● „Cartea de faţă, pe care cititorul o ţine acum în mână, reprezintă o formă – literar vorbind, foarte complexă, fiindcă ea evoluează pe mai multe voci narative, dintre care doar unele îi aparţin în mod direct autoarei – de exorcism. Geniul inimii e răspunsul unui poet la o experienţă personală plenitudinară, în care bucuria şi suferinţa se întrepătrund reciproc pentru a exprima, împreună şi tensionat, starea de graţie. Există o voce a experienţei biografice în această carte scrisă febril, o alta de martor sau de participant la istorie, tot aşa cum există o voce a puterii şi una a victimei. Deasupra tuturor stă, însă, nu neapărat triumfătoare, dar lucid-cerebrală, chemarea celor două credinţe pentru care merită să trăieşti şi să-ţi rememorezi viaţa atunci când ai ajuns cu ea la răspântie: credinţa în cultura modelelor care te-au precedat şi credinţa deloc ingenuă, ci ivită din cunoaştere, în sacralitatea profundă a celor trăite şi în transcendenţă.”

Ştefan Borbély

● A considera un text drept „carte a iluminărilor mele” și a așeza ca titlu al primei părți a volumului sintagma Povestea subteranei ne plasează sub semnul aproape imposibil al drumului către Sine, al cuprinderii, al denudării și al efortului de a înțelege un obiect al cărui adevăr se va afla întotdeauna în proximitatea peșterii lui Platon. E un demers perpetuat, dar niciodată epuizat și aproape exclus din plasma comunicării, care – în situația „romanului” Aurei Christi – nu are corespondențe, nu se apropie de experiența budhistă, nici de prerogativele ocultismului de New Age, ci ne aduce în vecinătatea îndemnului de pe frontispiciul templului lui Apollo din Delphi, preluat apoi, ca soluție între a fi și a părea, de către Socrate: „Cunoaște-te pe tine însuți!”. Poți întâlni, pe acest drum, și acel daimonion care a străjuit gândirea aceluiași înțelept atenian ca altă față a „subteranelor” ființei, acolo unde lumina se îngemănează cu întunericul, stare „poetizată” de Goethe, dar prăbușită în tragic de Dostoievski. E o coborâre spre înțelegere prin cuprindere și, implicit, prin atingerea nelimitatului.

Mircea Braga

● Geniul inimii e arhitecturată treimic şi e, de fapt, o epopee lirică de profundă căutare ce, după opinia mea, nu s-a putut structura decât într-un timp interior îndelungat, care arată că Aura Christi nu are egal, la noi, nici un poet din actualitate. Filonul epic ascuns, copleşit de liric şi de dramatic, iată ce face complexitatea acestei cărţi mărturisitoare. E un dialog neistovit cu sine şi cu văzduhul, cu florile şi cu cerul, cu Tatiana şi Evgheni Oneghin, cu Alioşa şi Ivan Karamazov, cu stejarul, cu Marx şi Lenin, Stalin şi Marmeladov, cu nopţile surorile, cu Nietzsche şi cu infernul, cu noaptea şi cu Antigona, cu Orfeu şi Euridice, cu Kipling şi Porfiri Petrovici. E o doină fără sfârşit, încununând, finalmente, o adevărată Carte a Cărţilor Inimii şi putând ilustra şi spusa lui Pascal că „inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte”, dar şi extraordinara alegere a lui Mihai Eminescu: „Şi eu pun destinul acestei lumi într-o inimă de om”.

Theodor Codreanu

● Cartea Aurei Christi Geniul inimii pare o stâncă masivă, singuratică, într-un peisaj „mioritic”. Geniul inimii are originalitate şi forţă. Prima parte e lirică, a doua (într-un fel) – o comedie negru-satirică, a treia – predominant epic-narativă. Prima parte este excelentă; mi-am însemnat un număr de poezii memorabile. A doua, în centrul ei mai ales, are secţiuni, pasaje extrem de interesant-plăcute-amuzante, în pofida tonului, uneori, foiletonistic. A treia e impresionantă în ansamblu, armonios-coerentă, de o sinceritate sfâşietoare. În tot volumul, istoricul, religiosul, subiectivul se leagă foarte frumos între ele. Nu-mi plac laudele la adresa lui Nietzsche! De fapt, cum se leagă acest autor de Biblie, de Evanghelii?!

