Citește fragment
Christi-Aura_Mitul-viului

Mitul viului

Mitul Viului
Cuvânt înainte de Nicolae Breban
Postfaţă de Ştefan Borbély

„Aura Christi construieşte un religios redimensionat spre mit: ca şi cum, trecând «istmul ontologic» dintre pioşenie şi exuberanţă, Iisus devine Dionysos, într-un palimpsest cultural care pe mulţi îi exasperează. Interpretarea operei brebaniene ca «propunere mitică» face parte din acelaşi registru, tot aşa cum marginea diafană a mitului reapare obsesiv în numeroase alte eseuri, transformând întreaga carte într-o tulburătoare şi foarte vie mitoconstrucţie personală.” (Ştefan Borbély)

Descriere

Argument

Înainte de a mă întreba ce se întâmplă, de vreme ce simt nevoia cvasimaniacală de a reveni, iarăşi, la Nietzsche, am citit din acest straniu sihastru de la Sils-Maria nu puţin, fără a avea vreodată, pe întinderea a mai bine de două decenii, senzaţia de saţietate, pasiunile mele de litere coagulându-se, încetul cu încetul, în jurul unei singure – aproape! – osii: Friedrich Nietzsche. Urmat de îndată, însoţit mai exact „în de-a pururi ziua cea de azi”, în chip firesc în topografia iubirilor mele de litere, de acel straniu sfânt epileptic, iubit atroce de noi, Dostoievski, romancierul de neîntrecut, care este, credem, egalul absolut al pustnicului de la Sils-Maria, apoi, de Lev Nikolaievici Tolstoi, răsfăţatul Mag de la Iasnaia Poliana, de romanticul Friedrich Hölderlin (descoperit de Nietzsche la 17 ani), împătimit de uriaşii greci, autor al unor imnuri de neegalat, al romanului în versuri Hyperion, traducător al lui Sofocle şi Pindar. Apoi, pe subiectiva hartă a nietzscheenilor, imaginată de mine, figurează Rainer Maria Rilke, Marcel Proust, Thomas Mann, Hermann Hesse, D.H. Lawrence, Nicolae Breban, Robert Musil, Iris Murdoch etc. Un trib de oameni superiori, iubiţi, răsfăţaţi de zei (cu excepţia autorului Fetei pierdute, luat de Caron în lumea lui Hades la puţin peste patruzeci de ani), trib, majoritatea membrilor căruia, în timp – mai exact peste timpuri – şi-au adus obolul, fiecare în felul său inimitabil, la crearea mitului Nietzsche, lăsând ei înşişi o strălucită operă majoră, imposibil de egalat, situată sub semnele gândirii filosofice a acestui învăţător neînregimentabil. Aproape fiecare dintre scriitorii menţionaţi au fost marcaţi în esenţă de autorul incendiarei capodopere Dincolo de bine şi de rău, de unele dintre „motivele obsesive” (ar fi spus N. Breban) pe care şi-a structurat catedrala metafizică Friedrich Nietzsche: apolinicul şi dionisiacul, supraomul, reîntoarcerea aceluiaşi la sine, transvaluarea tuturor valorilor, ca să ne referim exclusiv la câteva, autorul Genealogiei moralei fiind, la rândul său, după cum se ştie, fascinat de Dostoievski, singurul de la care – susţinea solitarul supraom care l-a dat lumii pe Zarathustra – are de învăţat nu puţine lucruri în materie de psihologie; mă întreb, şi cu acest prilej, oare Nietzsche a avut norocul să citească Crimă şi pedeapsă? Aproape fiecare dintre scriitorii amintiţi de noi a fost cucerit de straniul gânditor despre care prietenul său, Rohde, afirma între altele, că vechiul său tovarăş părea că vine dintr-o altă lume. Fascinaţia faţă de acest nefericit vrăjitor metafizic, care oferă un dramatic spectacol, de o grandoare unică în istoria gândirii universale, este strunită uneori de chingile prudenţei (ca la Thomas Mann, ca în cazul lui C. Rădulescu-Motru sau în cel al Regelui Carol I), alte dăţi având zăgazurile acesteia făcute cioburi, iar în alte cazuri purtând semnele negaţiei (ca la Tolstoi sau Proust, bunăoară). Se ştie prea bine că uneori iubirea îşi alege ca mască vie contestaţia, pentru a arăta astfel o altă faţă, pregătită, şi ea, mereu, să arate că „viaţa este un neostenit miracol şi nu ceea ce vreţi voi să fie”. (Eugen Negrici) Ceea ce vreau să spun e că şi negaţia poate, câteodată, conţine un „grăunte de iubire adevărată”. (Arthur Schopenhauer)

