Geniul inimii · Roman în versuri
Fragment ales
Ardere de tot
Nu te grăbi să arzi,
strigă îngerul şi fuge,
de tresare sub talpa lui pământul.
Ah, cum să nu mă grăbesc,
când totul în jur arde
şi eu văd, şi tu vezi:
iarba arde şi arde,
şi rugul ei nebun
secundă de secundă e
din ce în ce mai verde.
Mărul arde şi arde
şi nu se mai opreşte
decât toamna în merele lui
galbene, roşii, verzi.
Să nu mă grăbesc să ard,
când în pământ strămoşii
ard şi tot ard? Eu focul lor îl simt;
mai peste tot acea văpaie sânge devine,
sfântă licoare, şiroind grăbit prin iarbă,
arbori, zimbri, ulii, cer şi oameni,
îndrăgostiţi şi case, şi pe toţi
legaţi unii de alţii ne mai ţine…
Nu te grăbi să arzi!
Doamne, cum să nu fiu grăbită,
când totul fac din voia Ta,
în care scrie despre arderea de tot?
Dorul de ea în mine mă aduce
şi-n matriţa voinţei, care scrie
cu litere de sânge: totul
să dai şi-apoi să mă urmezi.
Tu Singurul Tău Fiu iubit
lumii de-aici l-ai dat
şi oamenii l-au răstignit
pe Cruce.
Şi iarăşi, în graba mare,
l-ar răstigni!… E o măsură
şi-un echilibru în toate.
Deci, cum să nu ard, când
totul ai aşezat în mine
şi nu-mi rămâne decât să mă salvez:
totul să dau, în timp ce în fiinţă
şi-n nefiinţă Te urmez?!
Eu mă grăbesc să ard de tot,
firesc, în umbra luminoasă-a Darului.
Tot ce mi-ai dat, îţi aparţine
ţie, Stăpânul meu, Vecine!
Cum să nu ard în şlefuita
arşiţă a verii, în care ard toţi merii
şi fluturii iubesc văzduhu-ncins
şi îmi alintă ochii, inima, duhul?
În dorul de ninsori, o, nu se cade
să mă opresc la jumătate.
Şi nici în frigul, care rudă
de sânge-mi este. Şi nici
în cântecul prin care
eu îmi urmez firea, plămada
şi legea o urmez.
Totul se face ca la carte.
Ca într-un joc
Te caut, te strig, te chem, mă rog,
cu tine mă bucur, în tine plâng
şi când nu mai e nici o speranţă
şi-n mine cobor ca-ntr-o fântână
adânc, tot mai adânc, de departe
te văd şi te recunosc: acelaşi eşti,
întocmai cu cele scrise în carte.
Da, acolo te aflu, în subterană,
printre grădini, bucurii, icnete, bocete,
rătăciri, trădări, punţi, iubiri, victorii,
laşităţi, apusuri de soare, parcuri, zei,
eroi, printre ţări, printre pajiştile
copilăriei mele, în care şi-acum mă legeni,
printre hrisoave, continente, mesteceni.
Te aflu acolo, în surâsurile în straturi
ale străbunicii mele, Nataşa Mihailova
şi în întrebarea Tatălui meu, Semion,
care mi-a făcut o gaură cât o prăpastie în cap.
În acea prăpastie şi-a adus tronul de granit
un sfânt, un călugăr sau un zeu, cu un nume
care încurcă şi miră lumea necontenit.
Zeul, ah, zeul dintre tâmplele mele
şi-n ziua de azi se macină şi aleargă
de-a lungul şi de-a latul pământului.
Şi când e secerat de oboseală sau
de vreo neînţelegere cumplită, adoarme
şi-n somn se întreabă: şi pentru mine oare
un loc să se afle în Grădina Ta, Doamne?
Acolo, adânc, unde cobor de milenii
şi ca prin ceaţă merg, şi ca prin ceaţă
mergi, totul se întâmplă ca într-un joc,
acolo unde cânt şi cânţi, şi plâng şi plângi,
te bucuri şi plouă şi plouă, tot plouă, ştiu:
eşti, mă aştepţi, eşti. Şi asta tot timpul!
Mă mai iubeşti? În mine mă mai strângi –
să fiu încă o dată? Mă mai primeşti?
Mai lasă-mă din ape şi păduri să mă adun,
să fiu până la toamnă. În sfârşit, în sfârşit,
am aflat de ce acest trup mi-ai dat şi viaţă
de ce mi-ai dat cât pentru milenii întregi
şi-am alergat cu sufletul la gură
tot ce-am aflat să-ţi spun…
Tu îmi ţii ochii în palmă
Tu îmi ţii ochii în palmă,
din grădini şi pământ
îi aduni. Tu asculţi viii şi
morţii în cer şi-n mormânt.
Din moarte m-ai ridicat
şi-n fiinţă m-ai îmbrâncit,
m-ai făcut să merg pe ape,
prin viaţă, ocară şi mit.
Pierdut de nu se ştie când,
te rog întregul să-l refaci.
Dă-mi jumătatea, Doamne.
