● „Piesa care împrumută titlul întregului volum de eseuri publicat recent de Aura Christi, Din infern, cu dragoste (Ideea Europeană, 2017) are la origine o conferinţă a poetei ţinută la Festivalul Internaţional de Traducere care a avut loc la Moscova în septembrie 2014. M-a făcut să mă gândesc la un celebru discurs al lui J.F. Kennedy, cu acel „Nu te întreba ce face America pentru tine, ci ce faci tu pentru America”, care se predă în manualele de retorică. Textul Aurei Christi nu este însă numai un exerciţiu de virtuozitate în arta eseului, ci şi un strigăt existenţial care înfiorează şi luminează nu doar destinul propriu, nu doar istoria Basarabei, ci a întregului imperiu care s-a prăbuşit în anii ‘90. Vocea care s-a auzit atunci era o harfă prin care vorbeau toate generaţiile pierdute ale secolului încheiat. Nu doar ale popoarelor adunate laolaltă cu silnicie, ci şi ale Rusiei, imaginea care se încheagă treptat din acest monolog-confesiune fiind o lume îngheţată într-un prezent fantasmagoric, ruptă de trecut şi lipsită de viitor. Cu infinit discernământ, discursul desparte apele, victimele din rândul poporului rus şi ale celorlalte popoare, înfruntând teroarea politică ce apare ca duşman comun. Dacă ar fi să parafrazăm pe Aristotel, trecutul apare cu totul diferit sub pana istoricului, a cărui naraţiune operează cu categorii geo-politice, prin urmare, cu distincţii impuse de graniţe naţionale, şi atunci când este reconstruit de o poetă – cum este evident că se auto-apreciază cel mai mult autoarea în această carte confesiv-autobiografică. Stăpân al metaforelor, poetul posedă arta transferului afectiv-intelectual prin care se relevă relaţii ascunse ochiului comun. El se poate proiecta în situaţia celuilalt, se poate identifica empatic cu celălalt – natura, societatea, semenii… Descinzând în infernul totalitarist şi identificându-i esenţa răului în tratamentul mecanic aplicat celei mai intense zone a viului care este fiinţa umană, Aura Christi se comportă precum Iisus care coboară în iad pentru a salva umanitatea închisă acolo. Condamnarea răului politic se cumpăneşte cu afecţiunea pentru victime, solidarizarea şi eliberarea lor într-un alt plan de referinţă – din infern, cu dragoste. Aura Christi vine spaţial din exterior – o distanţă faţă de Moscova mărită după încetăţenirea în România – dar din interiorul unei culturi comune: deşi scrie în româneşte, se recunoaşte a fi „produsul culturii ruse”. Asistenţa va şti de acum că nu le vorbeşte ca un înger al răzbunării, ci ca o soră de suferinţă. Persoana întâi singular este înlocuită de pluralul destinului comun: „Suntem nişte epave ce-şi doresc un destin unic. Suntem nişte estropiaţi ce-şi strâng pumnii…”. Destinul comun, al acestor noi, se traducea însă în supremul rău social, care este extincţia sufletului individual, a personalităţii umane libere şi creatoare.

Fotografia lui Lenin pe peretele clasei este primul contact al copilului cu politicul autoritar. Socializarea îl împinge nu spre autodevenirea goetheană (Bildung), ci într-o experienţă uniformizatoare. Persoana a doua nu mai face distincţie între centrul şi marginea imperiului, auditoriul este inclus, ca şi cum i s-ar cere „amintiţi-vă!”: „Trebuia să te împarţi între realitatea socială, înjugată dictaturii comuniste, cu toate palierele ei restrictive, şi realitatea care începeai să devii tu însuţi în condiţiile în care era interzis să fii tu însuţi şi trebuia să fii cu ochii în patru ca să nu-ţi scape cumva începutul, sămânţa de realitate care erai tu însuţi”.