Aura Christi poate fi mândră de o realizare majoră, cu totul originală. Probabil, nu l-a citit pe romanticul britanic Wordsworth; dar el e cel care a scris (sau a început să scrie) o memorabilă autobiografie în versuri. Puţini l-au continuat. Am putea spune că Aura se numără printre aceşti puţini.

Virgil Nemoianu

● „(…) Aura Christi (n. Potlog) imigrată din Basarabia în 1993, subţire, micuţă şi dinamică, autor neobosit, eseist elocvent, impetuos şi tăios. Aura Christi conduce practic revista „Contemporanul”, sub-evaluată, căci publică textele unor autori de substanţă şi are orientări originale, curajoase. Nu mă pot lăuda că am citit toată abundenta ei poezie, dar două volume mi-au atras atenţia. Unul este amplul „epos liric” Geniul inimii, un soi de ambiţioasă autobiografie poetică, aşa cum o practicau marii romantici (Wordsworth şi Lamartine de pildă). Este o trilogie, în care accentul este la început pe lirism, apoi pe dramatic, în fine pe epic. Tot triplă este şi sursa acestei remarcabile opere. Una este, cum spuneam, cea romantică. A doua este basarabeană. Geniul inimii pare o gigantică rocă aşezată într-o cîmpie: nu seamănă cu nimic. Eu aş găsi o analogie cu un alt mare basarabean, Constantin Stere, a cărui enormă În preajma revoluţiei este aşezată la intersecţia dintre memorialistică şi roman, greu de comparat cu alte forme de proză în limba română. În fine a treia sursă este cea argheziană. Mai ales în prima parte a cărţii găsesc umbre şi sugestii descinse din Cuvinte potrivite. La Aura Christi cum şi la surprinzător de mulţi alţi autori contemporani. Volumul ei Psalmi este un soi de antologie a poeziei anterioare, deci extrem de folositoare pe de o parte, pe de alta indicînd şi aici ecouri şi reluări de sorginte religioasă. („Cerul poate fi numit cer// numai cînd are mânji de lumină şi păsări.// Marea-şi găseşte numele de mare// cînd se-nvolbură din alge, delfini,// din sorii de var, animale de sare.// Iarba devine cu adevărat iarbă,// dacă e-adulmecată de morţii tineri,// de zeul care – tremurînd – înşurubează// în orbita zilei de joi – noaptea de vineri” – din Numele lucrurilor) Nu înţeleg de ce Aura Christi nu se bucură de atenţie şi de admiraţie mai mare în critica actuală.”

Virgil Nemoianu, Răsfoind literatura recentă,
în Convorbiri literare, martie 2017

● „Recăzut în social, cu adausul de luciditate dobîndit în subterană, eroul liric din Geniul inimii trăieşte acut sentimentul desprinderii de lumea pe care o descoperă, de fapt o re-descoperă ca fiind grav viciată de absenţa criteriului: e o lume deschisă invaziei nimicului şi a „sufletelor moarte” (Cînd nu mai speri), în care suverană e necomunicarea („E ca şi cum o moară/ de vînt, făcută din cuvinte, e bătută/ tot timpul de cel mai nebunesc/ vînt, care nu mai conteneşte să bată./ Nici nu se mai aud unii pe alţii/ unii oameni din cetate” – În cetate), iar în „aerul rărit” domneşte injustiţia (Să veghezi, să ai mintea brici). După ce, odinioară şi doar temporar, părea a fi atins, în termeni tragici, numai patria lui Hamlet, maladia s-a generalizat: „…de cîte ori mă apuc să vorbesc/ cu ţeasta lui Yorick, ea ştie (habar/ n-am de unde a învăţat asta!)/ să-mi susure una şi bună în ureche:/ e ceva tot mai putred în toată/ Danemarca asta a Regatului Europei” (Felinele Minervei şi ale Penelopei). În prelungirea traseelor pătate cu sînge ale istoriei, încă vizibile, fiindcă şi acum mai „trec şi tot/ trec şi nu se mai satură/ să treacă barbarii” (Sîngele curgea şi curgea), boala a ajuns la performanţa de a controla şi defini existenţa în social: „Mecanismele sînt lubrifiate, merg strună,/ în exces, după principii răscunoscute/ în lume barbarilor: manipulare, dezinformare,/ calomnie, spălare pe creier” (Inima sistemului).