Ieri-seară, abătută, în maci
am înflorit, în plopi am plâns
şi-n roze m-am grăbit să fiu
până furtuna s-a iscat
şi s-a făcut de tot târziu.
Dă-mi trupul, din a cărui
melodioasă coastă
pe mine m-ai făcut şi
de atunci, ca prin fereastră
mă uit spre lume şi aştept
sufletul geamăn să-l aduni
din ape, codri, geamăt,
din zborul de lăstuni…
Să-ntreb vulturii
Să-ntreb vulturii. Ei ştiu!
Totul e simplu şi curat.
Să-ntreb iarba şi cerul.
Stejarul ieri l-am întrebat
şi el, împăratul, mi-a spus
tot ce se cuvenea să ştiu
în acel moment crucial
al existenţei mele. Să fiu
eu însămi când nu se mai
poate, când din rădăcini
totul se clatină şi se cutremură,
ziceau şi plopii afini
şi surorile mierle. Să fiu
eu însămi, ningea ninsoarea,
ploaia ploua şi algele,
ah, algele iubeau marea,
cum se iubeşte marea, care
ea însăşi era şi se zvârcolea,
să răzvrătea şi apele pământului
şi ale cerului le primea.
Să-ntreb iarba. Ea ştie.
Totul e altfel în lumea ei
şi-n cerul ei totul e altfel,
când e respirată de miei
şi gânduri şi iepuri şi capre.
Să-ntreb caii, ultimii, mohicanii.
Da, mai ales caii, şi larii, şi cerbii.
Dar mai ales, mai ales anii
în mine să-i adun şi să-i întreb
în această vară de răscruce
a vieţii mele, când vântul spre
celălalt versant mă duce, mă duce…
Printre oameni
„Să te simţi ca un copil
printre oamenii mari rătăcit.”
De când mă ştiu, aşa m-am simţit
şi, cu toate că toţi îmi spun că sunt
un om în toată legea şi, probabil,
aşa şi este, de vreme ce mi se spune,
straniu, eu tot aşa mă simt şi nu văd
nici un motiv să mint că lucrurile
ar sta altfel. Cred că la fel se simt
delfinii, puii de cloşcă şi florile.
Cred că exact aşa se simt albinele,
leii şi morile, pegaşii, etruscii,
algele, elefanţii, viorile.
Şi viorile să aibă parte de aceeaşi
realitate rară? Da, da, da, şi viorile,
în frunte cu Vioara Roşie, creată
de meşterul Nicolò Bussotti, care
ne învaţă cum să întârziem nesfârşiţii,
zeii, frumoşii, iubiţii, în noi, lângă noi
şi cum să le dăm totul după ce totul
cerul ne-a dat. Printre daruri, e şi
lupta cu morile. Ah, morile, morile
de vânt, fantome vii, subţiri, cu ochii
verzi sau cafenii, spre noi de vânt
smucite, spre cerul înalt, subţire,
de smarald. Ah, morile de vânt, surorile…
Nimeni
Nu vine nimeni. Nici somnul
nu vine în noaptea trează.
Nici duhul verii nu mă alină.
Laolaltă cu larii casei, el
n-a mai dat nici un semn,
nici o veste. Nici o bufniţă
neagră n-a tăiat în zbor
vreo umbră, vreo rază.
Lunecă nimeni, ca o albină
întoarsă la matca în care ascult
cum se prefac paşii marelui
nimeni într-un straniu ecou, răsucit
în văzduhul încordat ca un arc,
printre umbre şi case, veacuri,
istorii, legende, duse de-a valma
pe creasta unui obscur tumult,
din care ceva, totuşi, se-adună
parcă şi creşte, tot creşte…
Aşa anii se umflă, cresc în neştire
şi duc pe spinările lor curbate
o mantie neagră, şi-n semn
de noroc nesperat o aruncă
pe-acelaşi suflet, împotmolit
în nesomn şi în noapte.
Ce eşti tu oare?
Ce eşti tu oare?
Din care ierburi,
luturi, carte, ţară
cerul te-a adunat
şi mi te-a scos în cale
ca pe o sfidare
ori ca pe o ispită
ce pare că răsare
din duhul meu, cules
de scoici în mare?
Exişti cu-adevărat
tu oare? Şi dacă da,
de unde vii? Din ce
grădini de chiparoşi
ori zei ai fost adus
tu liniştea să-mi tulburi,
să-mi dai nesomn şi vrajă,
s-aduni tării din luturi
şi soarele întreg
din struguri
şi-n duh să mi le-aduci
când totul pare
a fi pierdut de tot,
purtat cum e în grabă,
din eră-n altă eră?
O, ştiu, noi niciodată
nu vom fi învingători,
dar nici învinşi,
o, gura mea de aer,
târzia mea himeră…
Vrem povestea
Aştept. Ştim povestea cu
împăratul şi cei doi feciori.
Ştim timpurile, tăcerile,
morţile şi credinţa
fiilor risipitori.