Cartea de faţă este, aşadar, rodul pasional al unei iubiri construite – dintr-un instinct cultural de neînfrânat – obsesiv răstimp de decenii. Nu veţi găsi în capitolele ei – dedicate unora dintre scriitorii la care am făcut referire şi, respectiv, modului în care ecouri mai mult sau mai puţin discrete din opera nietzscheană se regăsesc în textele lor – nu veţi avea, aşadar, prilejul să citiţi tratate reci şi impersonale, presupunând ifosele, toanele sau apucăturile unui individ doct, tobă de carte etc. E vorba, mai degrabă, de o seamă de eseuri interdisciplinare, scrise de un poet care îşi doreşte să rămână poet, fiindcă e convins de faptul că Dumnezeu l-a creat ca să scrie, să citească, să asculte muzică şi să viseze. Eseurile mele, scrise sub semnul lui Nietzsche, sunt, firesc, împânzite de sincope, dibuiri, infuzii de lirism, repetiţii sau reveniri concentrice – inevitabile în cazul unei manii de origine scriptică, vizând un subiect dificil – de ordin stilistic sau ideatic, în care am încercat – conştientă de faptul că mă mişc pe terenuri minate; de aici probabil lentoarea, în topografia căreia se citeşte înaintarea gâfâindă, în cercuri, spuneam, concentrice – mi-am dorit să punctez o imagine subiectivă şi, desigur, departe de a fi exhaustivă, a începutului de şcoală nietzscheană, un început, fără îndoială, impresionant, care demonstrează – dacă mai era nevoie – că posteritatea acestui singuratic împătimit de mască, slăvind boala, moartea, decăderea, singurătatea şi mizeria oricărei depăşiri, învins de o stranie ştiinţă veselă, de sorginte dionisiacă, şi de voinţa de a deveni ceea ce este, se află, pare-se, la început. E suficient să enumer, încă o dată, marii oameni de litere situaţi în raza formatoare a influenţelor nietzscheene: Rilke, Proust, Th. Mann, Hermann Hesse, Musil, Lawrence, Breban sau Murdoch. De bună seamă, alţi iubitori de Nietzsche ar face o listă, după toate semnele, diferită… Noi i-am adus în raza atenţiei, firesc, pe creatori în primul rând. Îi vom cita de bună seamă pe unii dintre cei mai avizaţi, erudiţi comentatori ai operei nietzscheene: Lev Şestov, Nikolai Berdiaev, Ştefan Borbély, Ion Ianoşi, Gilles Deleuze sau Ernst Bertram ş.a.

Scriind despre felul în care Nietzsche a stat – aidoma unui zeu atipic, rudă de sânge cu Dionysos – deasupra textelor majore ale scriitorilor iubiţi de mine, în realitate, încercam, nu rareori, să înţeleg fenomenul Nietzsche, viaţa şi opera sa, fascinaţia faţă de ea şi acceptarea acesteia, câteodată, parţială, nu o dată în etape disputate, alte dăţi refuzul unora dintre doctrinele sale, rău citite, rău tratate şi nu rareori abuzate. Apoi, mi s-a părut incitant să urmăresc modul în care câteva vârfuri de necontestat ale literaturii universale, câteodată, se întâlnesc acolo, sus, pe culmile monotone ale Olimpului ideatic, într-un „azi etern al spiritului”. Citindu-l, recitindu-l pe Nietzsche, citind şi recitind nietzscheenii şi dostoievskienii, mă recream pe mine însămi şi, în acelaşi timp, mă reapropiam altminteri, de fiecare dată, de continentul Nietzsche, iar în timp probabil, iarăşi şi iarăşi, mai rapid – prin intermediul celui care l-a creat pe Zarathustra – de mine însămi. Scrierile mele, romanele, poemele şi eseurile se află, nolens volens, sub auspiciile dionisiace ale acestui scriitor spre care mă harponează, instinctiv, voinţa de a deveni ceea ce sunt: poet. Un poet care propagă o stranie religie a viului, în esenţă de neexprimat, o religie-mit de inspiraţie nietzscheană, construită pe un exces de personalitate.