În esenţă, „lecţia” oferită de poemele acestei secvenţe a volumului vizează ceea ce, în jurul anilor ‘60 ai secolului trecut, Georges Devereux stabilea ca obiect de investigare al noii discipline a etnopsihiatriei, anormalitatea din social căzînd astfel, explicit, şi în cîmpul ştiinţei. În formă, Aura Christi, poate din raţiuni ce ţin şi de eficienţa comunicării, suprapune – cum se poate constata şi din fragmentele oferite de noi mai sus – ţinutei specifice modernităţii tonalităţile brute, necenzurate, aparent plate ale postmodernităţii, cu aerul informaţiei neprelucrate. La o primă impresie, pare a nu mai fi consacrată re-amintirea, ci procesele memoriei imediate: deşi fidelă şi ea structurilor interiorităţii, memoria nu ezită a aduce în scenă şi datele realului contingent, de unde un mai mare coeficient al preciziei expresiei, al corespondenţelor cu actualitatea, al stringenţei plasării în orizontul „adevărului” percepţiei şi, ca atare, al supunerii la decantări raţionale. Dincolo de acestea, însă, însemnele specifice naturii stabile a poeziei nu sînt eliminate: memoria devine doar instrument al re-amintirii esenţiale sau, cum încercuia Adorno poetica şi poietica modernităţii tîrzii, poezia se manifestă asemeni unui palimpsest, avînd o faţă la vedere şi o alta ascunsă, adevărata lectură fiind aceea care reuşeşte „să vadă”, adică să pătrundă în semnificaţiile de dincolo de ţesătura efectivă de pe pagină, negaţia din text întărind linia afirmativă a sensului. Pe un asemenea fundal, opoziţiile apar, ca detalieri metaforice, între lumina zorilor şi mediocritatea generată de marasmul cotidian (Ce spuneam?), între „scăpătarea” credinţei (cum ar fi zis Zarathustra) şi înţelesul constitutiv al acesteia (Cînd parcă ai crede), între orizontul purităţii posibil a fi activat prin imaginar şi neputinţa desprinderii de concretul tern (Ce rămîne…), între fragmentarea lumii şi integritatea de adîncime a blocului spiritualităţii (Planeta din bucăţi făcută) şi, în sfîrşit, între risipirea fiinţei în senzaţii şi trăirea guvernată de „geniul inimii” (Ce fac eu?). Uneori, „metaforele obsedante” se strîng, cu destulă claritate, în „mitul personal” al autoarei, decriptarea fiind dependentă de confruntarea intertextuală. „Am învăţat Lecţia lui Porfiri”, declară Aura Christi chiar în titlul uui poem. Dar, cu toate că personajul este explicit decupat, de fiecare dată, din romanul lui Dostoievski, întrebările care persistă ţin de o ciudată maieutică, date fiind posibilele conexiuni, nu chiar întîmplătoare. Deci: Care este „lecţia” care alunecă liric şi, apoi, cine este, cu adevărat, acest Porfiri? Dostoievskianul Porfiri Petrovici caută, într-un fel straniu, dat de condiţia sa duală, scindată între confesor şi anchetator, echilibrul dintre inumanul act al crimei şi înţelegerea/acceptarea impulsului de a ucide, pînă la a se afla în punctul din care ar putea admite ideea lui Raskolnikov conform căreia fiinţele în măsură a acţiona într-un atare balans sînt deopotrivă stăpînii prezentului şi stăpînii viitorului. Însă fractura care marchează procesul se acoperă doar printr-o a doua contextualizare, facilitată chiar de cuvintele lui Porfiri Petrovici, reproduse în poemul Și dacă ai multe suflete: „Cu cît o să ai/ mai mult suflet, cu atît o să/ te temi mai puţin”. De fapt, e un echilibru subsecvent celui dintîi care dizolvă suprafaţa paradoxului sau, mai exact, a aporiei, în regim artistic, ca drum – prin adaus de „suflet” – spre mîntuire. Ceva, totuşi, în ordinea necesităţii de a depăşi „judecata în concret”, rămîne ascuns, neeliberat pe de-a-ntregul din „subterana” autorului care ne-a dat Crimă şi pedeapsă: este problema conceptului de „suflet”, pentru care ar trebui să ne întoarcem la un alt Porfiri, de data aceasta Porphirius, cel care l-a salvat de la uitare pe Plotin, oferind culturii celebrele Enneade. La timpul respectiv, creştinismul l-a preluat pe Plotin, dar Porphirius a refuzat creştinismul: el învăţase de la maestrul său că lumina este adevărul şi divinul (conjuncţie pe care o întîlnim frecvent şi în volumul Aurei Christi), că divinitatea este totuna cu sufletul omului şi al universului, acolo unde Sinele acestora înseamnă gîndire zămislită din lumină, adică din înţelepciune. Dacă, aşa cum credea acelaşi Plotin, moartea este doar o altă deschidere graţie luminii atotprezente, atunci – consideră şi Porfiri Petrovici – „salvarea” lui Raskolnikov înseamnă convertirea încremenirii sale interioare spre înţelegerea sensului care vibrează în lumină, adică în chiar esenţa sufletului.

