Veșnica întoarcere

Referințe critice (selectiv)

• „Excelentului volum de eseuri al poetei Aura Christi, intitulat Veşnica întoarcere, sintetizează, filigranat, arta poetică profundă a unuia dintre scriitorii de marcă ai României de azi, aureolată şi prin publicarea, lună de lună, în revista Contemporanul. Ideea Europeană. Sunt de părere că Aura Christi are o vocaţie autentică de scriitor responsabil, sensibil la valorile perene ale culturii naţionale, calitate pe care volumul de acum o reflectă cu asupra de măsură. În plus, Aura Christi a dobândit, de-a lungul anilor, o solidă notorietate internaţională, câteva dintre textele volumului fiind scrise în urma revelaţiilor avute cu prilejul unor participări la simpozioane şi festivaluri literare din străinătate. E un volum dens sub aspect ideatic, echilibrat şi foarte frumos scris, care va trezi, cu siguranţă, atenţia cititorilor şi a criticii literare, cu atât mai mult, cu cât, elaborat în timpul pandemiei fiind, detaliază pilduitor şi voinţa unui scriitor reprezentativ de a exorciza teama prin actul de a scrie zilnic literatură.

Îngăduiţi-mi, în continuare, să detaliez câteva aspecte legate de substanţa volumului.

În siajul unui titlu de rezonanță nietzscheană, Veșnica întoarcere, Aura Christi grupează o suită impresionantă de eseuri, unele deja publicate mai ales în paginile revistei Contemporanul. Ideea europeană, altele inedite, ordonate sistematic de obsesiva redobândire a sinelui (în termeni kierkegaardieni), de excavare a palierelor ființei într-un discurs interdisciplinar, suplu și erudit, cu o armătură referențială majoră și cu o structură conceptuală personală și personalizată. Coagulate pe fondul solitudinii pandemice, textele ancorează într-o biografie asumată destinal și reluată secvențial, strâns legată de valori naționale, fondatoare, autentic trăite și de valori culturale universale, tranzitiv încorporate în textura unui volum guvernat sensibil de o constantă căutare a miraculosului, a afirmării vieții și a extazului contemplativ.

Prima secțiune a cărții, intitulată simbolic Argonauții subteranei, se deschide cu o meditație curajoasă asupra efectelor introspective ale pandemiei, autoarea apreciind „că se cuvine să fim recunoscători acestor vremuri stranii și dramatice, în care suntem puși în situația de a privi – nietzschean vorbind – în abisuri: în abisurile proprii și în abisurile lumii, în egală măsură” (din eseul A privi în abis). Altfel spus, limitarea interacțiunilor sociale din vremea pandemiei transformă exercițiile spirituale într-o habitudine deloc străină solitarilor din toate timpurile. Pentru Aura Christi, componenta fundamentală a acestor exerciții rămâne poezia, eficace mijloc de apropiere de propriul suflet și de spiritul timpului, în raport cu care ea acționează pedagogic și soteriologic. Retrospectiv, în avanscena izolării ultimilor aproape doi ani, poezia i se revelează autoarei ca fiind un fabulos mediu de comuniune spirituală, de magie participativă, impecabil ilustrată de evocarea experienței din cadrul Săptămânii Internaționale de Poezie și Artă Fluviul Miluo din China și de portretul rafinat închinat poetului Qu Yuan.

O altă experiență culturală profundă se configurează în textul consecutiv, Laudă turnului de fildeș, provocatoare perspectivă asupra memoriei senzorial-spirituale, generată de contemplarea creațiilor Renașterii italiene și consolidată autoscopic de valorizarea poeziei, în care Aura Christi vede „o artă între arte […], a cărei menire aici, acum, în secolul XXI, […], e să reumanizeze omul, întorcându-l cu fața spre frumusețe și, în primul rând, spre suflet. Spre propriul suflet”. Discutând raportul scriitorului cu lumea în timpul pandemiei, autoarea constată faptul că, ideal vorbind, restricțiile impuse de această criză globală au transformat casele oamenilor în ceva asemănător unui „turn de fildeș”, în perimetrul căruia sunt redescoperite adevărate valori, de la familie la cultură.

Exploatând geografia simbolică a ferestrei, Patria mea, o fereastră… se profilează metatextual, în vreme ce alte două eseuri, Între a scrie și a înțelege, respectiv, A citi – a scrie, conturează un portret intim al scriitoarei Aura Christi, realizat în tonalități aproape lirice și concentrat asupra valențelor scrisului, strâns legat de înțelegere în cel dintâi text („De când mă ştiu leg noţiunea de a scrie de cea de a înţelege şi eşuez mai de fiecare dată în savanta simbolistică a cepei”) și supus unui seducător tratament mitologizant în dilema personală discutată în cel de al doilea („De când mă ştiu, ezit să aleg între a citi şi a scrie”).