Mărturisesc că şi de la creatorul Genealogiei moralei am învăţat, între nu puţine lucruri importante – cum ar fi, de pildă, să cobor, încet, milimetric aproape, în „lumea subterană a sufletului”, urmărind „mecanismul imaginar şi simbolic al insularizării prin boală” (Ştefan Borbély) – am învăţat, aşadar, un lucru esenţial, care mi-a schimbat (îmi cântăresc bine cuvintele) viaţa, destinul: dincolo de a fi pedeapsă, blestem, iad, limită, moment oportun căderii sau fereastră deschisă spre moarte, boala este, totodată, în mod decisiv, un dar, împrejurare propice renaşterii în albia fiinţei, oază formatoare, chiar dacă se regăseşte, adesea, sub soarele unei gravităţi disperate, ar fi spus Rilke. Boala, ca şi suferinţa, dătătoare, în clipe de vârf, de geniu. Cu vorbele acelui astmatic genial, spicuite din Sodoma şi Gomora, „numai boala te învaţă să observi şi să înveţi, şi-ţi îngăduie să descompui mecanismele pe care altminteri nu le-ai cunoaşte”. Boala, cu un pic de noroc, poate fi pintenul dat de un zeu răutăcios şi perspicace în bolgiile destinului. Întâlnirea mea cu acest spectacol de un dramatism grandios, care este Nietzsche, din întâmplare cred că s-a transformat în destin.

Strict tehnic vorbind, eseurile Planeta Rilke, A provoca destinul în „teribilele abisuri”, Marea Amiază: între Rodin şi Gorduz, Marcel, Rilke şi realitatea de prim rang, Între Groapa Marianelor şi Sonata lui Vinteuil, Mesagerii viului, Elegii pentru Iris, grupate sub genericul Teribilele abisuri sunt inedite. Cele aşezate sub titlul Religia viului au văzut lumina tiparului acum câţiva ani între coperţile unui volum cu acelaşi titlu. Din Celălalt versant – carte a subsemnatei publicată în 2005 – am reluat aproape în întregime capitolul intitulat Epicul şi blestematele probleme.

Selecţia făcută pentru această carte nu epuizează, previzibil, eseurile consacrate de noi influenţelor nietzscheene în opera unor scriitori înrudiţi spiritualiceşte cu acest uriaş gânditor. La o nouă ediţie a acestui opus, se vor adăuga – sperăm că Dumnezeu ne va iubi şi ne va da timp, pentru a ne înzidi, în continuare, în Operă – alte texte, comentarii sau întreprinderi hermeneutice, scrise în lumina şcolii nietzscheene din nevoia de Nietzsche, filosoful adus în circuitul culturii române de Constantin Rădulescu-Motru de dragul lui I.L. Caragiale la 1897. Nietzsche, eremitul, care a stârnit entuziasmul Reginei Elisabeta şi rezervele Regelui Carol I. Nietzsche a cărui operă a fost predată de Titu Maiorescu studenţilor la Universitate după circa 35 de ani scurşi de când autorul Prelegerilor de filosofie începuse să propage viaţa şi opera „bărbatului secolului”, Arthur Schopenhauer, în cercul Junimii, prin care se pune piatra de temelie la fondarea templului literaturii române moderne.

Adânca mea plecăciune şi recunoştinţă în faţa prietenilor şi complicilor mei pentru „milioane de vieţi” – Nicolae Breban, Ion Ianoşi şi Ştefan Borbély – cu care „împărţim” aceleaşi iubiri, aceleaşi manii de litere: Nietzsche, Dostoievski, Hölderlin, Thomas Mann, Hermann Hesse, D.H. Lawrence, Rilke, Musil şi Nichita, prieteni rari, oameni superiori, cărora le datorez această carte scrisă sub zodia „severului ideal autentic”. / Aura Christi

Informații suplimentare

Anul apariției

2014
Categorie
Editura

Referințe critice

Mitul Viului

Postfaţă de Ştefan Borbély

Abisurile spiralate ale vieţii”