Ştim dimineţile cu roua
ce şi-a făcut boltă din gleznă
şi nopţile de nesomn ce dau
fiori, întrebări, zvârcoliri
cu capătul osiei-n beznă.
Totuşi, vrem povestea. De la mine
până la tine e un foşnet de ramuri,
e o altă planetă, o bătaie de aripă e.
De la mine până la tine e răcoarea
unui val din ce în ce mai mare
şi un fel de iunie parcă.
Se-aude cum pluteşte pe cer,
tot mai aproape, o barcă.
Trece nimeni pe-alături
şi taie în părţi egale alge,
gânduri, stafii şi ape.
Timpul pentru mine lucrează.
De când mi-amintesc că
am suflet de fluture,
nu vine nimeni din pomul
vieţii să mă mai scuture.
Ancora
– Ancoră a unei alte lumi
eşti tu!! strigă îngerul în gura mare
şi fuge de mănâncă pământul,
brăzdat de amurg
ca de-o mirare.
Greu de miresme, aştept
văzduhul cu noi să semene.
Târziu, strâns din lacuri,
duhul verii s-adape
suflete gemene.
Pleoapa cerului închisă,
când şi când, încet tresare.
Iarba nopţii e învinsă de-o
nemaigustată boare.
Vino. Te uită cum lumina
se destramă; şi peste lucruri
mantia iar umbrele îşi lasă.
Ţărmul unei alte lumi e
trupul tău. Şi casă.
În singurătate născuţi,
în iubire suntem mai singuri
decât în moarte. În rest –
nici o veste, cu excepţia
marilor friguri.
Zeii care vin călări
prin noi abrupt coboară
în duh, în somn şi ies pe ape;
din umbră ne culeg,
apoi din vis şi plante.
De când lumea, iubite,
rădăcinile sufletului
sunt peste tot la vedere;
cine le vede – renaşte
sau piere.
Pleoapa cerului închisă,
când şi când, încet tresare.
Iarba nopţii e învinsă de-o
nemaigustată boare.
Descântec de dragoste
În inimi şi pe iarbă,
ah, cerule de fluturi,
ce pulbere-n amurg
fără odihnă scuturi?
Şi duhul îl întorci
în liniştea urcând
din scoici, ape viteze
şi arborii din gând.
Şi muţi parcă un munte
îndrăgostit în stern
din pulsul enigmatic
al zilei de-azi, etern.
Spre stânga, mai spre stânga
se-nvolbură, se-adună
un abur ca de vrajă.
Tu taci, aştepţi să-ţi spună
de unde vii, ce faci,
cine ai fost, ce eşti,
de totul se încheagă
ca-n vechile poveşti,
eresuri descântate
şi dulci ca mierea, valul,
blând aşezate-n duhul
ce nu-şi atinge malul.
Nici carnea n-o atinge,
nici pururi tânăr, sfânt,
chipul retras în arbori,
miresme duse-n vânt,
în zigzagate zboruri,
pe-acoperişuri, ierburi,
când anii se adună
în zilele de miercuri.
E miercuri. Iubim
şi-n ochi se face seară.
Se face seară-n lume,
parcuri, iesle, vară
şi-n mirosul de tei,
prin care heruvimii
anunţă din rărunchi
alt început al lumii.
Iubirea mea urneşte
din osie planete
şi inima le-o-ntoarce
spre secole încete.
Cuvintele acestea
vin în cvadrigi de unde?
întreb în şoaptă cerul
şi cerul îmi răspunde.
Ce să fac, cerule?
Ce să fac, ce să fac,
cerule, cu inima mea?
Oare pietrele îşi pun
astfel de întrebări?
Dar tigrii, nucii şi jderii?
Dar noaptea în care apun
greierii, nuferii şi bondarii,
sălciile, mesele, noptierele,
iubite cu foc de carii?
Ce să fac, cerule, ei, ce să fac
cu inima mea, în care miere
şi noapte aduci? Oare salcâmii
se întreabă aşa ceva, ori ei
sunt iubiţi de alţi salcâmi
noapte şi zi, pur şi simplu,
cu de la sine putere?
O, cerule, ce să fac, ce să fac
cu inima mea? Spune-mi,
lumânările din altar sunt
frământate de aşa ceva?
Sau ele ard, fără să fie
mistuite de dorul de altă
lumânare, care să simtă că,
vai, cunoaşte de milenii,
lumânarea aceea, ca din
întâmplare văzută, când,
brusc, ea i se pare departe
de a fi o străină trimisă
cumva de printre vedenii?
Cum procedează, în asemenea
cazuri, o lumânare? Ce-i spune
lumânării, de care s-a îndrăgostit?
Şi caii în ce fel procedează?
Dar leii cum or fi ieşind
din teribila încurcătură?
Inimă, o, inimă, tu
nu mai taci din gură?!
Dar greierii, luna, soarele
or fi iubind fără să pună
întrebări deocheate,
suficiente pentru toate morţile,
pentru vieţile celelalte?
Ce să fac, ce să fac, Doamne?
