chip firesc, de altele, unele cu trimiteri la pagini celebre din literaturile lumii, vexând excesul de raţiune, visul raţiunii care naşte monştri, neadevărul apt de a ucide, golirea omului de umanitate, stârpirea omului din om ş.a.m.d. E adevărat că am găsit câteva explicaţii, posibile definiţii, formulate într‑o limbă universitară pretenţioasă, mai exact, într‑un fel de păsărească la primul nivel cvasiininteligibilă. Dacă reciteşti cu atenţie, nepărtinire şi onestitate, acele tentative de a explica cele câteva pretinse concepte, concluzia se impune de la sine: e vorba de încercări de relativizare a valorilor consacrate, de extracţie iudeo‑creştină. Sau, şi mai franc vorbind, la mijloc sunt tertipuri de relansare dintr‑un unghi diferit a ideologiei corecte politic. Limbajul pretenţios şi adesea bombastic, exersat de indivizi şcoliţi în domeniul manipulării, ţinteşte, evident, mai cu seamă, publicul încă neformat, în a cărui amforă psihică se toarnă un conţinut nou, străin valorilor consacrate. Unii dintre cei manipulaţi conştientizează tertipul şi încearcă să se documenteze asupra instrumentelor folosite de maeştrii‑manipulatori. Unul dintre cele mai vândute titluri ale Grupului Editorial Ideea Europeană & EuroPress este Psihologia manipulării de Robert B. Cialdini, urmată de Manipularea erotică de Igor Vaghin şi Antonina Gluschai şi Era măritată şi se plictisea de Bogdan Mihai Dascălu. Topul enunţat adineaori variază, firesc, de la o zi la alta, primul loc, însă, şi‑l arogă Psihologia manipulării. E un indice elocvent, care trădează, de bună seamă, o realitate de necontestat, şi anume certitudinea manipulării şi dorinţa de informare şi, respectiv, limitare a dezinformării. Mark Twain lansase o glumă memorabilă, între altele, la fel de celebre, existente în panoplia ironiilor sale tipice pentru un individ superior, cu un acut simţ al umorului: „Dacă nu citeşti ziarele, eşti neinformat, dacă citeşti ziarele eşti dezinformat”. Evident, se impune o nuanţă, şi anume: unele ziare…

Să revenim, însă, la tabloul schiţat la începutul acestor însemnări – expresia unei mirări, aflate în căutarea unei albii. Să ne imaginăm o situaţie‑limită. Dacă se întâmplă să te rătăceşti pe stradă şi să‑ţi treacă prin minte să recurgi la ajutorul cuiva, eziţi îndelung. Riscul, evident, e să deranjezi. Apoi, e prea complicat să intervii în curgerea fluviului uman, în miezul acelui râu foşnitor, viu, întortocheat, alcătuit din oameni asemănători la prima vedere şi, în esenţă, diferiţi, aidoma planetelor; biologia particulelor afirmă răspicat că nu există celule care să repete holograma altor celule; trupul, sufletul, eul, duhul care alcătuiesc o fiinţă respiră în văzduhul diferenţelor, în preajma altor persoane‑gazde ale unui suflet, eu, duh. În lume, te regăseşti, adesea, într‑o solitudine sălbatică, diferită însă de singurătatea de decenii, trăită între cărţi: o singurătate stenică, vie, vitală. Inevitabilă era să spun. Şi nu greşeam, fiindcă e vorba de o singurătate‑prieten, complice viu, care te‑a copleşit cu daruri suficiente pentru zeci, sute, mii de vieţi, oferindu‑ţi acel aer rarefiat, beatific, în care sunt învăluite lucrurile frumoase, fără care nu‑ţi imaginezi existenţa. Atunci, întrebarea de unde şovăiala de a recurge la informaţia ce te‑ar scoate din impasul de a te fi rătăcit, e cu atât mai firească. Să fie la mijloc exclusiv politeţea? Nedorinţa de a păşi pe terenul altcuiva prin recursul la cuvinte? Cred că dincolo de aceste reticenţe – la urma urmelor, înscrise în registrul normalităţii atunci când vrei să apelezi la un străin – se află adevăruri ori – să le spunem simplu – lucruri care converg laolaltă spre o posibilă schimbare de paradigmă. Cred că asistăm la spectacolul schimbării lumii în care au crescut bunicii, părinţii noştri şi, previzibil, noi, cei trecuţi binişor de jumătatea vieţii şi aflaţi la 45‑55 de ani. Sunt departe de a critica sau de a judeca ori condamna această transfigurare produsă sub ochii noştri. Ceea ce vreau să spun aici, acum, e că nu mă regăsesc în lumea de azi – în o parte a ei – mai exact, în cea situată în post‑umanitate şi post‑adevăr. Nici în „tabla de valori acceptate” de această parte a lumii nu mă regăsesc. „Tabla de valori acceptate” este expresia lansată şi teoretizată de un individ, care astăzi, în momentele în care i se aplică lui însuşi lipsa de criterii impusă prin recursul la relativizarea valorilor, la care şi‑a pus umărul cu asupra de măsură, vorbeşte şi scrie cu aplomb, doct şi aplicat, despre nevoia de a ne întoarce la tradiţie, la valorile reale etc., apoi – o, ironie a ironiilor! – despre nostalgia raiului şi partea nevăzută. Fiecare fragment de istorie îşi are oportuniştii, impostorii, ciocoii şi fariseii ei mai mult sau mai puţin spectaculoşi. Nu aceştia ne interesează aici, acum. Inclusiv pentru că aceşti pitici vor fi luaţi de valul uitării, timpul – dincolo de celelalte două instanţe, imposibil de neglijat: critica de specialitate şi publicul – fiind cel mai aspru judecător. Pentru a câta oară îi dau dreptate singurului, poate, geniu al culturii române majore – Nicolae Iorga –: nu de inteligenţe ducem lipsă, ci de caractere! Ori de câte ori urmăresc spectacolul unei inteligenţe, oricât de atractiv ar fi, fac efortul să discern ce e dincolo de crusta aparenţelor turnate în bruma de erudiţie. Nichita Stănescu avea un cuvânt amuzant, venit mănuşă în acest context: franjuri. Aşadar, ce e dincolo de franjurile suprafeţelor? Caracterul e o rara avis, iar această pasăre rară teamă mi‑e că are un penaj discret.

