● „Cu Orbita zeului – volum compact, ce-şi deschide străveziile-i aripi sau porţi sub motto-ul bacovian (care mi-a purtat şi mie paşii în arta şi mitul romanului cu doar o jumătate de secol în urmă!) – Aura Christi îşi afirmă, cu un calm magistral, trebuie s-o spunem, pecetea-i lirică: o viziune de o dureroasă limpiditate asupra naturii, complice şi oglindă a întregului vagabondaj imagistic, o surprinzătoare revizitare a zeilor, ce conferă o patină clasică, unitară, volumului, cu nu puţine semne, poate chiar şi un fel de abur liric, venite din intima depărtare a unor poeţi ca Hölderlin, Rilke, Blaga sau Nichita, celebrându-i şi pe Brodski sau Ahmatova. Iată, foarte succint, o mostră admirabilă a unui singular curaj poetic şi iniţiatic: re-instalarea unei poete, oficiind în limba lui Eminescu, în marile teme ale poeziei europene – etern moderne, fertile oricui posedă ingenium –, dar şi în acel curaj, profetic aş spune, de a se descoperi pe sine.”

Nicolae Breban

● „Aura Christi îndrăznește, prin acest nou volum, cel mai reușit din tot ce a scris până acum, să readucă în poezia contemporană modelul clasic. Versul este perfect tăiat, de o muzicalitate lăuntrică sobră, fără sincope, de un firesc necăznit, care nu le iese decât poeților de anvergură. Sunt «atacate» teme mari, dar nu sub formă de lozinci, cum procedează naivii și începătorii, ci fin sugerate, ținute în suspans. Confesiunea discretă, care nu se coboară la înregistrarea lipsită de imaginație a unor senzații ori furnicături sentimentale, a unor evenimente relatate în nuditatea lor austeră – reprezintă o situare polemică față de biografismul neretușat al unei mari hălci din poezia ultimelor două decenii. E o poezie clasică, a neliniștii, dar a unei neliniști rodnice, împăcate cu sine. Totul pare scris cu tonul celui care știe, care a traversat «drama lucidității», care a atins acel punct al înțelegerii de unde realitatea, deși nu poate fi controlată, nu mai are cute, nișe obscure; o asemenea perspectivă este foarte exigentă, dură, așa că totul pare a fi scris cu cuțitul la os, dar transmite echilibru, nu derută. Deși totul e zbucium și căutare și convulsie, «totul e», cum spune un foarte frumos poem, «liniștit». Din suma unor neliniști grele iese o liniște-sinteză, care le împacă pe toate și te împacă pe tine cu tine. Pe tine ca poet și pe tine ca cititor. Am definit, astfel, discret, atitudinea clasică, adevărata atitudine clasică. Un fel de echilibru de ansamblu, prin nimic strident: de fond, de formă, de muzicalitate, de atitudine și de viziune, în cele din urmă. Prin Orbita zeului, Aura Christi a dat unul dintre cele mai substanțiale volume din poezia, atât de aplatizată retoric, a ultimilor ani.”

Bogdan Creţu

● „Poetul nu disociază, ci aduce nume și lucruri într-o relație inteligibilă. Versurile structurate de antonomasia (figură care descrie în loc să numească: «Dați-mi un nume pentru cel care…») indică relația omului cu divinitatea ca prototip al logicii prin care lucrul este atașat unei semnificații. Nu este așadar o estetică a aparențelor/ veșmintelor frumoase, ci una semiotică, a iluminării fenomenului printr-un sens profund. Fruct al unei imaginații religioase, Orbita zeului s-a așternut în tiparele marii poezii.”

Maria-Ana Tupan

● „Poezia Aurei Christi reuneşte două valori complementare, care interferează, afectivitatea şi reflexivitatea, prezente chiar în titlul volumului Orbita zeului (Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2016), în care sensul abstract al cuvântului orbită poate fi acela de traiectorie cosmică, iar cel concret este de locaş al vederii. Despre o zeificare a lumii materiale, ne aminteşte elegia lui Nichita Stănescu, Getica. Pentru poetă, orbita este o sursă generativă, creaţie ex nihilo, ceva care apare dintr-un loc orb: „Daţi-mi un nume pentru orgoliul, piatra/ sau ochiul, din care a răsărit pentru prima dată/ soarele, ca zeii din mit. Daţi-mi un nume/ pentru cel care a cioplit omul din lut,/ iar femeia – din coasta-i melodioasă,/ dându-i dorul de acea – obscură – casă./ Daţi-mi un nume pentru smerenia,/ care renaşte lumea şi mă învaţă să sufăr/ această lumină uriaşă, tăioasă.// Ca de obicei, aştept. Aştept miresmele/ toamnei în mine să se aşeze/ seara târziu, când aripi bat şi răscolesc/ văzduhul, culorile – aerul ochilor, rozele,/ larii, vârfurile tot mai treze,/ care mă mână spre orbita/ zeului necunoscut –/ străinătate eretică,/ de început.” (Orbita zeului). Precum mama şi fătul sunt două realităţi indivizibile, funcţionând sincretic, tot astfel viaţa omului pe pământ este inefabilitate, intimitate şi înstrăinare, totodată: „Te-nfrupţi din singurătatea celuilalt,/ care eşti tu însuţi, străinul” (Ca sunetele unui strigăt multiplu), pentru că „Aici se trăieşte/ ca şi cum se moare” (Febra).