De-a lungul şi de-a latul
pământului am alergat,
în cer am fost, prin păduri,
am trecut prin foc şi sabie
şi prin furcile caudine
ale dorului; am mers pe ape.
Ce pot să fac şi ce măsuri
să iau? Să-ntreb bătrânii,
călugării şi sfinţii, care ştiu
totul? Inima mea nu-şi află
locul, nu tace, nu doarme…
Ce este oare o inimă? Ce poate fi?
Pecete-a unei lumi, a cărei limbă
vorbită e în sânge, ape şi scoici,
poveşti şi duh, spre care
mă întorc din pietre, maci,
păduri, vrajă, morminte?
Ce este inima? Ce poate fi?
O matcă veşnică a viului,
de unde tot vorbesc cu tine,
tac cu tine şi nu mă mai opresc?
Ce este inima? Ce poate fi?
O boare de răcoare?
Gura de aer a înecaţilor
şi a pustiului?
Şi, totuşi…
E ceva salvator în analele-ncinse
şi-n arhivele de foc ale acestei veri!
Tatiana şi-a luat inima-n dinţi şi prima
i-a spus lui Evgheni Oneghin
că s-a îndrăgostit până peste urechi!
Deşi ştia că aşa nu se face, totuşi,
ea ceea ce nu se face a făcut!
O fată nu se lansează în declaraţii
de dragoste în faţa unui băiat!
Teoretic vorbind, toţi genii suntem;
practica propriu-zisă dă cu noi
de pereţi! Şi dacă Tatiana
era mai mult sau mai puţin
decât o fată? Teoria spune:
s-aştepţi, s-asculţi, să fii liniştit.
Practica? O, cât de complicat e
totul, când se iese din clişee,
tipare, prejudecăţi şi
cât de simplu e totul, când
tragi cu ochiul spre cer,
spre grădină, spre mit
şi faci lucrul cel mai greu din lume:
tu însuţi, prin tine, pentru tine eşti
şi, fiind la nesfârşit, devii, tot devii.
Atunci, se vede cu ochiul liber:
rozele, secundă de secundă, iubesc
şi spun totul, pentru că de când lumea,
cerul şi pământul, asta au fost învăţate
să facă. Şi macii procedează la fel,
şi-albinele, şi leii, şi tuberozele.
La fel presupun că se-ntâmplă
şi-n lumea pietrelor. Şi la mierlele
din grădina mea e la fel. Şi printre copii
se iubeşte, se zboară de pe o planetă
pe alta cât ai clipi. Departe de bine,
departe de rău, pleoapele nopţii
se închid, se deschid şi tresar firesc.
Şi sunetele ies în şiruri melodioase
din Vioara Roşie la fel, şi ne iau pe
dulcile lor spinări nevăzute şi ne duc
peste şapte mări şi şapte ţări, la fel.
La fel cad în mare albatroşii,
cu aripa lor uriaşă luminând întregul
orizont. La fel cad ninsorile.
De azi înainte voi iubi ca albinele
şi ca mierlele, ca albatroşii şi ca viorile.
De azi înainte ca florile voi iubi.
Da, ca florile. Dar cum iubesc florile?!
Marea lucrare
Trebuie lucrat viul din oameni,
îi spune Alioşa lui Ivan. Şi
jariştea verii, învinsă în tindă,
se cuvine lucrată. Trebuie
lucrat totul, clipă de clipă,
cât suntem pe uriaşa aripă
şi-n ochii uitaţi în oglindă.
Trebuie şlefuită pe îndelete,
ca la carte, ceas de ceas,
marea lucrare: iarba, sfinţii,
ultimii dintre oameni, lutul,
rozele, florile de piatră, marea,
eroii, păsările şi neapărat
zăpăcita inimă, în care au rămas
sfintele zburătoare şi stau
ghemuite una în alta,
şi nu ştiu încotro s-o ia
prin noaptea care mistuie
totul, totul, totul: muntele, lumea,
vara, ochii, coasta, marea,
sternul, apostolii şi marginea
sufletului, unde dorul arde
şi arde, să împlinească
tot ce de mână e scris de mult
pe ape şi-n pietre, miresme,
hrisoave, pe uliţi, în vetre
şi-n salcâmii, în care iubesc,
aştept şi ascult.
Totul ar fi altfel
Ah, totul ar fi altfel, totul
ar fi altfel, dacă aş spune
tuturora dintr-odată,
unde greşesc oamenii,
despărţind viaţa de moarte.
Ah, totul, absolut totul
altfel ar fi, dacă inima
mea n-ar mai vorbi
ierbii, pietrelor, munţilor,
arborilor, zorilor de zi
şi ar tăcea odată ca niciodată
aşa cum ştie să tacă cerul,
pietrele, marea după furtună,
aşa cum ştie să tacă şi să nu
spună totul delfinii, misterul
şi soarele, care ştie ca nimeni
să răsară, să apună şi să dispară,
aşa cum ştie toamna să moară
în frunze, arbori şi oameni, înviind
într-o viaţă de-apoi, în primăvară.