Ciocnirea dintre valorile consacrate, pe al cărui soclu s‑a fondat Europa modernă, inclusiv statul român modern, şi ideologiile impuse prin mijloacele new media e spectaculoasă şi departe de a fi lipsită de relief. Nu e pentru prima oară când urmărim acest fenomen la primul nivel de o gravitate extremă. Nu e pentru prima dată când se vorbeşte tot mai frecvent de o criză a valorilor. Dacă am face o incursiune rapidă în istoria umanităţii, am constata faptul că, de când există, lumea a fost clătinată la rădăcini de diverse crize, tratate, de obicei, din două unghiuri, caracteristice tipurilor psihologice discolos şi eucolos – descoperire a Antichităţii târzii, dacă nu mă trage pe sfoară memoria. Un individ aparţinând din punct de vedere temperamental grupului alcătuit de discolos va alege, tot timpul, partea întunecată, negativă a evenimentelor istorice sau, ducând aproape la capăt un proiect şi rămânându‑i, bunăoară, ultima sută de metri de parcurs, el se va lamenta că s‑a oprit în incapacitatea de a continua acel ultim segment, făcând abstracţie de calea parcursă. Prin comparaţie, o persoană aşezată prin naştere – fireşte, temperamentul e un dat natural, mai puţin o alegere – în categoria eucolos, adică cei ce alcătuiesc tipologia solarilor, va analiza conştiincios şirul întâmplărilor, bucuros de performanţele atinse şi dornic să încheie cu seriozitate lucrul început. Ca şi cel întunecat, solarul va vedea limitele, conştientizându‑le, analizându‑le şi căutând mijloacele cele mai eficiente pentru a le depăşi, agăţându‑se de credinţa de a dispune de forţa necesară desăvârşirii unui lucru. Persoanele cioplite din blocul de marmoră ce alcătuiesc grupul discolos vor continua să contemple limitele, trecând cu vederea părţile solare. Chiar dacă le înregistrează, filtrul aşezat din naştere, firea lor va reţine eşecurile, neîmplinirile, rateurile înscrise în magma întunericului, pe care noi îl vedem ca pe o posibilă amprentă a luminii. Promisiune ubicuă a iubirii, revărsate de pretutindeni.