Dominat de conceptualizări și variabile nuanțat autoportretistice, volumul conține și câteva portrete notabile, unul dintre ele (Călugărița din Amherst) fiind consacrat poetei Emily Dickinson. Realizat la intersecția receptării accentuat autobiografice cu studiul monografic, acest portret inaugurează o serie de texte (Poezia – respirație a îngerilor, Poezia: exil, patrie sau destin?) dedicate unui regim liric personal și personalizat, marcate de o disponibilitate dialogică aparte, manifestată printr-un instrumentar bibliografic impresionant (Goethe, Eminescu, Marina Țvetaieva, Rainer Maria Rilke, Dmitri Merejkovski, Georg Trakl), selectat și filtrat sensibil de poeta Aura Christi.

Obsesie mai veche a autoarei, noțiunea de acasă revine și în paginile acestui volum. Interogată biografic, noțiunea dezvăluie o perpetuă căutare identitară, în care se aglutinează datele istoriei politice, detaliile genealogice și evenimentele vieții private, ele fiind concentrate într-o concluzie tranșant formulată: „Am scris şi altădată, cu tristeţe, cu amărăciune, că pentru mine acasă este echivalentul exilului. Da, acasă înseamnă exil”.

„Este limpede faptul că fac parte din categoria oamenilor cu mai multe patrii – constată Aura Christi. – Patria mea este Imperiul Austro-Maghiar, unde s-au născut şi au trăit o parte din strămoşii Tatălui meu, Semion; patria mea este Macedonia – locul naşterii unei părți a strămoşilor mei dinspre Mama; patria mea este România Mare, unde s-au născut părinţii părinţilor mei; patria mea este Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, unde m-am născut, am copilărit şi mi-am trăit prima tinereţe. […] Acum, ţara mea – fracturată de istorie în două părţi: Republica Moldova şi România – este hotarul Europei.” Însă, pentru Aura Christi adevărata identitate (și, implicit, adevăratul loc, adevăratul „acasă”) se conturează întotdeauna în sfera poeziei, realitate constant reiterată în paginile Veșnicei întoarceri.

Conștientă de faptul că problematica identitară guvernează și apartenența la literatura română a unei scriitoare care s-a născut în Republica Moldova și a studiat la Chișinău, Aura Christi își asumă, în Din infern, cu dragoste, și identitatea de „fruct exotic – sau probabil că bizar – al literaturii ruse”, condiționată de o genealogie investigată cu tandrețe și marcată de apartenența la „o generaţie considerată pierdută”, „generaţia în blugi”, crescută într-un marasm social, dar animată de dorința unui destin unic. Evocarea scenei socio-politice și culturale din anii de formare ilustrează, pe de o parte, dramatismul vremurilor, mai ales grație unor evenimente tragice petrecute în proximitatea autoarei (precum sinuciderea unui elev din clasele superioare), și, pe de altă parte, caracterul subteran al adevăratei culturi din timpul comunismului (subliniat și de Nicolae Balotă). Analiza îi surprinde mai ales pe Iosif Brodski și pe Anna Ahmatova, din a cărei creație Aura Christi a tradus șaizeci de poeme, unul dintre ele, Multora fiind reluat și aici.

Arta portretistică a scriitoarei se concentrează cu predilecție pe portretizările părinților ei, fragmentare și succinte uneori, extensive și încorporate în scene de viață creionate cu instinct dramatic alteori. Text amplu, Clopotul de sticlă se deschide cu portretul dinamic al lui Semion, tatăl Aurei Christi, desfășurat pe o gamă ce pornește de la genealogie și sfârșește în întâmplări semnificative pentru destinul de mai târziu al autoarei. Simetric, textul se închide prin rememorarea nașterii secunde a autoarei în perimetrul literaturii române – de la adoptarea numelui literar propus de Cezar Ivănescu la întâlnirea fastă cu Nicolae Breban (subiectul unui excelent portret în Imperialul Breban) și cu revista Contemporanul.