Ca şi Rilke, un maestru recunoscut, Aura Christi începe să caute spaţii ale noastre – spaţii ale unei spiritualităţi comune. Gheaţa se fisurează odată cu pătrunderea unor impurităţi – adolescenţi din Franţa (din Occidentul „în putrefacţie” şi „pe dric”…) în schimb de experienţă la Liceul de elită din Chişinău, cu predare în franceză, unde învăţa autoarea. Generaţia în blugi îşi găseşte numaidecât punţi comune – Louis Armstrong, Elvis Prelsey, Bob Dylan, Boney M, ABBA, Aznavour, Visoţki şi Joe Dassin, ale cărui versuri le cântau „în limba universală a iubirii”. Şcoala de dans, ale cărei cursuri, plus unele de ateism, se ţineau într-o fostă biserică (o soartă, oricum, fericită, faţă de cele tranformate în staule) face şi ea parte, ca orice formă de artă, din „samizdatul” adolescenţei. Cercul maturităţii se măreşte, în el pătrund Ţvetaieva şi Ahmatova, două poete crescute cu guvernante germane, pentru a căror educaţie nu mai este loc în proletcultism. Prezentul este teribil, mai ales pentru cea de a doua: doi soţi executaţi, fiul arestat, ea însăşi sfârşind – literal şi simbolic – îngropată de vie. Narbut, Mandelstam sfârşesc aidoma, Iosif Brodski se alege cu o condamnare. În confesiunile lor, aflăm realitatea tocmai descrisă de poetă. Pentru Brodski, cărţile sunt singura realitate, cealaltă fiind „ca o casă de nebuni, abracadabrantă”, iar Blok remarcă: „Aici se întâlnesc toţi ca pe lumea cealaltă.” Metafora lumii celeilalte se literalizează atunci când poeta descinde în Bucureşti după Revoluţia din 1989, dar redobândeşte sentimentul unei realităţi familiare când, la Librăria Creţulescu descoperă… două volume de Ahmatova, de care nu se va mai despărţi niciodată. Cercul argumentaţiei s-a închis, nu ca o fundătură, ci ca o circulaţie continuă de sens pe circumferinţă – una din reprezentările grafice ale infinitului.

Problema traducerilor este astfel substituită de o chestiune de hermeneutică: pentru a media între două limbi, terbuie să fii acasă în ambele culturi. Întregul eseu este un periplu alegoric, o translaţie dinspre realităţi geopolitice distincte înspre un pământ comun al făgăduinţei: patria spiritului materializat în cultura universală căreia aparţinem cu toţii.

Acest text perfect din punct de vedere retoric şi tulburător ca sens este inserat printre eseuri filosofice despre relativismul identităţiii, raportul dintre percepţie şi memorie, dintre auto-percepţie şi reflecţie socială, psihologia copilului, fracturile eului care ne fac adesea să citim însemnări din trecut ca pe ale unui străin, raporturile dintre scriitor şi putere, superficialitatea prezentului mediatic şi consumist, amoral şi anomic.

Lecturile favorite ale Aurei Christi o plasează în perioada modernistă, de la Baudelaire, Nietzsche la Rilke, Virginia Woolf, Proust… Chiar şi opţiunea pentru estetica paradoxalei „frumuseţi teribile” care îl obsedează pe Prinţul Mîşkin, o menţine aproape atât de Baudelaire, cât şi de „terrible beauty” a lui Yeats. Cu toate acestea, la modul declarativ, poeta se identifică mai curând cu mari spirite situate în afara curentelor, tratând teme universale şi având ceva din forţa creatoare, profundă a naturii. Shakespeare, desigur, descris astfel şi de Thomas Carlyle, dar şi Ahmatova sau Emily Dickinson (căreia îi apreciază spiritul independent de mentori şi perfecţiunea inefabilă a versurilor, ca şi dimensiunea reflexivă, autoarea remarcând o similitudine discursivă între poemele şi eseurile straniei poete americane).