Da, totul ar fi diferit,
dacă inima mea n-ar vorbi,
mai ales, cu tine şi ar ruga pietrele,
mările, cerul şi apele despre mine
să-ţi vorbească. Orice ar fi,
orice s-ar întâmpla, pietrele să-ţi spună
şi marea, ca gândul, fulgerul, vântul
şi mestecenii, că am fost o fată
şi că mai sunt din când în când,
şi te aştept, aici, între cer şi pământ.
Între viaţă şi moarte te aştept,
între turme dulci de miresme
şi armate de fluturi, între greieri
viteji şi maci lunatici, între codri
de vise, pe care în somn îi cutreieri.
La umbra cariatidei
La umbra singurei cariatide
rămase aici, pe pământ,
la despărţire, ţi-aminteşti?,
te-am rugat să-l mângâi
cu ochii din partea mea
pe Regele David şi
să-l saluţi pe Iisus neapărat.
Îl vei găsi la Santa Maria
sopra Minerva, în stânga
altarului, spuneam,
după ce vei vedea la intrare
elefantul lui Bernini, asaltat
de porumbei, curiozităţi
şi lumini. Stând între două
coloane, Cel ca Fiu al lui David
de galileeni răsfăţat
se sprijină de cruce şi toiag
şi are privirea uşor pierdută,
întoarsă dinspre cruce
şi toiag spre altar,
ca şi când ar urma să treacă
prin foc şi sabie sau un hotar.
Plecai la Florenţa…
Odată cu iulie, în lucruri,
în oameni şi poame o arşiţă
şi o tăcere de pomină,
ca dintr-o altă lume,
peste tot s-au lăsat.
De-atunci tăcerea se întinde
într-o linişte cum nu s-a văzut.
Prin amfora duhului seve
nebune tot urcă şi urcă la cer;
apoi, prin păsări, prin umbra lor blândă,
se-ntorc în arbori, condori, miresme,
se opresc în cei mai îndrăgostiţi
dintre toţi îndrăgostiţii şi-aprind
lumina pe aripa lor frântă, o sting şi…
De ce nu-mi scrii? Doamne, totul
e ca într-un joc divin, în care ştiu
şi tu ştii că ştiu, tu ştii şi eu ştiu că ştii:
tot ce atinge de jur împrejur
zeul din mine – cântă şi cântă…
Din acel cântec totul se mişcă,
se urneşte, zboară mai spre cer
până un scrâşnet obscur se aude;
pretutindeni creşte un uruit
din miezul unui gând,
de unde toate vin şi pleacă
şi se întorc la timp,
ca sabia în teacă, da, ca iarba –
în aceeaşi noapte, ca piatra –
spre bolta mai înaltă, fazanul –
la puii abia prelinşi din ou,
planetele – spre aceleaşi zodii
şi ruginitele lor osii, visate
cu ochii deschişi tot anul.
Desigur, printre oameni
nu se iubeşte aşa! Dar cine
ţi-a spus, ah, că oameni suntem?
Poate, noi doi de mult am devenit
cu totul altceva; şi nimeni
n-a observat nimic.
În rest, despre mine nici o ştire.
Mai nimic nu ştiu despre
ceea ce sunt. Şi cred că
nici nu e bine să aflu mai multe
cât timp voi fi în acest trup,
în care mi-e dor de tine cum orbului
îi este dor de zi, cum sângelui
i-e dor de inima-stăpână,
cum ciobului uitat pe masa
de marmoră albă – de vasul alb, întreg,
şi ciungului – de propria lui mână…
Ah, da, era să uit: într-o vineri,
moartea unui prieten apropiat
m-a smuls de pe aripă şi am plâns
până când o naţiune de îngeri
l-a dus la cer, cu tot cu
internaţionala lui de vis,
în care oamenii se nasc fraţi.
S-a dovedit mai puternic
vârtejul care m-a prins.
S-a dovedit mai puternic
zeul care prin mine două nopţi
şi o zi cu fulgi de plop a nins.
Şi-a tot nins…
Mă aştept, aşteptându-te
Mă aştept, aşteptându-te.
Faţa cărei lumi modelezi, vântule?
Sunt şi mă-ntreb: ecoul căreia
dintre lumi sunt, rădăcină
a părinţilor mei, gândule?
Câteodată, încep să înţeleg.
În fiecare lucru – atins
de înţelegere ca de o umbră –
ceva din mine întârzie şi
parcă rămâne, şi parcă se stinge.
Aş descrie toate acestea amănunţit,
mai ales că amurgul suie încet
prin lucruri, arbori, meninge.
Port în mine ceva din înserare
ca şi cum aş purta propriul sânge.
Eu nu sunt de aici; abia respir.
Dumnezeule, Tată al văzutelor
şi nevăzutelor toate, ce boare
dinspre o cu totul altă lume!
Aerul e tot mai tare.
Bolta-i curbată în stern.
Ca şi cum aş trăi într-un zid.
Totuşi, vino, iubite, rămâi,
dintre fiii aleşi: tu –
cel mai iubit.
Bocetul Ofeliei
Stai liniştit, nu sunt decât lăcaşul
unui cântec ce nu-mi aparţine.