Amestec de exercițiu anamnetic și reflexivitate rafinată, un text precum Trepte spre cer decantează raporturile dintre timp și memorie, apelând la un impresionant arsenal filosofic și la o minuțioasă decupare a secvențelor autobiografice cu ecou spiritual accentuat. Pe un registru similar prinde contur portretul lui homo sovieticus din Lumea ca infern, lumea ca eden primitiv, eseu al cărui eșafodaj conceptual este dominat de gândirea lui Friedrich Nietzsche. Gândirea nietzscheană ocupă şi prim-planul eseului Subterana unui profet disperat și se convertește într-o referință constantă în acest volum, dublat sistematic de o altă figură emblematică pentru creația și sistemul de valori ale Aurei Christi, Dostoievski, invocat sistematic în texte precum Legenda – un organism viu, Cușca ideală, Laudă suferinței, Subterana mea și Argonauții subteranei. Eleganta arheologie a discursului punctează dificultatea traducerii termenului podpolinâi, provenit, după cum se ştie, din titlul uneia dintre scrierile de tinereţe ale lui F.M. Dostoievski, Însemnări din subterană, și dezvoltă o avizată schiță de portret a subteraniștilor dostoievskieni.

În discursul Aurei Christi, marea literatură a lumii reprezintă un necesar sistem de coordonate, abil instrumentat în demonstrații erudite, menite să apropie ființa de propria sa esență, cum este cazul eseului Archaeus – realitatea realităților, construit pe un pivot jungian și traversat de considerațiile lui Unamuno sau de universul creat de Tolstoi și Proust. Pe un tipar similar se dezvoltă și relația dintre frig și sublim din Sinonimele frigului, demonstrație elegantă ce încorporează versuri baudelairiene, meditațiile emblematice ale prințului Mîșkin, alături de reacțiile autoarei la frumusețea unor mari orașe – Paris, Moscova, Sankt-Petersburg sau Roma.

„Am început să scriu în dorinţa de a mă exprima şi de a da glas epocii mele: una dintre cele mai sângeroase din istoria omenirii” – mărturisește Aura Christi în Lumea ca poveste. Iar dacă, pentru ea, scrisul reprezintă o indiscutabilă dovadă a viului, a existenței ființei, poezia se profilează ca „un instrument de prospectare a adâncurilor ființei, de mișcare progresivă și, totodată, de cunoaștere”. (Forța poeziei) Eseurile sofisticate, aforismele, versurile și notațiile grupate în partea secundă a volumului, intitulată Cartografii, precum și substanțialele interviuri acordate de Aura Christi în ultimii doi ani, reproduse în Témoignages, secțiunea finală a cărții, reușesc să configureze o radiografie dinamică a unei arte poetice rafinate, cu multiple ramificații culturale și decantări experiențiale. / Constantina Raveca Buleu, „Extazul contemplativ”, Contemporanul. Ideea Europeană, nr. 10/ 2022

• „Un abis al privirii este Veșnica întoarcere, volumul de eseuri al Aurei Christi apărut la Editura Academiei în toamna acestui an. Ca și în poemul Tânăra Parcă al lui Paul Valéry poeta se privește în oglinzi paralele care îi reflectă un portret compozit, peste eul rostirii suprapunându-se eul biografic, eul textual, generat de opera sa, eul cititor, care își mărturisește zeii tutelari, eul ca microcosmos al unei țări exilate la marginea Europei, expusă tuturor vitregiilor istoriei. Ca și eroina lui Valéry, ea pendulează între polul subiectiv și cel în care eul este obiectivat, realizat conform datelor propriului destin, sau, cum spune autoarea, între forul lăuntric, prins de vârtejul construcției de sine, și o ascensiune uranică („spre Cerurile de sus”). Biografia acestui eu valérian o citim, așdar, în acest volum hibrid generic – amestec de confesiune, însemnări de călătorie, discursuri la conferințe, cronici literare, citate din propria operă, interviu etc. Autoarea precizează  că ideea sa de destin nu este cea antică, a damnării din naștere, ci cel romantic, „construit, asumat, nestrăin de sfâșietoare contradicții, de patina mentalității caracteristice omului de prisos, cu suita-i opulentă de stări pendulând între ipostaza de exclus, damnat și privilegiat”. Citind expresia „omul de prisos”, mi-am amintit figura, sunetul, accentul profesoarei de limba rusă din liceu, care, în acei ani, înțelegea prin lișnii celovek pe parazitarul aristocrat care nu întreprinde nimic pentru a reforma societatea nedreaptă. Omul de prisos al Aurei Christi este, în schimb, un aristocrat al spiritului, autoreflexiv, chinuit de dileme dostoievskiene, prizonier al subteranelor subconștientului mai curând decât al cupolei eului raționalist. Între cele două interpretări ale acelorași cuvinte este rezumată o istorie care s-a frânt brusc în 1989 și care structurează și exercițiul autoreflexiv al Aurei Christi.