Un capitol distinct, deşi negrupate ca atare în Cuprins, sunt textele atitudinale de o neobişnuită energie, fie pamfletară, fie apologetică. Ca pentru a se asigura de justeţea cauzei apărate, Aura Christi a acentuat caracterul tematic originar al revistei vechi de aproape un secol şi jumătate, care era dezbaterea publică a unor utopii (în sensul de modele de simulare) sociale, asigurându-şi colaboratori de prestigiu şi chiar sprijinul forului suprem al culturii române, Academia Română. Aceasta nu înseamnă o estompare a propriului discurs de filosofie politică şi critică socială, care aruncă sub un jet puternic de lumină jocurile meschine ale unor coterii de mediocrităţi şi detractori ajunşi periculos de aproape de huliganism, dar apăraţi de cuibărirea laşă la sânul puterii. Aceştia reuşesc prin politici de grup să marginalizeze tocmai personalităţile culturii naţionale, reprezentată astfel în arena competiţiei internaţionale de impostori – ceva ce s-a aflat pare-se, străinii preferând acum pe… „marginali”. Cu spirit cunoscător de insider format în copilărie şi adolescenţă, autoarea identifică „matricea stilistică” a anilor ‘50 în politica de dosar, victimizarea elitelor, vânătoarea de vrăjitoare, revalidarea falsurilor judiciare care au fost procesele politice, nule prin natura lor. Pasiunea cu care apără elitele româneşti, trecute şi prezente, merge până la inculparea instituţiilor, susţinută fiind de forţa exemplelor şi argumentelor, căci ce poate fi mai convingător decât alăturarea dispreţului autohton şi a preţuirii acordate de străini (am dat şi noi cândva exemplul lui Maiorescu, la care ambasadorul Emil Hurezeanu l-a adăugat recent, la o emisiune televizată, pe Iorga, reeditat la fiecare cinci ani în Germania). Dacă Aura Christi îl citează pe Papa Ioan Paul II care a numit România „Grădina Maicii Domnului”, să nu uităm că tot ilustrul cleric sanctificat a încredinţat României vestigii de cultură din primul mileniu, aflate în posesia Vaticanului. Dacă latiniştii noştri nu le-au descoperit, le-au inclus, oare, cel puţin în manualele de literatură (că de istorie, se pare că nu mai sunt)?

Cartea, cuprinzând eseuri ce acoperă toate subspeciile, mai seamănă, privită în întregime, cu un Symposium, un colocviu prezidat de autoare, la care sunt invitaţi să participe, adesea prin citat, colaboratorii revistei Contemporanul, pe care Aura Christi îi numeşte „oameni-grădină“. Adevărat sau nu, este sigur doar că pentru autoare scrisul nu este fapt de limbaj, ci are o funcţie ontogenetică, el trebuie să creeze frumuseţe şi perfecţiune în realitatea noastră de fiecare zi. Poveştile de iubire evocate – de comuniune spirituală, nuntiri de minţi afine – , sigilate unele prin moarte, cresc, şi ele, tot în această grădină a sufletului doritor de frumos, adevăr şi, mai ales, capabile să transforme, metaforic vorbind, pe „străin” în aproapele nostru christic.”

Maria-Ana Tupan, „Sub semnul urgenței destinale”,
în Contemporanul, nr. 9/ 2017

● „Poetă de prim-plan, prozatoare şi creatoare de revistă alături de marele prozator Nicolae Breban (calitate în care a repus vechea revistă Contemporanul între cele mai importante publicaţii de nivel naţional şi european, focalizând-o pe Ideea Europeană), Aura Christi se dovedeşte a fi şi o extraordinară eseistă, de o febrilă productivitate: Fragmente de fiinţă (1998), Labirintul exilului (2000, 2005), Celălalt versant (2005), Religia viului (2007), Trei mii de semne (2007), Exerciţii de destin (2007), Foamea de a fi (2010), Nietzsche şi Marea Amiază (2011), Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei (2013), Acasă – în exil (2016), iar în acest an, Din infern, cu dragoste (2017, Bucureşti, Editura Contemporanul, Fundaţia Ideea Europeană).