Consecutiv, existenţa nu este nici inutilă, nici un spaţiu interstiţial damnat, nici ţintă a dispreţului, ci încărcată de funcţie, deci de „rost”. A fiinţa înseamnă a cunoaşte şi a înţelege; sau invers. Oricum, se defineşte şi ca un drum, avîndu-şi începutul în momentul în care orice întrebare este pe punctul să-şi conţină răspunsul. „Eu ce voi lăsa în urma mea?” – se chestionează Aura Christi, grăbind suprimarea semnului de întrebare: „O piramidă de hîrtie voi lăsa, o piramidă/ de cărţi… Și o piramidă năucă./ Mai exact, o poveste de dragoste/ neverosimilă şi, deci, adevărată”, fiindcă nu poate „trăi departe de adevăr” (Nu pătrund cu mintea). La părăsirea subteranei, ca regăsire necesară a vieţii, ieşirea din condiţia de statuie a sinelui este similară unei morţi ritualice (Visul), deoarece condiţia eternizării în piatră nu ar fi fost decît sigilarea de ultimă instanţă a încremenirii în proiect, în timp ce a exista în real acoperă şi modalitatea prin care singularitatea participă activ la întreg, de unde şi integrarea într-un necunoscut „rost” colectiv: dar dacă putem presupune o „misiune” a omului, cea a omenirii ne rămîne opacă. O veche legendă asimilată în Cabală vorbeşte de existenţa a treizeci şi şase de oameni înţelepţi, de prezenţa cărora depinde existenţa lumii. Avînd o motivaţie divină, impenetrabilă în esenţa sa, ei străbat timpul, durata, aşadar istoria, ca fiind mereu alţii, doar numărul lor rămînînd acelaşi; n-au fost niciodată identificaţi, nu se cunosc nici între ei, ceea ce lasă loc convingerii că fiecare om poate avea această identitate ca valoare şi funcţie a individualului, determinate şi concomitent conţinute de către şi în unitatea întregului. Nu sîntem departe nici de un principiu estetic, instituit printr-un tip aparte de ontologie, contaminată de oculta esenţială: dacă divinitatea a creat omul imitîndu-se pe sine, atunci şi fiinţa este purtătoare, dar cu iniţiativă şi putere restrictive, ale datului creaţiei. Iar dacă valoarea este consecinţa unui act de atribuire, atunci, la rîndul ei, şi ea va fi etajată: din moment ce atribuirea originară ne este impenetrabilă, ne rămîne accesibilă doar o imagine în oglindă, prelucrată într-o altă specificitate. Aparţinînd singularităţii observatorului concret şi fiind parte a adevărului subiectivităţii, valoarea în real va fi întotdeauna captivă dimensiunii individuale, pe o treaptă restrînsă a unicităţii. Privilegiem şi apreciem imagini, iar consensul se naşte din constituirea unei pluralităţi oarecare, deci relative şi limitate, atribuirea avînd trăsătura unui numitor comun pe o platformă în care suma nu anulează esenţialitatea consacrată prin singularitate. Cu toate acestea, s-a spus, mereu şi mereu, că, la întrebările poetului, răspunsurile nu-i mai aparţin; sigur este doar faptul că el scrie „sub semnul urgenţei destinale”.