Ştiu: trebuie să fiu pregătită,
când zeul val-vârtej vine
să se spună prin mine… Nu te speria,
liniştea nu-ţi tulbur la porţile închise.
Nu sunt decât o adolescentă întârziată,
făcută din umbră şi vise.
Nu sunt decât o fată sălbatică,
sub un clopot de sticlă crescută
din prea multă viaţă
şi moarte prea multă.
„Prin tine să mă vindec
de mine aş fi vrut…”
murmur pe aripa serii.
Basta. Punct.
Mă legăn, mă cuprind. Să o iau
din loc. Din acest trup frumos să fug.
zeul s-aştept la o altă răscruce,
oriunde – la alt început.
Uită totul. Treci pe alături
cum vântul trece pe la porţi,
cum ziua trece printre arbori
şi apa – pe cei înviaţi din morţi.
… Şi, totuşi, te iubesc. O, Tată,
ia de la mine acest pahar!
Cum să fii templul cuiva nevăzut,
între lumi un zadarnic hotar?!
Tu eşti ca lemnul
Tu eşti ca lemnul, bolborosesc,
şi nu e nimic de făcut, căci
tu eşti ca lemnul. Tu eşti
ca frunza de stejar
şi ca o stâncă de granit.
Tu eşti ca marea
după furtună, pe care
n-o mişcă din inerţie
şi pace nimic, pentru că
şi-a lăsat o aripă-n mit.
Tu eşti ca soarele fără pete
şi ca amiezile mari,
când totul încremeneşte,
stă locului şi locul acela
nu e atins de nimic.
Nici un cutremur
nu te-ar urni din matca,
în care totul e previzibil,
în cuie bătut. Eşti făcut
din piatra cea mai tare
şi – dacă există aşa ceva;
şi eu cred că da! – din
cel mai de nedizlocat lut.
Important e să nu-mi pierd
minţile de tot, spun, şi îmi
izbesc inima de zidurile toate,
găsite în graba mare în obosita cetate.
Inima mea nici un reproş nu mi-a dăruit.
Inima mea, nici acum, nimic nu-mi spune.
Important e să nu-mi pierd minţile.
Da, cred că asta e totul, acum, aici,
repet. Şi, brusc, mi-amintesc, o, cerule,
că eu însămi sunt catastrofa vieţii mele,
mi-ar spune verde-n ochi zeul –
cel mai fidel prieten. Sunt vinovată:
da, da, eu sunt ţărmul pierzaniei mele,
pentru mine însămi sunt neagra minune,
care – fără să clipească! –
bolboroseşte înainte: tu eşti ca lemnul,
oho, ca lemnul, din care meşterii mari,
de secole, fac halucinante viori
şi, după furtună, din frunza de stejar
cântă pe marea întoarsă spre o linişte
direct din cer azvârlită! Cu ochii mei
am văzut: liniştea aceea poartă
ulcioare de lut la subsuori.
Tu eşti ca soarele –
capăt al amiezilor uriaşe,
pe care se ţine totul,
inclusiv locul în care apun
şi mă surp în ceea ce scriu în neştire
pentru tine, doar pentru tine. Tu eşti
ca piatra, eşti ca granitul, din care
artiştii cioplesc melodioase statui,
care, nu încape îndoială, cândva,
peste veacuri, îţi vor spune, noapte
de noapte, despre mine totul, chiar totul,
aşa cum eu nu sunt în stare să spun.
Nopţile mele
Ah, surorile mele de sânge
duhul şi-l sorb din răcori
şi fântâni, răvăşesc larii,
bufniţe albe, picotind în scorburi,
scurmă jarul sălbatic al dorului,
cenuşa-n păduri şi miresme
şi lupii din miezul încins,
în care se sting şi învie
puii de cuc şi anii, şi anii…
Ah, nopţile mele, surorile,
rădăcina-şi alintă în frunze
şi-n văzduhul sfinţit de lăstuni,
când sângele morţilor tineri
iarba îndrăgostită o hrăneşte,
apoi tembelul disc al lunii, nevăzut.
Cu sufletu-nsemnat de grifa
altei lumi, eu dangătul de clopot
al miresmelor ascult
şi în tăcerea lor de bronz mă pierd,
ca marea în adâncuri şi-n fecioare,
de scoici, năluci şi nibelungi visate,
spre nord plutind şi legănând în palme
inimi de sfinţi, unde prea limpede
au văzut, în treacăt, dune şi bolţi, în care
dulci cuiburi şi-au făcut mierle năuce
şi duhul neştiut ce mi-a cules nectarul
tot şi nu se ştie unde îl duce.
Elegie
Sunt un om singur. Vorbesc singur.
Ei, şi? Arborii nu vorbesc oare
cu ei înşişi, când treci printre ei
şi laşi în urma ta urme-n văzduh
de miresme, gânduri şi sare?
Şi frunzele-i sunt brăzdate de-un tremur
întors cu faţa spre apă, lumină,
buburuze şi spre ce se mai întoarce
un arbore, înconjurat de arbori
mai tineri, roze şi bolţi de glicină.
