Am trecut pe lângă Academie, în a cărei grădină am admirat niște castani bătrâni și atât de mândri, Doamne, în solitudinea lor, dezvelită în plină urbe. Am urmărit felul în care – ezitând parcă sau nu e decât o prejudecată – cădeau niște castane; auzind pocnetul acela copilăros și grav, care m-a dus cu gândul la o împlinire, apoi la un sfârșit de drum, m-am oprit locului. Era o zi senină; sufla un vânt ușor și greu, de septembrie târziu, cu ochi întunecați. Un septembrie cu cearcăne de bătrân însingurat. După ce cădea, straniu, nici o castană parcă nu mai mișca; fiecare fruct rămânea pe locul desemnat parcă în timpul căderii; da, fiecare castană avea locul ei, știut parcă înainte de a fi slobozită pe asfaltul aleilor asimetrice sau pe pământul împânzit de frunze de un galben putred, uitat, ruginit. Privind acele castane, mi-am dorit ca poemele, eseurile și prozele mele să se bucure de aceeași, minunată, întâmplare: fiecare cuvânt să cadă în pagină ca un fruct greu, copt, imposibil de urnit, fiecare cuvânt să rămână în textura frazei, ca și cum ar fi acolo dintotdeauna.

Prin urmare, rolul meu constă în dexteritatea răbdătoare de a asista cuvintele, așa cum Iosif – copilul fântânii și al norocului – ajuta vântul în grădina de palmieri a prietenului faraonului, Putifar.

– Aura Christi.