Mircea Braga, Mircea Braga, Aura Christi – 50.
Geniul inimii. Copiii himerelor, în revista Convorbiri literare, nr. 1/ 2017

● „Subintitulată Cartea iluminărilor mele. Roman în versuri, cea mai recentă carte în manuscris a Aurei Christi, Geniul inimii, trimite dintru început la Iluminările lui Rimbaud, o altă carte a acestuia, Une saison en enfer, fiind evocată de Cartea Întâi: Povestea subteranei. Există aici, ca şi la poetul francez, confruntarea cu o criză existenţială, tonul naiv-confesional şi peisajele feerice alături de sarcasmul stârnit de o civilizaţie cinică, vidată de valori. Marea realizare a poetei în noua sa ipostază intertextuală e însă suprapunerea universului poetic al lui Rimbaud peste un corelativ estic: subteranele conştiinţei explorate de geniul lui Dostoievski, procesul intentat conştiinţei lui Raskolnikov de maieutica reparatoare a aparent cinicului Porfiri Petrovici, dar al cărui nume aminteşte de anticul filosof menţionat ca alchimist. În centrul doctrinei alchimice stau purificarea materiei şi revelaţiei spiritului. Cartea Aurei Christi este astfel un opus alchemicum, o lepădare de trupul pe care boala îl duce în pragul nefiinţei, şi o resurecţie a poetei asemănătoare revelaţiei pietrei filosofale (lapis philosophorum). Încheiată de ziua Sfântului Ioan Botezătorul (29 august), cartea este fructul unei minţi eliberate de trup, asemeni Atenei născute din capul tatălui ei, Zeus, asemeni capodoperei stilistice a lui Oscar Wilde despre profetul desprins de trup graţie virtuozităţii lui Salome. Estetica simbolistă se mai face prezentă şi prin asociaţiile cu jurnalul lui Baudelaire, Mon coeur mis à nu, unde acesta îşi construieşte masca de dandy în opoziţie cu femeia robită de sexualitate şi nevoi trupeşti, primare, imaginarul morbid al trupului în descompunere fiind la acesta premisa revelaţiei spiritului. Aurul alchimic este sugerat de o poreclă a poetei, din adolescenţă, când performanţele şcolare îi câştigă reputaţia de „Goldy”. Aura, pseudonimul de mai târziu, adaugă un nou tuşeu portretului unei eterne adolescente, destinată iubirii platonice, neconsumate. Spre deosebire de Afrodita Pandemos, erosul plotinian sau Afroditei Urania semnifică la Plotin, magistrul lui Porfiri, tiparele eterne ale spiritului. Prin infuzia de patos slav, poeta îmblânzeşte estetismul auster şi cumva convenţional al esteticii decadente occidentale, rescriind şi arta poetică a acestora: creaţia este asociată iubirii, lui Iisus prin care a fost creat şi răscumpărat universul materiei, trupul lumii, mai curând decât unui cult abstract al artei.

Este interesant că acest topos al estetismului decadent dominat de principiul „à rebours” (contra naturii) al lui Huysmans coexistă la Aura Christi cu toposul romantic al geniului-fântână („Eul nu-i decât mască/ sau nu mai mult/ decât o fântână”). Ambele exilează trupul „la ani-lumină distanţă”, poeta părând să aspire la o poetică universală: „Acelaşi scenariu,/ în esenţă, neschimbat”.