Tu de ce oare te laşi înconjurat, când
eşti cuprins de febra nesomnului?
Trupul tău – arbore cu frunze ascunse
înlăuntru – e măcinat de vreun tremur,
trimis din grădinile Domnului?
Unde fugi de tristeţe? În care dintre lumi
îţi găseşti liniştea, malul şi ascunzişul?
Niciodată nu suntem singuri, îmi spune
un călugăr. Niciodată nu suntem singuri,
îl îngână în cor frunza, amiaza, prundişul.
Ecoul altei lumi
Ecoul altei lumi rămâi
în liniştea pierdută-n brazi;
în mierle prea târzii
s-aştepţi, să cazi.
Mare să fii de pescăruşi
şi-ndrăgostiţi iubită,
cântată de războinici,
în timp ce trag din pipă.
Casă să fii cu uşile
deschise vraişte…
Ce o fi viaţa dacă nu aceşti
copii zburdând pe pajişte?
Ce o fi viaţa dacă
nu felul în care, stând
ochi în ochi, ceva ne arde
în adâncuri, păgân şi sfânt?
Noi suntem, rând pe rând
ecou, casă şi arbori, linişte,
copii, jucându-se până târziu
cu iezii rătăciţi în mirişte.
Se luminează
Se luminează şi
cred că încep să înţeleg
ce mi se-ntâmplă.
Zeul în mine a prins
rădăcini prea adânci
şi nu mă lasă să plec
aşa cum marea nu lasă
să se smulgă din apele ei
lanţul de stânci.
Lucrurile încep să se
limpezească încet:
arborele nu este pasăre
şi fără rădăcini nu are
cum să zboare decât
după ce se prăbuşeşte
de tot în el însuşi şi moare.
Cerule, Doamne, acum trei ani
bătuţi pe muchie de cuţit
şi eu în mine adânc de tot
m-am prăbuşit. Şi-am murit…
Oho, cum lucrurile, iarăşi,
iute, ca în viaţă, ca în vise,
ca în poveşti, se tulbură…
Să stau, să aştept, să iubesc,
pur şi simplu – murmură
salcia, rozele, trifoiul şi
îngerul din spatele casei,
aşezat pe buturuga iubită
de muşchi şi pornit
fără motiv împotriva
nepăsării sublime a florilor,
împotriva aburului
plutind dinspre răsărit.
Melancolic, îngerul
se leagănă şi se leagănă.
Îl privesc în tăcere.
Îl iubesc cu ochii. Ascult.
Târziu, dimineaţa, aud
pe cineva care acoperă
cu un surâs tot cerul.
E cineva în îngerul acela,
e cineva care urcă şi urcă
şi în neştire repetă: iubesc
ca algele şi nu mai întreb
nimic. Da, iubesc ca algele.
Iubesc ca merii şi ca magnoliile.
Ca sarea mării voi iubi.
Şi-apoi, pe hotarul dintre lumi,
ca madona din dud.
Rugăciunea inimii
Luminează ochii ierbii,
ochii lunii luminează.
Cad lăstuni în zbor pieziş,
în această sfântă-amiază
şi în duhul meu păgân,
strâns din mări negre, murdare,
legănate-n palma ta
şi sfinţite-n ploi amare.
Luminează-mă, mă poartă
printre îngerii tăi şchiopi,
care sprijină în poartă
cerul şi demoni miopi.
Spală-mi inima, păgâna,
în furtuni şi în tornade;
luminează-i şi rărunchii
până noaptea se abate
şi pustiul i-l aduce,
şi o sfâşie, şi-n ziduri
o-nzideşte, o închide.
Tu în ochi miere îi picuri
Şi în zori o smulgi de-acolo,
o mângâi şi o alinţi
şi-i aduci nectar şi rouă,
adunate din părinţi.
Îi aduci sânge curat,
rădăcini şi ierburi crude
din strămoşii înviaţi
în hulubi, în roze, dude.
Luminează ochii mei,
duhul de ispite-l spală.
Luminează-mi inima.
Adu-i foc când se răscoală,
adu-i pace şi-i descântă
farmecul în stupi de-albine,
adu-i miere din tăcerea
leopardelor păgâne
şi otravă să-i aduci
din miresmele păgâne.
Cum pe toate tu le strângi
în lumina ta. Vecine,
ia-mă şi mă du departe,
luminează-mă-n lăstuni,
când în mări mă luminează
paşii limpezi de păuni.
Luminează-mă în pietre,
în văpaia ucigaşă.
Luminează-mă în îngeri
de curând ieşiţi din faşă.
Când lumina ta mă iartă,
şi lumina mea s-o ierţi
şi s-o duci ca vântul iute
printre arborii tăi drepţi.
Şi s-o duci ca gândul
drag în nălucile viteze
şi în nuferii tăi galbeni
din tărâmurile treze.