În eseul care dă şi titlul volumului, Aura Christi reaminteşte „eticheta” care i s-a pus (inclusiv de către Nicolae Breban) că substanţa ei spirituală ar fi descinsă din literatura rusă, ceea ce „corespunde – într-o măsură covârşitoare – adevărului” (p. 93), vine replica ei. Desigur, ca născută şi formată în adolescenţă şi în prima tinereţe în mediul basarabean, există, inevitabil, o dimensiune „slavă” în personalitatea ei, categoria existenţială a subteranei dostoievskiene fiind esenţială la nivelul întregii opere. De altfel, s-ar putea spune că Aura Christi este cea mai dostoievskiană scriitoare din literatura română, în măsura în care această dimensiune spirituală şi-a pus amprenta şi asupra altor scriitori ruşi (Anna Ahmatova, Marina Ţvetaieva, Osip Maldestam, Boris Pasternak, Serghei Esenin, Iosif Brodski ş.a.), dar şi din spaţiul literaturii şi gândirii europene, exemplul covârşitor fiind Friedrich Nietzsche, cu mărturia emblematică a acestuia: „Simt că mă aflu cu totul în subteran.” (Vezi eseul Cuşca ideală). Altminteri, încă din 1934, Mircea Vulcănescu, într-un eseu programatic din revista „Criterion” (nr. 3/ 15 noiembrie-1 decembrie), intitulat Generaţie, observa că unitatea politică realizată prin Marea Unire trebuie să ducă şi la unitatea spirituală a românilor din provinciile care au stat sute de ani despărţite şi marcate sufleteşte de imperiile sub care au supravieţuit: „Dacă tineretul acestei ţări nu reuşeşte ca, în această generaţie, să readucă idealurile omeneşti centrifugale ale Românilor din diferite colţuri ale ţării, într-un singur chip al omului românesc, în care să se recunoască Românii de pretutindeni, ca într-un bun al lor; dacă tipul omului rusesc, dostoyewskian şi tolstoian al basarabenilor şi omul latino-kantian al ardelenilor nu reuşeşte să dea o sinteză vie cu omul bizantin din Vechiul Regat, sinteză în care tendinţele centrifugale să nu se mai regăsească decât ca ispite de universalizare ale aceluiaş om al lui Eminescu şi al lui Creangă, – unitatea politică a acestui neam, care în clipa în care îşi dă mâinile nu se mai recunoaşte – mi se pare ameninţată.”

În mod paradoxal, observaţia lui Vulcănescu este şi astăzi actuală, în momentul când s-au ivit, după 1989, tendinţe centrifugale care ameninţă însăşi unitatea politică a românilor, chiar în preajma centenarului Marii Uniri. Din acest punct de vedere, Aura Christi este un exemplu remarcabil de desăvârşire a arheităţii româneşti a omului eminescian. (Vezi eseul Archaeus – realitatea realităţilor). Pentru ea, dostoievskianismul şi tolstoismul sunt categorii spirituale universale intrate în propria-i plăsmuire românească, în care omul eminescian a asimilat profund toate potenţialităţile despre care vorbea Mircea Vulcănescu. E o diferenţă esenţială între arderile spirituale ale Aurei Christi şi ale unor intelectuali care „s-au săturat” fie de Eminescu şi de Creangă, fie de România şi de faptul că sunt români, făcând declaraţii de felul: „a trăi în România e ca şi cum ai înota într-o piscină cu acid sulfuric”.

Fireşte, ca mulţi dintre noi, şi Aura Christi este nemulţumită, în adâncurile ei, de ceea ce se-ntâmplă cu lumea în care trăim, în care o clasă politică cleptocrată şi străină de cultura naţională adânceşte golul etnic despre care vorbea Eminescu şi pe care cel mai eminescian filosof al nostru, Emil Cioran, îl numea neantul valah. De aceea, atât în Basarabia, cât şi în România de azi, dar şi în Europa globalistă şi corect politică, autoarea se simte acasă – în exil, cum sună titlul unuia dintre volumele sale de eseuri. Aducându-şi aminte de enunţul ontologic al lui Eminescu, antitezele sunt viaţa, Aura Crhisti le trăieşte până la mistuire, simţindu-le, adesea, monstruoase, dar armonizabile, încât poate coborî din infern, cu dragoste.

