Fragila punte
Ridică degetul morții
și pune-l încet pe gură,
adu-ți aminte că mișcarea
e o greșeală de stil,
după ce ți-ai aplicat
brațul rece
compresă pe frunte
între somn și tine
prinde să se zidească
fragila punte
fără ca cineeva
să zmulgă degetul înduioșat
de pe gura,
din cerul visitor
al căreia
se desprind cuvinte.
Cineva m-a uitat aici
Cineva m-a uitat aici.
Nu din greşeală
şi nici din grabă.
Pur şi simplu
a trecut mai departe
cum trece timpul.
Soarele a irupt sub gene;
cozile de cometă
s-au făcut de secoli aer, fum.
Zeii s-au retras în copaci.
Cineva m-a uitat aici
şi eu îmi ispăşesc vina
de a nu pricepe
cum să-i aduc aminte,
cum să-l chem,
din ce cântec,
din care blestem
holbându-se la ezitarea
materiei de a se face
scrum.
Un potop alb
Cine îmi vorbeşte atât de limpede
la masa aceasta adormită?
Cine-mi transformă timpul
în magmă încinsă de întrebări,
când bezna prin mine îşi croieşte drum?
Cine mă aşteaptă în lumina
prin care înaintez dormind?
Cine încheie în locul meu
tratate cu imposibilul?
Cine-mi strecoară în scoica urechii
ecoul prelins din arbori, statui?
Cine urmăreşte felul în care
mă sting, având grijă să nu mor de tot?
Cine-mi inventă din abur şi plante
pretexte de a rămâne singur?
Cine supraveghează felul în care
mă uit înapoi din teama
de a mă uita acolo?
În loc de răspuns,
ninge cu umbre de plopi,
cu ochi de lup, cu aripi
de păsări, ochi de elegiaci delfini.
Ninge. E un potop alb. Enorm.
Lumina insuportabilă
Vin întâmplările şi îşi fac cuib
în barba neagră a timpului.
Amărăciunea plouă rece
în ochii locuitorilor acestui oraş
ce seamănă cu o grădină de umbre,
cu o insulă ocolită de copii.
Orizontul şi-a făcut bagajele.
Cerul mi s-a prăbuşit în duh.
Singurătatea a ieşit la cules îngeri.
În ochii mei s-a prăbuşit
grămadă bezna
care aşteaptă să răsară
din scrumul singurătăţii luna.
Cât de insuportabilă este uneori lumina!
Fugi! Amânarea ucide. Tăcerea insultă.
Şi dacă moartea şi-a scos caii vicleni la păscut?
Sap. Sap adânc în duh. Unde-s mirările?
Haitele de mirări care treceau prin mine
ca lupii înfometaţi prin pădure.
Până voi pleca unde nu-s aşteptată
munte şi drum de partea cealaltă a umbrei voi fi,
cu inima acoperită de umbra
unor copii reîntorşi toamna târziu
în raza privirii unor tiranici zei,
cutreierând pădurile negre
ale timpului.
Dezlegare amânată
Ca şi cum mama timpului
ar fi refuzat să facă mai departe
secunde, minute, ore de nisip;
ca şi când cerul s-ar fi azvârlit
într-o mare stăpânită de un avar;
ca şi când ultimul zeu strâns
din crengi, din ierburi,
din pene, frunze, văzduh,
brusc s-ar fi împotmolit
în ezitarea de a ridica un zid
în inima căruia
pe cei din urmă sihaştri
să-i tencuiască –
întrebarea „de unde ai apărut?”
răspunsul şi-l amâna,
până un val atroce
– lovind şi muşcând
din stânca abruptă –
a aruncat pe plaja încinsă
o dezlegare întoarsă
în sine însăşi,
catedrală de silabe
răsucită-n văzduh:
„Din umbra ta.”
Timpul, prevăzător
Timpul îmi lasă
pe masă arginţii.
Ce răsplată
pentru tot ce au aşezat
în sufletul meu părinţii,
pentru aurul lăsat amanet
în venele mele
– răscruce de lumi –
de haite de morţi răvăşitoare.
Ce profanare a tăcerii.
Cineva vă duce prin
cimitirul purtat cu mine.
Morţii mei nu vor muri niciodată
şi eu nicicând nu voi conteni
să cer iertare
pentru cuvintele pe care
timpul prevăzător
mi le-azvârle-ntre tâmple –
hulpave, melodioase
armate, locuite
de marele nimeni.
Ca un sfârşit de elegie
Ca un sfârşit de elegie –
aceste încinse dimineţi
crescute din vacarmul
rostogolit din noapte.
Dintr-o pictură naivă
mă priveşte Dumnezeu.
Ce voi face mai departe?
Silabisind răspunsul
iscat cu ne-nţeleasă întârziere,
lunec în vârtejul refrenului
până atunci ştiut pe dinafară:
„De mine însumi
apără-mă, Doamne.”
Numai ochi
Am văzut o pasăre zburând
până nu s-a ales din ea decât zborul,
o pădure fremătând, până frunzele,
lipite una de alta
– ca gemenii în uterul unei femei –
au prins conturul unei uriaşe aripi,
zbătându-se până semăna
cu aripa frântă a unui înger
care se vindeca în drum spre mine.
Venea cum vine noaptea.
Se-aduna ca fântâna într-un pahar.
Se lăsa ca cerul de plumb – pe umeri.
Venea cum vine din trunchiul plopului luna,
pe care o privesc până devin marele ochi
deschis spre făgăduinţele
beznei întruna.