Şi în palma ta s-o duci
şi să-i cânţi de dor, sfârşit,
s-o închizi într-o pădure
de pe coasta unui mit,
de pe coasta ta din cer,
unde urc şi prin lăstuni,
prin răscoala din miresme
şi văpaia din minuni.
Iartă-mă, te rog, în cetini,
iartă-mă în paltini, flori.
Iartă-mă în prunci şi miei
şi-n nebunele ninsori.
Şi biserica din trup,
şi aripa-i cea frumoasă
să le ierţi, te rog, să ierţi,
să le iei, când vrei, acasă:
pe-un picior de plai,
pe-o gură de rai,
unde lumea făceai
şi-i cântai, şi-o cântai…
Şi iarăşi…
Şi iarăşi am ajuns în punctul
din care am pornit: sunt
un om singur şi mă sting,
şi cineva prin mine din gură
nu mai tace şi, ca aezii, ca nebunii,
cântă şi cântă felul în care
mă sting şi lumea mea se stinge.
Şi ca în secolul trecut repet, uitând
glasu-mi pe lucruri, dealuri, ape:
mi-e dor de umărul unui bărbat,
pe care barbar să plâng.
Şi iarăşi, dimineţile, din mine
eu – ca delfinii – mă ridic.
Totul mi-apare neverosimil de
pustiu, meschin, rece, pierdut.
E ca în Gogol, cerule! E ca în Gogol!!
Şi culmea e că nu-i de făcut nimic.
De ce îmi sfâşii inima? Ca s-o arunci
la câini?! Îndură-te, o, Tată, Părinte
necântat destul!! Şi tu, veşnic iubit,
mire secret, logodnic…
Dă-mi mantia ‘napoi, dă-mi hârşâita
aripă, aici, în lumea ta, tot mai străină
de belşugul, lucrat clipă de clipă,
belşug de care atât de rar mă bucur,
căci nopţile eu îi aud suspinele?!
O, Doamne, dă-mi timpul meu
măreţ, în care vedeam ca plopii,
ca tigrii, ca măslinii şi ca albinele
vedeam! Da, ca albinele…
Şi iartă-mi întrebarea… Dar eu?!…
Unde sunt eu, spune-mi acum, aici,
ei, unde, totuşi?!… Păşesc printre
ruine; duhu-mi întârzie, privirile-mi
aţâţă stupuri de lumină, roiuri
de coloane, păgâne ziduri
flancate de cereşti porticuri,
surpate-n buruieni şi în rugină.
O, cerule, spune-mi odată, în duh
de ce întunecată miere-mi picuri?!
Ecce homo
Sunt şi eu un om; am şi eu suflet,
e-adevărat, cât pentru şapte vieţi.
Suflet are şi zidul casei fisurat,
şi magnolia din faţa ferestrei mele.
Suflet au şi lăstunii, şi iarba, şi tigrii,
şi zânele mării, care aruncă în fetele
întinse pe plajă cu scoici şi perle.
Suflet au şi ruginiile mierle,
certate de coţofenele care-şi
ţin duhul în locul cel mai sigur:
în evantaiul dintre aripi.
Thales le-a spus de la bun început
elevilor lui că totul are suflet.
Prin urmare, suflet au şi pietrele,
şi drumurile, şi caprele şi sobolii.
Suflet au şi crocodilii, şerpii,
liliecii, poeţii, condorii.
În fapt de seară, tot Thales
le-a povestit ucenicilor
că moartea nu există
nicăieri: nici jos, nici sus,
nici n-a existat vreodată.
Şi ei nu l-au crezut.
Şi-au râs de el cu poftă…
Iisus ştia. Şi eu cred tot
ce-a ştiut, tot ce ne-a spus
şi ne spune Iisus.
Îl cred şi-l ascult. Câteodată,
se întâmplă lumina ochilor
să mi se surpe în vecernii, în lacrimă,
şi să-mi cadă inima de oboseală.
Atunci îngenunchez în pietre,
în cai, în ultimii dintre oameni,
în sfinţi şi eroi, în livada din curtea
casei mele, şi mă rog în roze, lăstuni,
sălcii, în ţintirimul din colţul grădinii,
unde şi-au găsit obştescul sfârşit
oşti de păianjeni, fantome de iarbă,
îngeri căzuţi şi noiane de stele.
Să mi se ia din neodihnă şi tristeţe
mă rog, şi duhul să-mi fie măcar
din timp în timp la ceruri urcat,
acolo unde să i se mai dea din răbdarea
pietrelor, din mierea dimineţilor şi
viclenia şerpilor, din adâncimea munţilor,
grei precum cerul, şi din răcoarea apelor,
iar la sfârşit – din tot ce ştie marea.
La începutul şi sfârşitul rugăciunilor
mulţumesc şi cer iertare pentru tot
ce am îndrăznit să cer. Cât eşti
între viaţă şi moarte, înveţi
şi tot înveţi, şi, dacă ai inima
cu uşile deschise vraişte
spre noroc, afli că eşti
şi tu un om, că ai şi tu suflet,
şi începi să iubeşti atroce,
cât pentru şapte secole,
cât pentru şapte vieţi.