Impresia de instrăinare, dihotomia dintre trup şi suflet, lipsa dramatică de certitudini cu privire la propria indentitate, căutarea de sine fără soluţie elocventă sunt stări prezente în poemul Casa altcuiva. Cele două entităţi care alcătuiesc omul nu se recunosc, sufletul fiind o valoare inconceptibilă, indefinibilă. Totuşi, nu o criză trăieşte poeta, ci anumite nedumeriri. Nu pe Dum­nezeu îl caută, cum se întâmplă cu vehemenţă în psalmii lui Arghezi, ci pe sine însăşi, fiind un Toma Necredinciosul al propriei existenţe. Astfel de lirică este înrudită cu tensiunile metafizice ale lui Rilke: „Dar fă ceva odată cu spaimele astea!/ Uită-te, vin în stoluri, Doamne, precum ciorile târzii/ în prag de iarnă. Ascult murmurul subteran din mine/ şi ştiu un singur lucru şi anume că nu mai înţeleg nimic,/ iar tu, după ce mi te-ai arătat, nu mai vii.” (Spaima e un semn că zeul respiră), „Opreşte-te. Nu mai striga./ Oricum, nu te aude nimeni./ Fă un efort şi adună-te, ca toamna/ târzie în frunze, ca mâinile – în rugăciune./ Ţine minte: trupul nu-i decât amintire,/ incredibilă amprentă a cuiva,/ regăsit în matca vie a copilăriei lumii,/ despre care nu se ştie dacă vei afla vreodată ceva.” (Ca un înger prea mare). Tonul elegiac din textele Aurei Christi este dat de neputinţa de a accepta moartea, de dualitatea trup-suflet, de teama de necunoscut, de suferinţa de a duce propria cruce, de aspectul himeric al realităţii: „Moartea e vie, e peste tot./ În mijlocul vieţii – aceeaşi suferinţă mare.” (Regatul). Moartea (care se trăieşte) este, însă, dublată (şi acutizată) de „bucuria de-a fi”, de comuniunea cu întregul univers. Avem a face, în fond, cu o elegie ontologică, a lucidităţii, a expectaţiei. Scriitoarea îşi pune întrebări insolubile, susţine, ca, altădată, marele nostru umanist european, un giudeţ al sufletului cu trupul. Ca şi moartea, viaţa este la fel de inefabilă. Noima ei se străvede „în tine din ce în ce mai adânc/ […]/ Cobori tot mai încet/ până recunoşti drumul care eşti tu însuţi” (Totul e liniştit). Poeta ştie să compună o atmosferă binară, crepusculară şi imnică, totodată, „spaimele-mi vechi” fiind invadate de „culori, linii, sunete,/ roze scurmând un tipar subit renăscut” (Psalmul luminii). Dominată de melancolie, este emoţionată de tot ceea ce înseamnă un nou început, ivirea dimineţii, a primăverii, izbucnirea naturii, nemărginirea cerului. Cântecul impetuos al vieţii alternează cu sentimentul singurătăţii. În spatele realităţii, al factologiei este presimţită mereu o prezenţă indicibilă, ascunsă, dar cu potenţial revelator: „Totul e cântec, limită, împlinire, stihie,/ aşteptare pe coama ei, apoi – iarăşi limită,/ cântec şi o singurătate mai mare/ ce le hrăneşte pe toate,/ desăvârşindu-se în lucruri./ În adâncul lor pulsează ceva obscur,/ care serile mai ales sprijină cerul/ adunat în aceste divine gutui –/ orbite ale cuiva mai singur,/ mai pur şi preaplin ca acum să fie.” (O, dimineaţă, pură întâmplare).