Trupul este, de fapt, trupul de semne al poemului, deoarece soarele ce priveghează descinderea spiritului în el e „soarele apocaliptic” al unui nou pământ, ivit „între ape”, unde pluteşte Sfântul Duh al unei noi Geneze (Povestea subteranei). Această geneză artificială aminteşte însă şi de Porfiri cu a sa Peşteră a nimfelor, amestecul de mituri tinzând către un imaginar colectiv al arhetipurilor. Poeta pare dornică să-şi etaleze puterile, exersând metrul antic, imnic, într-un poem despre marea trecere („nectarul tiparului de mit, unde sub aripa lui […] veacul un timp ne-a adăpostit”), dar şi registrul ludic, jucăuş, în vreme ce continuă să vorbească despre teme grave, în stilul lui Laforgue, Prevert, Sorescu. De exemplu, poemul România e raiul aici, pe pământ… parodiază jargonul patriotard, cuvintele mari rostogolite în gol care caracterizează superficialitatea românului când e vorba de a judeca trecutul şi de a-şi răscumpăra destinul istoric ce se risipeşte astfel în starea la sine, nediferenţiată, pasivă a naturii: „În rai nu există autostrăzi. Şi România/ e raiul, e raiul aici, pe pământ. Din acest motiv, după bătălii cumplite, au venit romanii/ şi… În sfârşit, passons… Au venit turcii şi nu/ mai plecau. Au venit tătarii şi nu/ mai plecau… Ai venit tancurile sovietice/ şi nu mai plecau… Au venit ungurii/ şi nu mai plecau… Au venit barbarii,/ care au racolat – de printre fraţii noştri –/ mercenari, pardon, ‘ntelectuali aşa-zis/ publici, cum ar veni, intelectuali de curte […] / Străinii ăştia, vezi bine,/se îndrăgostesc de ţara noastră,/ care e raiul pe pământ. Şi uită să plece/ acasă. Şi-atunci… Se ridică morţii şi/martirii, se ridică sfinţii şi eroii,/ bărbaţii noştri se ridică şi-i trimit/ acasă, la ei, direct acasă… Până se ridică,/ însă, şi ţăranii noştri, sfinţii, fruntea ţării, iartă,/ iartă, iartă, cum iarba iartă talpa piciorului,/ cum apa iartă peştii, cum văzduhul/ iartă păsările, cum pământul/ iartă ploaia, şi pruncul abia născut/ îşi iartă Mama, cum… Vrei nişte goji?/ Mersi, mai târziu. Cică conţine/ interferon. În sfârşit… În sfârşit…”

Tarele sufletului naţional, degradarea stării spirituale a societăţii sunt consemnate de o minte care ar putea spune precum Caragiale: „Simt enorm şi văd monstruos”. Pastişa limbajului colocvial, inventivitatea verbală, umorul stârnit de incapacitatea vorbitorilor de a-şi sesiza ridicolul sunt un registru retoric nou în poezia Aurei Christi, pe care îl exploatează însă în alternaţă cu poemul meditativ asupra condiţiei omului şi artistului, definiţi prin contrast cu fixaţia naturalistă, specifică epocii, asupra trupului. Interogaţia porneşte uneori de la un pretext livresc – îndrăzneala Tatianei de a-i declara lui Oneghin iubirea –, afirmă apoi cu tărie principiul libertăţii faţă de convenţiile sociale încălcate de eroina lui Puşkin, îndeamnă la imitaţia firescului naturii, a limbajului florilor, numai pentru a răsturna toată demonstraţia prin întrebarea retorică din final care-l prezintă pe om alienat în natura incomprehensibilă şi îl reîntoarce în cultură: „De azi înainte ca florile voi iubi./ Da, ca florile. Dar cum iubesc florile?!” (Şi totuşi…).