Sartre a spus cândva, anamorfotic, că infernul sunt ceilalţi. Pentru diriguitorii lumii, se pare că infernul sunt poeţii, ei care sunt condamnaţi să locuiască poetic în subterană. Stranietatea antitezelor Aurei Christi începe de la condiţia poeziei: „între frig şi sublim”  (unul dintre volumele sale de versuri numindu-se Sfera frigului, 2011), „frigul urmat de îndată de o frumuseţe copleşitoare, înarmată cu puterea de a te reduce la tăcere” (Sinonimele frigului, p. 16). „Frumuseţea-i teribilă, vi se va spune”, cum anunţa Alexandr Blok într-un poem dedicat Annei Ahmatova. În infernul antitezelor începe subterana, cu imposibilitatea poruncii divine: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, „chemare imposibilă, rămasă criptică, oricâte tentative de a o citi cu ochiul inimii am fi făcut şi, mai ales, am face.” (Subterana mea, p. 22). Ivan Karamazov argumenta că nu-ţi poţi iubi nici pe cei apropiaţi, darmite pe străini, pe duşmani, în condiţia în care „abia de izbuteşti să te apropii de străinul care eşti tu însuţi pentru tine, străinul din subterana ta”. A trece prin subterană înseamnă a trece prin infernul suferinţei, temă centrală, surprinsă în cea mai bună carte a Aurei Christi: Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei. Cu ea se confruntă şi Iosif, cel aruncat în fântână de fraţii săi (Copilul fântânii): „prima ciocnire cu zeiţa-suferinţă”, care-l face „să privească în viscerele sufletului, învăţându-l ce anume să caute acolo” (p. 41). Aceasta-i şi condiţia, prin excelenţă, a poetului, destinul lui Eminescu, al lui Ovidiu, în exil, sau cum spune Marina Ţvetaieva, în Poem al Sfârşitului: „Ghetto-ul alegerii! Zid şi şanţ./ Nu aştepta îndurare!/ În această cea mai creştinească dintre lumi/ Poeţii sunt – jidovi.” (p. 48). Aceasta este şi „frumuseţea teribilă” a Nastasiei Filippovna descifrată de iisusiacul prinţ Mîşkin, frumuseţea care va salva lumea şi care-şi „trage rădăcinile din pământurile îmbelşugate ale suferinţei” (Frumuseţea care va salva lumea, p. 61). Ecuaţia suferinţă-forţă a lui Eminescu: „Nu e carte să înveţi/ Ca viaţa s-aibă preţ –/ Ci trăieşte, chinuieşte/ Şi de toate pătimeşte/ Ş-ai s-auzi cum iarba creşte.” (În zădar în colbul şcolii…). Să fie altceva poezia decât auzirea ierbii cum creşte? Aura Christi o defineşte astfel: „câtă suferinţă – atâta poezie” (p. 198).

Ce învechită concepţie despre poezie! Un anacronism de care postmodernii s-au lepădat demult, căci suferinţa este antipodul „corectitudinii politice”, fiind înlocuită cu divertismentul, cu parodierea sans rivages, într-o lume a fericirii. Or, Aura Christi crede că nu poţi fi scriitor decât din… spaimă, dintr-un soi de „laşitate”, ca reacţie contra sinuciderii, cum credea şi Cioran: „O carte e o sinucidere amânată.” (Vezi eseul A fi scriitor din spaimă, p. 66). Sau să fii gata a primi moartea înmormântat de viu, cum i s-a întâmplat Annei Ahmatova, în relatarea lui Iosif Brodski din eseul Muza durerii: „Ahmatova a fost înhumată de vie, iar pe mormânt s-au aruncat două pietricele pentru a nu confunda locul. Diverse forţe s-au coalizat pentru a-i aduce sfârşitul.” (p. 105). Parcă am mai auzit despre astfel de sfârşituri ale unor poeţi şi pe malurile Dâmboviţei. În orice caz, un poet poate fi înhumat de viu, dar nu este niciodată din stirpea celor morţi de vii (Eminescu, Junii corupţi). Morţilor de vii le lipseşte sufletul. Or, crede Aura Christi, „Materia primă a poeziei este sufletul; dacă lucrurile ar fi fost altfel, oare, după lectura poeziei te-ar mai fi cuprins acel frig atroce?” (Cum să traduci sufletul, p. 127). Numai după ce ai gustat din dulceaţa şi din căldura sufletului, simţi frigul subteranei. Fără această criptică îngemănare de antiteze, nu poţi înţelege de ce poezia este respiraţie a îngerilor, simţindu-te instrument al străinului din tine, precum poeţii antici erau consideraţi instrumente ale Zeului: „da, străinul de care e locuit din când în când trupul meu, fără să aflu, fără să mi se aducă la cunoştinţă de unde vine, când anume şi încotro se îndreaptă după ce m-a părăsit…” (Poezia – respiraţie a îngerilor, p. 159). Totul pare un joc, altceva decât cel parodic al generaţiei sale: „Nu pricepi cât va dura acest joc de neînţeles, un joc teribil; totul, în realitate, este teribil” în subterana ta, „lunecând într-o veche – şi mereu proaspătă, mereu reinventată de instanţe obscure – mirare.” (p. 160).