În pofida aparenţelor, împărtăşite probabil de cei care citesc frecvent revista Contemporanul. Ideea Europeană, o cunosc pe Aura Christi mai degrabă din cărţi decât din viaţa reală. Întâlnirile noastre, puţine la număr până acum, au fost mai cu seamă întâmplătoare decât premeditate, motiv pentru care imaginea livrescă pe care o am despre ea este mai pregnantă decât aceea a unei fiinţe în carne şi oase, deşi recunosc că nu mi-am putut niciodată reprima admiraţia pentru energia debordantă pe care o desfăşoară cu prilejul apariţiilor sale intime sau publice, o energie aflată mult peste media persoanelor în general retractile, calculate şi bine coafate pe care le ştiu din literatura română. Cărţile au fost, şi aici, mai puternice decât observaţia empirică: am pus acest exces pe seama provenienţei sale moldoveneşti – despre care nu ştiu prea multe lucruri – asociindu-l prea-plinului de viaţă al sufletului rus, pe care, de data aceasta, nu-l cunosc doar din cărţi – deşi intuiţiile vin mai degrabă de acolo – ci şi dintr-o călătorie frugală pe care am făcut-o la Leningrad cu mult înainte de prăbuşirea sistemului sovietic, prilej cu care am avut parte atât de melancolia expansivă a câtorva prieteni contactaţi ad hoc, cât şi de o scenă de un dostoievskianism limpid şi debordant, care m-a lăsat fără reacţie pe străzile îmbârligate din spatele Palatului de iarnă, în timp ce rusul tăiat în diagonală care-mi ceruse ajutorul se îndepărta grăbit, lăsând în urma sa o foarte roşie şi halucinant de adevărată dâră de sânge.

În prelungirea experienţelor preponderent livreşti pe care le-am avut cu Aura Christi, ceea ce m-a frapat de fiecare dată a fost regia existenţială foarte proaspătă, foarte vie cu care îşi construia cărţile, decantate, aproape fără excepţie, din coregrafia profundă a unor autobiografii mascate. Pentru mulţi scriitori, decantarea prin construcţie debordează în tehnică narativă, concepută proustian ca acreditare a unui eu de grad secund, transcendent celui dintâi şi impersonal, pe care literatura este chemată să îl exprime. Dimpotrivă, în tot ceea ce scrie Aura Christi – şi spun asta în pofida fascinaţiei sale pentru Proust, pe care şi cartea de faţă o mărturiseşte – experienţa literară este concepută în aşa fel, încât eul secund să capituleze în faţa celui prim, care-şi ia o revanşă binemeritată în faza prezumţiei că literatura este doar convenţie, ficţionalizare sau tehnică, revenind la ceea ce ea este într-o primă instanţă: experienţă existenţială pură, uimită, fascinată, sau revelaţie, descoperire aproape copilărească, edenică a „realului”. Trăirea literaturii ca bucurie răzbate peste tot din scrisul Aurei Christi, făcând din text o împlinire a vieţii: desăvârşirea unui eu exuberant, sincer până la durere, trist până la juisanţă, turnat într-o fervoare energetică integrală, pe care fiinţa empirică nu o poate susţine, dintr-o debilitate care nu îi este proprie, ci derivă mai cu seamă din extensiile sale metafizice, de punte fragilă întinsă între viaţă şi moarte – adică între om şi Supraom, cum ar spune Nietzsche.

Pentru a preîntâmpina neînţelegerile, îngăduiţi-mi să mă explic. Fenomenul de dedublare de care vorbeam poate fi trăit în două feluri: ca sinceritate şi ca histrionism. Actor al propriei sale deveniri, „păpuşar” personal sau cosmic – cosmicitatea venind din faptul că orice scriitor este puţin şi demiurg, măcar al utopiei de a se construi pe sine – histrionul ficţionalizează cu premeditare, punând în circulaţie mai multe euri, mai multe personaje alternative sau mai multe stiluri, conştient fiind de faptul că cititorul este în ultimă instanţă o victimă gracilă, care intră în joc tocmai din dorinţa de a se şti mistificat, „pactul secret” sau „involuntar” dintre autor şi cititor fiind leit-motivul cel mai frecvent al acestei tipologii de lectură. Dimpotrivă, scriitorul care alege sinceritatea ca formă de exprimare îşi provoacă şi îşi exasperează cititorul. Pentru el, lectura nu este un „pact”, ci o formă de nonconformism necalculat, barbar, imprevizibil. Dacă histrionul deconstruieşte o formă unică prin intermediul multiplicării ei ludice, fiind foarte atent la contururile care separă forma de neant, fiindcă numai ele fac „diferenţa”, scriitorul sincer sau sangvin concepe scrisul ca energie: ca forţă „sălbatică” aflată dincolo de orice formă finită, ca exces opus limitei, ca expansiune. Întrebat, în celebrul capitol XXV din Doctor Faustus de Thomas Mann, ce anume oferă, Diavolul cu care se întâlneşte Leverkühn tocmai în patria formelor, adică în Italia (deşi cheia de intrare a capitolului este Kierkegaard), persiflează sarcastic orice prezumţie scrobită de sorginte faustică, clasică, şi spune, dimpotrivă, că poarta pe care numai Iadul o poate deschide duce direct la arhiprimitiv, adică la energia care se află atât înaintea, cât şi în urma formei: dinainte, fiindcă ea anunţă viaţa, îngăduindu-i ludic naşterea, şi în urma ei, fiindcă aici ea reprezintă transcenderea formei ca atare, adică moartea.