Deși prin „veșnica întoarcere” autoarea evocă meditațiile lui Kierkegaard –„«redobândirea sinelui», întoarcerea la ceea ești și descinderea în subterana ființei” – redarea sinelui, visată și de Eminescu în Odă în metru antic, pe care Aura Christi o numește poemul perfect al literaturii romnâne, și nu viziunea ciclică a istoriei a lui Friedrich Nietzsche, filosoful de la Sils Maria este deseori citat, mai ales cu Ecce Homo.

Aura Christi simte nevoia mărturisirii adevărului despre sine și despre colțul de lume hărăzit de destin. Arborele genealogic include câteva seminții, prin legăturile cu Macedonia, Rusia, România…, istoria familiei devenind astfel un microcosm al istoriei est-europene, care a cunoscut deportările, deposedările, traumele războiului, traumele totalitarismului care nu ocoleau nici copiii siliți să învețe dans și sport într-o fostă biserică, lipsiți de dreptul de a învăța în limba maternă despre cultura națională, îndoctrinați și meniți spălării creierului, care reușeau doar în secret și prin solidaritate de generație – „generația pierdută” – să acceseze eșantioane ale culturii occidentale din perioada ei de maximă înflorire: anii ’60-‘70. Cine a văzut filmul Pacientul englez, unde protagonistul își notează evenimentele din viața proprie pe marginile Istoriei lui Herodot, înțelege diferența dintre discursul neutru, oficial al istoriei, și cel perspectival, al evenimentelor relatate prin filtrul unei conștiințe-martor. Odată cu redefinirea istoriografiei ca narațiune, sensibilă la partinitatea și fobiile autorului, construită după reguli retorice, cu tropi de discurs, memorialistica dobândește un rol privilegiat în recuperarea trecutului, fiind mărturie nemijlocită, colorată de o sensibilitate autentică.

Mărturia despre prezentul pandemiei însă, cu oamenii condamnați la izolare, devine autoreflexivitate, discurs despre sine, șansă de a înlocui arheologia unui spațiu geografic cu arheologia propriului eu: „Suntem exilați în casele noastre, suntem izolați pentru nu se știe cât timp și – împotriva legii iubirii înscrise cu litere de aur în sfintele texte – suntem somați să ne înstrăinăm de aproapele nostru, reducându-ne drastic drumurile, cercurile existențiale. Exercițiile spirituale se transformă pentru unii în realitate de zi cu zi. Oprindu-te locului și sustrăgându-te astfel iureșului cotidianității, e limpede că te întorci cu fața la tine și te scrutezi cu încetinitorul pe tine însuți în primul rând. Ce vezi acolo, în propriul abis? Ce discerni între experiențele, lecțiile, istoriile, poveștile și evenimentele, de care ai avut parte? Cât pământ dinlăuntrul tău e întors și urcat la cer?”

Scrutându-și propriul abis, Aura Christi nu încetează să vorbească despre alții: scriitori preferați în care recunoaște afinități elective, despre care scriind își devoalează propria artă poetică, interferențe culturale (recunoașteri recirpoce ale unor mari scriitori în China, Italia), conferințe pe teme literare la festivaluri și universități străine, glose pe marginea unor mari opere alături de citate din propria creație. Trăind „ochi în ochi cu natura”, precum „călugărița din Amherst” (Emily Dickinson), Aura Christi realizează însă conexiuni într-o imensă rețea de repere culturale, începând cu scena primară a dublei geneze culturale, româno-ruse, sub spiritele tutelare Pușkin și Eminescu. Deși s-a remarcat în toate genurile literare, Aura Christi prețuiește cel mai mult poezia, pe care o definește ca „respirație a îngerilor”, o metaforă caracteristică tropismului său erudit și explodând de sens. Resprirația este asociată cu geneza prin cuvânt (pneuma), iar îngerii cu inteligențe angelice, prin care Plotin înțelege cerul formelor ideale. Prin această obstinată închidere în sfera limbajului Aura Christi ne amintește de pergamentele upanișadelor hinduse despre care se credea că sunt corabia în care călătorește sufletul.