Urmează un potop de metafore care vor să definească nedefinitul, intraductibilul sufletului:  poezia, „satelit al mântuirii, hrană a îngerilor, jurnal ţinut în abisul eului, lacrimă a zeilor, nectar al singurătăţilor războinice”, „fulgerare a unei lumi nevăzute”, „sigiliu al identităţii, efigie a originii, curcubeu irumpt din subterana fiinţei, limbaj crescut din neînţelegerea căzută pe gânduri parcă şi eşuată, de fiecare dată, în uimire” etc. (p. 163). Poezie a poeziei, în definitiv. Autoarea nu-şi imaginează o lume care nu are nevoie de poezie: „Nu cred să existe pe lume vreun popor care să recunoască faptul că şi-ar concepe viaţa fără poezie, adică fără lumina dăruită neostenit prin mesagerii ei, folosiţi ca instrumente, pentru a nu spune misiţi.” Cu atât mai mult, cu cât un Carl Sandburg definea limba unei naţiuni ca fiind poezia însăşi, iar un Eugeniu Coşeriu, spulberând erezia că poezia ar fi abatere de la gradul zero al scriiturii, considera, dimpotrivă, că poezia este deplinătatea unei limbi, celelalte limbaje fiind abateri de la geniul limbii. În acest spirit deplânge Aura Christi indiferenţa statului român faţă de literatura naţională, în genere. Ea a constatat că în toate marile ţări europene, scriitorii naţionali sunt în prim-plan, traducerile apărute în librării fiind într-o proporţie de 5%, pe când, în România procentul e invers: „E limpede că statul român – prin instituţiile sale – îşi sabotează propria cultură, adică propria identitate”, alocându-i 0,08% din PIB. Iată de ce, la noi, adevărata cultură e subterană (pp. 135-136).

Dar ce înţelege Aura Christi prin subterană? Fireşte, e de plecat chiar de la Însemnările din subterană ale lui Dostoievski. Ea găseşte argumente în toate marile culturi, recunoscând în structura ei spirituală arheul eminescian şi câteva adstraturi esenţiale: biblic (Iisus), rusesc (Idiotul), german (Nietzsche), francez (Mizerabilii), spaniol (Don Quijote), englez (Hamlet, Călătoriile lui Gulliver), dar şi unul american, prin răvăşitoarea poezie a Emilyei Dickinson. Termenul dostoievskian podpolinâi scapă înţelesurilor din dicţionar, cum au sesizat exegeţi precum Ion Ianoşi, Emil Iordache ş.a. Ar putea însemna ilegalitate, subpământă (Nicolae Balotă), dar şi transraţionalitate, cum, în definitiv, conchide şi Aura Christi, pe urmele eroilor dostoievskieni, recte ale Prinţului Leu-Şoarece, „singurul care vede prin om şi citeşte sufletul lui până în rărunchi” (p. 316). Această accepţie din urmă mi se pare cea mai complexă, deşi autoarea nu foloseşte cuvântul ca atare. Este transraţionalitatea/tăcerea lui Iisus, atunci când întrebat de Marele Inchizitor: De ce ai venit? răspunde cu tăcere, acel vast şi restul e tăcere shakespearian. „Ţinta războiului dus de omul din subterană – intuieşte splendid Aura Christi – e raţiunea şi, mai ales, excesul de raţiune, care poate naşte monştri cu chip de om.” (Argonauţii subteranei, p. 309). Acest exces de raţiune, de sorginte carteziană şi iluministă, ajunsă la cote monstruoase prin comunism şi nazism, este cel care a împins omul în subterană. A înţeles-o foarte bine şi Francisco de Goya (1746-1828), în celebra lui gravură, cu titlu denaturat de raţionaliştii atei: Somnul raţiunii naşte monştri. În cultura noastră, dar nu numai, a făcut carieră această traducere a titlului goyesc. Cel care a sesizat eroarea frauduloasă este Vintilă Horia, în articolul La 135 de ani de la naşterea poetului Eminescu, erou romantic (în „Cuvântul în exil”, nr. 108, aprilie 1985). Ca foarte bun cunoscător al limbii spaniole, el traduce corect titlul gravurii: Visul raţiunii naşte monştri, ceea ce schimbă radical sensul, în defavoarea raţionalismului. Visul raţiunii este întotdeauna utopic, iar utopiile se dovedesc monstruoase.