Pentru primul tip de literat dintre cele două pe care le-am amintit mai sus, adică pentru cel ficţionalizant, forma e absolută, motiv pentru care cultura construită în perimetrul stilistic al acestei concepţii se întinde între două experienţe-limită reluate la nesfârşit în multe romane sau tratate de filosofie: trauma naşterii şi anxietatea morţii, între care se întinde o linie subţire şi fragilă, trasată de viaţă. Dimpotrivă, pentru scriitorul sincer şi sangvin, literatura este deopotrivă viaţă şi moarte: viaţă ca moarte, am putea spune, experienţă excesivă, sinceră până la explozie, exuberantă, devoratoare, mistuitoare. Să luăm, de pildă, una dintre surprinzătoarele sintagme pe care Aura Christi le foloseşte în această carte, şi anume cea de „istm ontologic”. În mod convenţional, i-am putea spune „punte”, deşi nu este integral asta, ci un spaţiu îngust de potenţare existenţială, prin intermediul căruia o viaţă până atunci cuminte, banală, se reconverteşte în expresia sa monstruoasă, incomensurabilă, ducând înspre împlinire şi moarte – ele sunt sinonime… – prin surmontarea a ceva ce fusese până atunci doar convenţional, neieşit din cadrele canonice ale vieţii, docilitate sau chiar insignifianţă.

Cele trei secţiuni majore ale volumului pe care îl avem în faţă – „Teribilele abisuri”; Religia viului, respectiv Epicul şi „blestematele probleme” – tratează, în esenţă, asemenea fenomene de „istm ontologic”, adică de transgresiune. Baza lor de pornire este, fireşte, nietzscheană: „istmul” prin intermediul căruia apolinicul devine dionisiac, Antichristul se transformă în Antechrist (adică Dionysos), sau omul aspiră să devină Supraom (faimoasa invitaţie din Zarathustra). Indiferent de ipostazele pe care le surprindem trecând prin „istm”, metamorfoza semnifică, de fiecare dată, un proces de intensificare vitală şi de explozie prin exuberanţă, adică o conştientizare a faptului că o asemenea transgresiune te aduce în proximitatea unei versiuni exuberante a morţii, pe care o trăieşti – asemenea lui Hans Castorp din Muntele vrăjit, de pildă, sau a lui Zorba, din Kazantzakis – hohotitor, ca o energie care exorcizează frica, transformând-o, în sens oriental – sau schopenhauerian – într-o joncţiune ludică, iresponsabilă cu Absolutul.

Să facem o pauză… Necunoscând-o prea bine pe Aura Christi şi reconstruind-o mai degrabă din frânturile relatate de alţii, am ajuns să fac şi un „inventar” al păcatelor care i se reproşează: patetismul, adjectivările hiperbolizante, predispoziţia pentru exces, insistenţa nebună în promovarea unor cauze care au izbândit deja, ea fiind singura de părere că ele se mai cer întărite, zidite cu contraforţi, consolidate. Un episod cu Aura, consumat pe mail, m-a adus în preajma unui alt „exces”, a cărei reacţie m-a impresionat: întrebând-o precaut dacă are sau nu ceva împotriva promovării unei personalităţi literare cu care se afla în conflict public evident, mi-a răspuns exuberant că nu, dimpotrivă: scriem şi despre „duşmani”, chiar dacă ei ne barează drumul, ne împing în mâl până ne sufocăm sau ne vorbesc de pomină în public sau pe la colţuri. Altfel spus, mi-a sugerat ea indirect: prin literatură noi ajungem într-o etică a excesului, în care toate licenţele sunt îngăduite, şi unde restricţiile comune încetează să mai funcţioneze. Literatura se află dincolo de „istm”: are limbajul său propriu, elevat şi exorbitant, e exces în mişcare: dacă, scriind sau redactând o revistă literară, continui să-l receptezi pe autor ca pe o fiinţă terre-à-terre, plăpândă şi cuminte, eşti pierdut din start, fiindcă artistul – tot Nietzsche a demonstrat şi asta, pe urmele lui Rousseau – este monstruosul ca atare, al unui sistem care caută să-l disciplineze: barbarul vesel, decomplexat şi amoral, pentru care burghezul nu reprezintă un termen de comparaţie, ci, cel mult, un motiv de circumstanţială – şi uneori ipocrită – tristeţe ostentativă.