Asistăm la o schimbare de paradigmă. Ca niciodată, Friedrich Nietzsche revine contondent în actualitate cu teoria sa – la care gânditorul german se întoarce, iarăşi şi iarăşi, ca la un motiv obsesiv – reevaluarea valorilor, întoarsă pe toate părţile şi ruminată de mai toţi comentatorii de gradul zero ai operei gânditorului german: Heidegger, Şestov, Deleuze, Derrida, Vattimo, Chamberlain, Thomas Mann, Breban, Braga, Şt. Aug. Doinaş, Vasile Muscă ş.a. Valorile cernute prin sita paradigmei – sau a paradigmelor impuse viclean‑insidios de globalizare şi de politica corectă, în care îşi dau întâlnire câteva extreme, precum şi câteva exclusivisme departe de a fi benigne – ultimului sfert de secol se impune să fie redefinite, reaşezate în matca lor firească, pe trunchiul credinţei iudeo‑creştine, care – alături de civilizaţia elină – alcătuieşte temelia culturii şi civilizaţiei europene. E un adevăr spus răspicat şi de semnatarii Declaraţiei de la Paris, traduse şi publicate în paginile revistei Contemporanul şi semnate de treisprezece cărturari din Franţa, Cehia, Ungaria, Polonia, Germania, Norvegia, Spania, Anglia, Belgia ş.a. Reaşezarea se cuvine făcută cu demnitate, calm, verticalitate şi discernământ, întorcându‑ne spre modelele exponenţiale, prin care ne definim, prin care se defineşte – justificându‑şi existenţa – fiecare fiinţă, individul, naţiunea – matricea formatoare, familia mare. Odată diagnosticat, pare că răul e pe jumătate tratat. Dinspre albia‑i viciată de morbul decadenţei, contemplată şi descrisă în amănunţime, privirea iscoditoare şi avidă de lumină lunecă spre ceea ce gândeau – printre basme, ghicitori, năluci şi vise – înaintaşii noştri: „România ideală”; iluştrii visători ai veacului al XIX‑lea îşi propuneau, aşadar, şi urmau un ideal, cu rădăcinile în credinţă. E floarea aceea rară, despre care vorbea cu o jumătate de gură – aşa cum se vorbeşte despre lucrurile mari – Fiodor Dostoievski, floare care le lipseşte unor tineri absorbiţi de tot de ecranele mobilelor şi ale laptopurilor, dependenţa de aceste instrumente fiind inclusă, de altfel, relativ de curând de psihiatri printre cele mai grave boli psihice. Dacă golul adânc dinlăuntrul lor, citit, simţit prin toţi porii, ar fi locuit de visul de a fi, de ideal, chemare şi credinţă!… Dacă oboseala stranie, prematură, simţită din gesturile lor, ar fi ştearsă printr‑o boare venită de pretutindeni, boare simţită de unii dintre noi din rărunchii inimii…

…Vorbindu‑i unui prieten despre minunea‑i de carte scrisă, m‑am ales cu mulţumiri curgând în blânde cascade şi cu o abruptă schimbare de registru:
– Lumea în care trăim e aşa de urâtă!

La începutul discuţiei telefonice urmăream un soare apune de o frumuseţe devastatoare. De cum auzisem remarca de adineaori trupul meu s‑a întors – dintr‑un reflex de apărare? – spre livada din capătul curţii, privirile rămânând fixate pe caisul înnebunit de flori. Brusc, m‑am auzit îngăimând:
– Ştii ce strigă chiar în clipa aceasta caisul meu?
– Ce?
– Protestez! strigă din toţi bojocii caisul meu. Lumea în care trăiesc eu e departe de a fi urâtă!

Prietenul meu râdea. Cum mai râdea! În clipa în care zeul râsului s‑a stins de tot, abia atunci a spus:
– Aşa e, lumea în care trăim noi, caişii, e departe de a fi urâtă.

Cum s‑ar schimba lumea de azi, dacă răstimp de o zi, o lună, un an ar fi condusă de visători, poeţi, sfinţi sau copii? Probabil, unii ar considera acest joc nebunesc, alţii – un prilej de a borborosi în dodii departe de a fi metafizice, iar ceilalţi ne‑ar taxa pentru anestezierea simţului ridicolului. În pofida posibilelor reacţii, în fond, previzibile, cred că ar fi un exerciţiu vital acesta. Ca să nu zic salvator. Pentru că ne‑ar întoarce spre forul nostru lăuntric şi, pentru început, ne‑ar face să reiterăm titlul unui poem de Alexandru Vlahuţă – Unde ni sunt visătorii. Poemul acesta superb se încheie astfel:

Unde ni‑s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni‑s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse
îngropând vechea durere, cu‑al lor cântec să reverse

Peste inimile noastre mângâiere şi iubire,
şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de‑ntuneric despicându‑le în două,
Splendidă‑naintea noastră să ne‑arate‑o lume nouă!

Unde ni sunt visătorii a fost publicat în martie 1892 în paginile revistei Convorbiri literare – publicaţie care împreună cu Junimea maioresciană constituie matricea literaturii române moderne, unul dintre instrumentele folosite de o mână de visători care a construit România moştenită de noi, dorindu‑şi unitatea culturală a românilor de pretutindeni. În mintea acelor sublimi visători, întorşi spre fiinţă – în mintea unui Eminescu, Maiorescu, Slavici, Kogălniceanu, Bălcescu şi a altor mari bărbaţi ai neamului – unitatea culturală însemna unitate naţională.