Dacă în Emily Dickinson află o oglindă a propriului destin uman/literar – prin viața retrasă și absorbția deplină în creație, dar și prin simplitatea imaginarului, de o biblică umilință, ce se încarcă de sensuri profunde prin magia scriiturii, prin preferința pentru temele marii literaturi, aceleași dintotdeauna –, în Nicolae Breban admiră geniul creator, profunzimea viziunii, deplângând indiferența manifestată de profani față de monumentle vii cărora au privilegiul de a le fi contemporani. De altfel, influența prozatorului se poate identifica atât în afilierea la același spațiu spiritual, emanat din operele lui Dostoievski, Nietzsche, Goethe sau Thomas Mann, cât și în construcția frazei – meandrând în ritmul și direcția gândirii în act, îngăduind cititorului să reconstituie magma afectiv-intelectivă din care s-a născut prin sinuoase progresii, perfect controlate din punct de vedere sintactic.

Poetica Aurei Christi poate fi reconstituită din diverse pasaje, orice subiect fiind însoțit de acel abis al privirii care îl transformă în dublu obiect: al gândirii și al codului de transfer în limbaj. Nu lipsesc din acest metalimbaj puncte de vedere tipice postmodernismului: Dumnezeu este o borgesiană bibliotecă, iar ideea că mentalul nostru este rezultatul lecturilor, al expunerii la diverse discursuri instituționale (Michel Foucault), creează singura angoasă de claustrofobie și inflexibilă necesitate (Dike) asemănătoare ideii de destin a vechilor greci. Poeta e mai aproape de Rilke, atunci când preferă limbajul infinit semnificativ, care nu poate fi parafrazat sau epuizat prin lecturi. Metafora lui Rilke pentrru misterul poetic este trandafirul – corolă de petale fără miez, sugerând spiritul pur și semnificația infinită. Aura Christi cedează tentației postmoderne a parodierii și desacralizării, oferind o altă metaforă, depotrivă nepoetică în sine – umila ceapă – și resimbolizată în registru sublim: „Înţelegerea seamănă întrucâtva cu acea plantă bianuală, încărcată de un mister imposibil de dezlegat de mai bine de cinci mii de ani de când i-a fost atestată existenţa: ceapa. La vechii egipteni această legumă – considerată medicament miraculos şi, totodată, simbol al eternităţii – era folosită şi ca monedă ce asigura trecerea în rai a muncitorilor care lucrau la înălţarea piramidelor egiptene. De când mă ştiu leg noţiunea de a scrie de cea de a înţelege şi eşuez mai de fiecare dată în savanta simbolistică a cepei”.

Retorica acestui masiv volum (peste cinci sute de pagini) oscilează între vituperații la adresa guvernanților, motivați doar de interese elctorale, sau a contemporanilor fără vocația culturii, pe de o parte și, la celălalt pol, meditații asupra istoriei sau literaturii. Scurte propoziții aforistice, care corespund în eseu haiku-urilor din poezia japoneză, rezumă o sofisticată gândire: „Să stai în faţa ferestrei, cu gândul pierdut, bucuros fără pricină, suflete în aşteptare, prea plin ca să scrii, prea singur ca să mori”. Inspirate putem spune sunt aceste laconice definiții ale vieții și creației. Nevoia de a scrie, prin care semnele se substituie fenomenelor reale, se naște, desigur, din nevoia umplerii unor goluri, populării unor absențe, complementării realității care, pentru romantici sau moderniști, este nu doar insuficientă pentru spirit, ci chiar contrară nevoilor lui. „Omenirea nu poate tolera prea multă realitate”, scrie T.S. Eliot. „Realitatea e prea mult pentru noi”, spune William Wordsworth și continuă: „Puțin vedem noi în natură din ceea ce este al nostru”. Tot astfel, moartea e percepută doar de alții. Îndoctrinați cu estetica epocii comuniste, scriitorii și criticii români încă pun mare preț pe realismul reprezentării, imitația fidelă a vieții. Aura Christi substituie acestei calități viața tumultoasă, imprevizibilă și intensă a minții, supremația cuvântului creator de lumi imaginare. Cărțile Aurei Christi, despre care o cititoare i-a declarat la un târg internațional că o ajută să trăiască, au în ele ceva sacerdotal și consolator.

Am citit recenta carte a Aurei Christi pe fondul muzical al Marei Misse în do minor a lui Mozart, interpretată de o orchestră londoneză dirijată de Nicolae Moldoveanu în cadrul Festivalului George Enescu. Mi s-a părut că între cele două universuri, textual și sonor,  puteam călători în ambele sensuri.”  / Maria-Ana Tupan, Je me voyais me voir, Contemporanul. Ideea Europeană, nr. 10/ 2022