În consecinţă, nu mi-aş face griji în privinţa stilisticii excesive pe care o foloseşte Aura Christi, ci aş accepta-o drept expresie a unei fervori existenţiale specifice, derivate din dreptul nietzschean la energie şi elevaţie. Să nu ne facem iluzii: nu toţi îl au; nu este un drept democratic, aşternut în calea tuturor, asemenea nestematelor din colb pentru care nu trebuie decât să te apleci pentru a le ridica. El aparţine, dimpotrivă, doar elitei: e dreptul orgolios al celor puţini, reuniţi – spunea Nietzsche – şi prin calitate, dar şi prin disponibilitatea superioară de a surmonta barierele inhibante ale ridicolului. Anti-aristoteliciană fiind (v. consideraţiile piezişe despre râs şi comic din Poetica), fervoarea ei derivă din dreptul de a trăi scintilar viaţa: de a păşi din intensitate în intensitate, doar pe culmi, lăsând la o parte cuminţenia cenuşie a văilor, umbra lor depersonalizantă, liniştitoare – şi, fireşte, vulgul.

Luaţi, de pildă, Religia viului, carte publicată de Aura Christi cu câţiva ani în urmă, reluată în acest volum, şi urmăriţi calitatea selecţiilor de citate sau sintagmele cu forţă iradiantă din cuprinsul ei. Ce caută autoarea în operele pe care le analizează?: „viul teribil” (nu cel pur şi simplu…), „bucuria dionisiacă a căutătorului sensibil la exces”, sau, pe urmele lui Unamuno: „furioasa foame de a fi”. „Supratema Drumului [la zid – este citat Breban –]… nu e propriu-zis o temă de roman, ci mai mult una metafizică: viul, fiinţa, ontologicul, ceea ce opunem nefiinţei. Ceea ce ne înconjoară de peste tot, ceea ce ne traversează fără încetare cu brutalitate, încăpăţânare, fluiditate, tiranie, bruscheţe, dar dispare nu la cea mai scurtă atingere, dar la cea mai vul­gară şi timidă privire, gând aproape: viul, miracolul enorm al viului”. Nicăieri nu veţi găsi viul „normal”, curgând în făgaşurile lui fireşti, în textele Aurei Christi, ci viul excesiv, hiperboliza(n)t, esenţializat prin calitate. E altceva, ceva ce nu se găseşte spontan, cuminte, potolit, ci un exces rezultat în urma construcţiei de sine. Unii ajung la el, alţii îl caută pe durata unei întregi vieţi, sau, dimpotrivă, îl evită: e o chestiune de „istm”: de potecă fragilă, trasată peste abis, asemenea celor care se găsesc cu nemiluita în Făgăraşii copilăriei mele, desenate înfricoşător, tensionant, între două prăpăstii. Unii trec, alţii se lasă păgubaşi: în viaţă este la fel…

Nu e deloc de mirare, tocmai din această cauză, că Aura Christi numeşte cartea sa „rodul pasional al unei iubiri construite…”, în regimul luxuriant al dreptului electiv la exces: cine trece uşor peste acest ultim cuvânt, greşeşte tandru şi pierde fatal partida, sortit fiind unor întreprinderi mai potolite sau chibzuinţei. Cartea Aurei este un „elogiu frapant, teribil al vieţii, al viului”, cele mai surprinzătoare secţiuni ale ei fiind dedicate lui Proust, adică unui neurastenic genial, protejat claustrofob de pereţi de plută. E partea de care m-aş disocia cel mai mult citind cartea, dar nu pot să nu apreciez superbia Aurei Christi de a sfida bibliografii celebre, acreditând în mod paradoxal un Proust mai vital decât a fost el vreodată.

Cum se ajunge la o asemenea percepţie? Prin escaladare, explică autoarea, vorbind de „multiplicare”, „augmentare” şi „revivificare” în aceeaşi propoziţie, pentru a continua (citez la întâmplare, fiecare sintagmă putând fi înlocuită, fără resturi de comprehensiune, cu zeci de alte similare: „amoralismul monstruos al iubirii”, „viaţa interioară bogată, luxuriantă” a personajelor, „intima însufleţire […] această bogată şi surprinzătoare nelinişte a trăirii”, „abisurile spiralate ale vieţii”, „moartea ca una dintre feţele vieţii” etc. Derivate din deja citata „bucurie dionisiacă a căutătorului sensibil la exces”, ele se subsumează înţelegerii literaturii „ca sărbătoresc”: adică, dincolo de potenţare, ca un şuvoi în care viaţa şi moartea se amestecă, cea dintâi deschizându-se pentru a o primi pe cea de a doua, sinucigaş aproape – ar spune Serenus Zeitblom din Doctor Faustus – ca într-o îmbrăţişare dureroasă, crepusculară, din care voinţa morţii de a se juca cu viaţa, de a fi ea însăşi viaţă, nu este câtuşi de puţin absentă.