În pofida a ceea ce a susţinut Titu Maiorescu în studiul Poeţi şi critici (1886), de multe ori, poeţii cei mari sunt şi cei mai buni critici ai poeţilor. O dovedeşte şi Aura Christi, în cele mai reuşite pagini din eseurile sale. Voi zăbovi, în final, asupra eseurilor închinate lui G. Bacovia (1881-1957) şi Emily Dickinson (1830-1886), consideraţi exemplare vii ale poeziei din subterană. Emily Dickinson a fost apreciată de celebrul critic american Harold Bloom, ca fiind în imediata vecinătate a poetului naţional al Statelor Unite (am subliniat sintagma, fiindcă aparţine criticului), Walt Whitman, întregind identitatea spirituală a Americii. Aura Christi vede în ea destinul poetic al subteranei, începând prin a cita opţiunea lui Emil Cioran: „Aş da toţi poeţii pentru Emily Dickinson.” Evident, exceptându-l pe Eminescu! Fireşte, Aura Christi nu practică aici o critică cu sistem, ci una impresionistă, dar în spatele căreia se distinge marca ontologică a ceea ce ea numeşte poetica subteranei. „Călugăriţa din Amherst”, cum i s-a spus, n-a publicat, în timpul vieţii din subterană, decât şase poeme, primul volum apărând la patru ani de la moarte, încât opera ei a devenit o descoperire a secolului al XX-lea, în 1924 fiindu-i tipărite alte trei volume de poezii şi unul de scrisori. Pentru ca să atingă coarda cea mai înaltă a geniului dickinsonian, Aura Christi recurge la un imprevizibil frotaj stilistic între arta desăvârşită a construcţiei cuibului de către lăstuni (la care a vibrat în copilărie) şi arta extraordinară prin prospeţime şi naturaleţe a Emilyei Dickinson: „Poemele Emilyei sunt aidoma cuiburilor de lăstuni din copilăria mea. Spre deosebire de acestea, ajustate, primăvară de primăvară, de părinţii-lăstuni, magma poemelor – solidă precum cristalele – e lucrată tacit de timp. Aşa cum timpul, asistat de apă, e cel care lucrează discret stalactitele şi stalagmitele din peşterile savante, ascunse în apropierea inimii munţilor. După cum în natură există o tablă a legilor sfinte, un soi de protocol imanent, respectat de toate elementele, în poezia marilor poeţi se perpetuează un «protocol formal al rostirii».” (pp. 418-419). Este cazul deplin al liricii Emilyei Dickinson.

Un principe al subteranei este G. Bacovia. În cvasintegralitatea lui, eseul cu acest titlu musteşte de metafore critice (care ar merita citate extins) vizând pe „acest Hamlet al poeziei române” (p. 222). Dar ceea ce m-a frapat în mod deosebit e că trimiterea la Hamlet stă în vecinătatea antipodică a „complexului Lear”, pe care eu am identificat-o în ceea ce am numit „complexul Bacovia”, în cartea mea din 2002. Asta, în măsura în care tânărul prinţ al Danemarcei este maturizat prea devreme, înăbuşindu-şi iubirea pentru Ofelia sub povara raţiunii dilematice, provocând moartea acesteia, înlănţuită într-un al treilea „complex” despre care au vorbit psihocriticii profunzimilor. Dacă bătrânul rege Lear nu este „lecuit” de iubire în plină senectute, Bacovia, în adolescenţă, se arată bătrân ca iarna, cum îi mărturisea Eminescu Veronicăi într-o scrisoare. Aura Christi surprinde esenţialul: „Bacovia s-a născut atât de bătrân şi atât de cuprins, mai exact, încins, sfârtecat de o singurătate ce-ar fi decimat armate, încât pe parcursul întregii existenţe a descris acea vale originară a stingerii treptate, nesfârşite, unde a descoperit acele grozăvii agonale despre sine însuşi, despre viaţă, despre moarte şi iubire, adică despre lucrurile esenţiale.” (pp. 221-222).

În ansamblu, o lectură sporitoare de fiinţă, de poezie, care străbat întreaga operă a „mânii de pământ” (precum ar spune poetul), mână de frig şi de forţă spirituală, care este Aura Christi”.

Theodor Codreanu, Argonauții subteranei,
în Bucovina literară, nr. 11-12/2017