Iluminarea are dublu obiect în aceste poeme: pe de o parte, ca la Rimbaud, poezia face ca lucrurile, lumea, să apară în deschisul fiinţei. Pe de alta, poeta însăşi se construieşte pe sine într-un portret iluminat din ce în ce mai intens. Confesiunea e dublată de o voce care i se adresează la persoana a doua, aparent a mamei, născând-o a doua oară în carte, şi care îi linişteşte temerile şi îndoielile cu privire la sine, prezentând-o în ipostazele purităţii, ale scrupulelor de conştiinţă extreme, ale generozităţii şi înfruntării eroice a destinului. Poemele cu Eveline, din grupajul dedicat familiei (inclusiv familia literară din jurul revistei Contemporanul şi inclusiv rottweilerul şi motanul Bagheera, într-o tapiserie totalitară a viului) excelează prin diafaneitatea dialogului cu copila de şapte ani care pune în dificultate partenera adultă de dialog, dar care reuşeşte să „pareze” întrebările incomode şi complicaţiile vieţii adulte, antrenând-o într-un zbor ascensional al imaginaţiei.

Ca în poezia medievală, poeta urcă scara sensului literal-alegoric-moral-anagogic, ipostaziindu-se ca mediu de revelare a divinului (Schimbarea la faţă), ca instrument redemptiv al divinităţii (de care e nevoie când totul e putred în lume, cum spune Hamlet), ca personaj al unui univers magic cu coincidenţe şi cifre simbolice. Geniul inimii aduce în faţa publicului o Aura Christi care a atins un înalt rafinament în structurarea şi şlefuirea universului său poetic.”