Îngăduit să-i fie, aşadar, autorului rândurilor de faţă (aceasta este o parafrază după Thomas Mann; cunoscătorii ştiu de unde: sunt de identificat cel puţin două locuri…) să se oprească asupra structurii constructive a volumului de acum al Aurei Christi, făcut în aşa fel, încât să transmită o încărcătură existenţială specifică, foarte intensă. Detalii puţine pe care le ştiu din viaţa ei vizează, într-o primă instanţă, mutarea în România din Moldova ei natală şi întâlnirea esenţializantă cu Nicolae Breban, împreună cu care vor construi o revistă literară redutabilă (Contemporanul. Ideea Europeană) şi editurile sale conexe. În al doilea rând, un complex similar se asociază cu fiinţa fratelui – Andrei Potlog – şi a mamei – Liubaşa – planuri de referinţă fundamentale în efortul de a construi o realitate spirituală care transcende biologicul, tot aşa cum iubirea pentru carte şi pentru cultură surmontează iubirea biologică pentru părinţi, pe care n-o înlătură, ci, dimpotrivă, o sublimează şi o include. În al treilea rând, irizările de profunzime ale Aurei Christi trimit înspre complexul unui copil abia refulat, detectabil în aproape toate paginile pe care ea le scrie şi le trimite tiparului. Astfel, vorbind despre relaţia dintre Rodin şi Rilke (captiv, la rândul său, într-o formulă similară în interiorul relaţiei cu Lou Andreas-Salomé, aflată pe puntea subţire a tranziţiei de la Nietzsche/ Paul Rée la Freud), ea îl surprinde pe „poet care-şi tratează maestrul ca pe un mare copil adult”. Tandreţi infantilizante sunt peste tot în carte, însă, departe de a prejudicia substanţial întregul, ele introduc în ecuaţie o abia vizibilă – dar, cu siguranţă: intenţionată – structură iniţiatică, confirmată, între altele, şi de rama triadică a întregului volum, cele trei secţiuni („Teribilele abisuri”; Religia viului şi Epicul şi „blestematele probleme”) marcând drumul de la naştere la moarte (asociată iubirii), între ele fiind trecerea prin „istm”, adică procesul – la unii mai anevoios, la alţii subit (cum se întâmplă la personajele lui Breban) – de metamorfozare „dionisiacă”, exuberantă, derivat în multe cazuri din recunoaşterea ca atare a bolii (detaliu de asemenea autobiografic).

Relevantă este, în această privinţă, prima secţiune a cărţii, care debutează cu „descinderea” lui Malte (personajul lui Rilke) la Paris, într-un mod similar în care se va fi produs, probabil, „descinderea” autoarei în Bucureşti. Acolo, ca şi aici, urmează găsirea Maestrului „uriaş, viu, răvăşitor de viu”: Rodin în cazul lui Rilke, în care acesta surprinde – vă amintiţi, probabil… – „intima însufleţire […], această bogată şi surprinzătoare nelinişte a trăirii”, Breban în al doilea caz, „monstruos de viu” în multe privinţe, cu siguranţă copleşitor, imprevizibil şi plin de energii necontrolate ca om. „Nevoia de Rodin” – adică de Maestru – este una dintre supratemele esenţiale ale volumului. Spre deosebire de alţii, pentru care desprinderea de maestru reprezintă momentul suprem de emancipare personală, ducând înspre acel „principium individuationis” de care vorbeşte Nietzsche în Naşterea tragediei, în economia de viaţă a Aurei Christi, „monstruosul” identificat în fiinţa Maestrului reprezintă condiţia trecerii prin „istmul ontologic”, adică a metamorfozei dionisiace, exuberante.

Să ne oprim din nou, preţ de o clipă, pentru a cuprinde în toată intensitatea ei această relaţie, foarte atipică pentru stereotipiile care-l animă pe literatul român, obsedat să „ucidă” orice influenţă, emanciparea fiind modelată pe ancestrala convingere că sub nuc nu creşte nimic. Să recunoaştem: Breban nu este un om comod, tot aşa cum n-au fost nici alţi „monştri” egolatri ai literaturii române recente, ca Marin Mincu sau Adrian Marino. Firile plăpânde fug din calea lor, sau, dimpotrivă, îşi raţionalizează complexele prin aversiune. Aura Christi a realizat însă „minuni” în „umbra” lui Breban: nu a devenit un discipol docil, nu l-a imitat sau transformat într-un pretext epigonic, ci a crescut în cercul de fascinaţie iradiat de el, cartea de faţă reprezentând – mai mult chiar, decât Religia viului – nu numai cel mai bun eseu indirect care s-a scris vreodată despre Breban în exegeza autohtonă, ci şi un elogiu sublim al „voinţei” de a rămâne în preajma Maestrului, care-i înnobilează pe ambii parteneri intelectuali aflaţi în ecuaţie.

Urmând „naşterii” prin intermediul descinderii lui Rilke/ Malte la Paris, secvenţele secundă şi terţă ale primei părţi din volum au în centrul lor complicata relaţie dintre iubire şi moarte (a iubirii ca moarte, de fapt…), sugerând aproape ficţional translaţia de la personal la stihialitate, în sensul de care Diavolul lui Leverkühn vorbea în deja amintitul capitol median din Doctor Faustus. „Cheia” procesului simili-ficţional pe care Aura Christi îl desfăşoară iniţiatic o reprezintă apariţia unui capitol dedicat sculptorului Gorduz la acest nivel, la care autoarea surprinde „idealul copilăresc-zbuciumat” al operelor sale şi vocaţia telurică de tip rodinian, aflat, altfel spus, la antipodul obsesiei de şlefuire care-l caracterizează pe Brâncuşi. De altfel, eflorescenţa monstruosului stihial domină, ca perspectivă, analiza tuturor metamorfozelor duale din romanele lui Breban – repet: ele sunt dintre cele mai bune care s-au scris vreodată în literatura română, trecerea exegezei viitoare prin paginile Aurei Christi fiind obligatorie – fie Castor Ionescu (din Drumul la zid) sau celebrul Grobei (din Bunavestire) fiind, în esenţă, terifiante metamorfoze nietzscheene, aflate în plin proces de exhibare a unei identităţi „dionisiace” escaladate, răsărite grotesc din găoacea unui „apolinic” de regulă cuminte şi bine încorsetat în social.

Boala, citită ca „pretext de a naşte viul”, este, în mod nietzschean (dar nici Thomas Mann nu este străin de această influenţă…), oarecum unilateralizată în secţiunea finală, foarte majestuoasă, a „Teribilelor abisuri”, determinând-o pe Aura Christi să interpreteze tot ce citeşte în cheie exuberantă, care se pretează la Moartea lui Ivan Ilici (Tolstoi), la două texte foarte frumoase din secţiunea a treia a volumului, dedicate lui D.H. Lawrence şi Iris Murdoch (în cazul celui dintâi, Şarpele cu pene i-ar fi venit ca o mănuşă analistei…), însă, personal, mă îndoiesc că „monologul proustian se construieşte labirintic, dionisiac”, anexarea lui Proust la o Religie a viului fiind, în ceea ce mă priveşte, cea mai dificil de acceptat partitură a volumului.

Mai e de relevat un ultim aspect, înainte de a încheia: nu numai prin câteva dintre sintagmele sale recurente, dar şi prin substanţa sa esenţială, cartea pe care tocmai o închidem derivă dintr-o religiozitate creştină profundă, „iisusiac” fiind unul dintre epitetele foarte des folosite, împinse, evident, înspre exces. Nietzsche ca „sacerdot de la Torino” e pios spus, dar poate că el însuşi ar fi fost primul care să protesteze împotriva unei asemenea sintagme; oricum, e cert că acolo – adică la Torino – numai „sacerdot” nu a fost… Religiosului din Nietzsche şi Marea Amiază i s-ar putea dedica un studiu separat, într-atât de interesantă şi de nietzscheană este „umbrela” sub care el este tratat. Aura Christi construieşte un religios redimensionat spre mit: ca şi cum, trecând „istmul ontologic” dintre pioşenie şi exuberanţă, Iisus devine Dionysos, într-un palimpsest cultural care pe mulţi îi exasperează. Interpretarea operei brebaniene ca „propunere mitică” face parte din acelaşi registru, tot aşa cum marginea diafană a mitului reapare obsesiv în numeroase alte eseuri, transformând întreaga carte într-o tulburătoare şi foarte vie mitoconstrucţie personală. / Ştefan Borbély

Alte volume