Maria-Ana Tupan

● „Poezia Aurei Christi dă impresia unei adolescențe neîncheiate încă. O căutare febrilă într-o diversitate de direcții, un elan ce se nutrește neîncetat din sine însuși, o incertitudine care se bizuie pe sine pentru a reveni la punctul de pornire spre a se depăși din nou, iată caracteristicile textelor d-sale care se adună acum, în număr impozant, într-o tentativă de expunere biografică. Pînă și risipa de cuvinte se înscrie în juvenilul tipar. E dificil de stabilit o organizare, o tematică anume ce ar putea părea pedantă în această strădanie de confesiune „la cald“, dispusă a utiliza tot soiul de motive. „Totul începe cu un fel/ de-amețeală și senzație de vertij“ (Același scenariu), admite autoarea. Eul n-ar fi decît „o mască/ sau nu mai mult decît o fîntînă“, trupul se află „la ani-lumină“ de eu, în atmosfera unei solitudini „de început de lume“. Dispoziția e perpetuu inaugurală. Senzorial, avem a face cu „umezeală și ceață“, moralmente, cu „o așteptare rece,/ fără obiect, în care/ crezi fără să știi/ că mai crezi“ (ibidem). Așadar, apar, bine marcate, semnele dezabuzării, premise ale unei crize a înstrăinării de sine, generatoare de prematur scepticism: „Tu nu mai ești tu însuți/ de mult. A rămas în urmă/ zgomotul și dorința;/ praf și pulbere s-au făcut/ tabieturile, iubirile, războaiele./ E o liniște ca de sfîrșit de lume./ Miroase a infern și a mure./ Ceva se simte, totuși…/ Ceva ca o adiere, ca o boare/ dinspre adîncuri obscure.// Înaintezi cu un amestec/ de teamă, curiozitate,/ smerenie, sfială și ceva/ indefinit,/ crescînd/ după ce ai aflat că nu e/ nimic de văzut,/ de-așteptat, de iubit“ (ibidem). În consecință înregistrăm eforturile poetei de a-și stabili identitatea. „Întîmplarea“ o face să transcrie „tot ce murmură/ cineva fără chip,/ fără identitate,/ rădăcină, patrie nume“ (ibidem). Acest anonim însumează trecutul încă fraged al ființei care, deja ajunsă la granița introvertirii, dorește a-și delimita proprietatea existențială: „Cineva ascultat cu respirația tăiată/ așa cum ciulești/ urechea lăuntrică/ la amintirea/ unei bolboroseli/ în efortul/ de a-ți aduce aminte/ dacă-ți aparține“ (ibidem). În chip firesc se încheagă un cult al incipitului. Un incipit nescutit de dubii, dar o salutară alternativă la prezent prin natura sa mitică. Întîmpinat cu o sfială bucuroasă care ajunge la bucuria explozivă a unei certitudini emoționale: „Da, viața, viața ta de aici, de acum,/ ah, parcă e și parcă nu e, și parcă/ n-a fost vreodată… Abia atunci, în sfîrșit,/ în sfîrșit, se poate vorbi de un început./ Un început de zile mari. Un început/ ca o tornadă enormă. Ca o tornadă/ salvatoare“. (Și simți încet, tot mai încet). Într-o satisfacție a stării primare, a „nebuloasei“ care e o aluzie geneziacă, Aura Christi își propune „a lucra“ viața cum o materie primă. Un program nonstop împărțit între inspirație și narcisism subtextual, deoarece țelul îl reprezintă „marea lucrare“ a creației lirice care s-ar cuveni să îmbrățișeze cam tot ce există în Creația divină: „Trebuie lucrat viul din oameni,/ îi spune Alioșa lui Ivan. Și/ jariștea verii, învinsă în tindă,/ se cuvine lucrată. Trebuie/ lucrat totul, clipă de clipă,/ cît suntem pe uriașa aripă/ și-n ochii uitați în oglindă.// trebuie șlefuită pe îndelete,/ ca la carte, ceas de ceas,/ marea lucrare: iarba, sfinții,/ ultimii dintre oameni, lutul,/ rozele, florile de piatră, marea,/ eroii, păsările și neapărat/ zăpăcita inimă în care au rămas// sfintele zburătoare…“ (Marea lucrare). Pe nerăsuflate, permanenta adolescență a autoarei în discuție înțelege a îmbrățișa în acolada invocării d-sale „totul, totul, totul: muntele, lumea,/ vara, ochii, coasta, marea,/ sternul, apostolii și marginea// sufletului“ (ibidem). Ce ar fi această „margine a sufletului“? Foarte cu putință o viziune a renunțării la funcția activă a ființei, la desprinderea acesteia de perisabilul miraj al dorințelor. Nirvana e astfel grafiată cu o inocentă resemnare: „Cînd totul pare sfîrșit, încheiat,/ ajuns la limita ultimei limite/ și bătut de tot – definitiv vreau să zic – / în cuie, în vecii tuturor vecilor…/ Cînd stai și aștepți și nu mai gîndești,/ nici nu vrei să gîndești, și nu mai visezi,/ nici nu vrei să visezi, și nu mai citești,/ nici nu vrei să citești, și nu mai asculți,/ nici nu vrei să asculți în vecii tuturor vecilor…/ Cînd de secole… nici muzică nu mai asculți…/ Nici muzică nu vrei să asculți de-a pururi/ și în vecii vecilor… Nici muzică, cerule…/ Nici muzică… O, cînd de nimeni nu mai asculți,/ chiar de nimeni, de nimeni și de nimic…“ (Cînd totul pare sfîrșit). Dar urmează episoade ale restabilirii vieții în parametrii săi năvalnici, în clocotul său pe care secvențele demisionare nu fac decît a-l potența. După cum recurența vitalității potențează dispoziția retractilă: „Și parcă trupul/ acesta, care parcă e-al tău, da, mai întîrzie aici,/ în zadar întîrzie pe un fel de straniu hotar/ între lumi fără nume, care – fac ce fac – și dispar, iarăși apar, dispar și apar într-un ritm/ ciudat, încet, furtunos, încet, tot mai încet/ apoi vijelios, neabătut, amețitor… Și trupul?…/ Și trupul parcă e, da, parcă mai e… acolo,/ pe duh… și parcă nu e, da, parcă nu e…“ (Cînd nimeni nu vine). Dacă adolescența e, potrivit lui Valéry, o succesiune de cîștiguri și pierderi, însăși această continuă balansare între extreme nu semnalizează o energie dominantă? Aura Christi scrie neobosit, cu un impresionant avînt care pare a deriva din starea de spirit generată de stabilirea d-sale în peisajul literar al României, sau, poate, din zăcămîntul creator, încă nedesțelenit suficient, al Basarabiei noastre natale.”

Gheorghe Grigurcu