Mister, luciditate, stăpânire de sine sunt premise ale stadiului prin care trece lirica de azi a Aurei Christi. Aceasta poartă un dialog (indirect) cu Dumnezeu, prin creaţie, recunoscătoare pentru darul uimitor al vieţii, reproşându-i (cu împăcare) amărăciuinea morţii, jocul tragic cu limita, realizând un amestec de clasicism grecesc şi de lumină aurie bizantină, de zei şi de îngeri: „În fiecare lucru tresare un înger./ În fiecare înger e un cântec adormit./ Vine zeul, îşi înalţă un templu în tine,/ apoi îşi face un altar din acere, cuvinte/ şi din osemintele unor eroi necunoscuţi,/ luminând cu ele văzduhul semiobscur/ Apoi unei alte lumi fulgerător te promite/ şi – fără să-ţi dea de veste –/ pleacă, însoţit de cai, femei,/ călugări, lăstuni de apă,/ fluturaşi de stâncă/ şi preoţi în lectici./ Pe umărul drept ţine/ munţii de măslini,/ pe umărul stâng –/ stelele mici.” (Zeul eliberator). Nu lipseşte nici (exprimată cu reţinere, mai mult presupusă) eterna luptă a omului cu destinul. Pastelurile hieratice, frecvente, nu sunt altceva decât proiecţii ale propriilor stări, de obicei autumnale. Imperceptibilă, viaţa este alcătuită din „suferinţă, aşteptare,/ abur, coastă şi ce mai e de găsit într-o mână de lut” (Deschide ochii). Nu numai mixajul cultural este utilizat de poetă, ci şi o combinaţie specifică de mit, reverie, viziune, experienţă existenţială, din care este sublimată o filosofie: a împăcării cu sine, cu întreg universul. Socotindu-se străină, dar şi înfrăţită cu lumea (himerică) din jur, nu găseşte justificare existenţei sale decât în moartea secundei, mereu renăscută (ca la filosofii stoici). Este o lirică a înţelepciunii fireşti, a meditaţiei lipsite de morgă, de afectare, a înţelegerii morţii ca vârstă a diseminării, a trecerii dintr-un regn într-altul: „Să nu-ţi fie teamă. Sunt aici./ Te aştept în miresme, vulturi, culori./ Acest drum de ţară e mâna mea,/ călcată de tine de-atâtea ori.” (Să nu te sperii).

Aura Christi scrie o poezie de o muzicalitate interioară stranie, concentrând (concertând), într-un echilibru al ideilor şi al formei, trăiri de un mare dramatism. Expresivitatea este transmutată în simplitate şi profunzime. Orbita zeului este o carte unitară, constantă, în care poezia pare a fi evitată, în formele ei comune, obţinută tocmai prin scoaterea în afară a subiectivităţii, printr-un fel de convertire a fiinţei, mult mai aproape de adevăr.

Paul ARETZU, Destinul ca permanent început,
revista Acolada, nr. 4/ 2017

● „Din impudicul vuiet al lumii exterioare nimic nu se insinuează în spaţiul hieratic (deşi impregnat de o atmosferă explozivă) al poemelor Aurei Christi din recentul său volum Orbita zeului (Editura Ideea Europeană, 2016), decât, cel mult, câteva aluzii, prefăcute însă în borne ale unui destin trăit cu patima absolutului. Păşeşti cu grijă în acest univers, ca pe covorul unei grădini vrăjite, să nu tulburi creşterea roadelor cu totul neobişnuite, în culori foviste. Ori de câte ori poeta vorbeşte despre sine, o face cu detaşare, amintind „fuga în cercul sălbatic al vieţii” (Vânătoarea de fulgi), unde ea însăşi apare drept „pacostea, catastrofa,/ venetica, proscrisa, străina” (Lecţia lui Porfiri Petrovici). Unul din volumele sale (prima ediţie 2009) se intitulează Labirintul exilului, iar în prezentarea autoarei, din actuala carte, se menţionează dualitatea „acasă – în exil”, semnificând tentativa de „a-⁠şi afla o patrie în poezie”, un program respectat cu devoţiune, căci, dacă exilul este o „traumă iremediabilă”, poezia, „scrisă sub un nume adoptat, îi oferă o patrie”.

Reminiscenţele fatidice ale traiului asumat în lume sunt evidente, dar nu definitorii: subiectul a traversat boala, chiar şi teritoriile liminare ale morţii, între febră şi frison, ambele extreme: „Febră. Senzaţia că mesteci nisip./ Fragmente de apocalipsă strivite-⁠n delir/ sub gene, ca miezul de nucă între dinţi. (…) Rar de tot: câte o pală de vânt/ trimisă de cineva, ca un suspin/ al nu se ştie cui, de moarte încolţit./ Totul se amestecă, se învolbură,/ departe de bine, departe de rău./ Aer irespirabil. Aici se trăieşte/ ca şi cum se moare (Febra). În ipostaza opusă, „un frig de tac părinţii în icoane,/ un frig de nu ştii cum te cheamă” (Frig pe orbită), suferinţa devenind o odaie fantastică, o „sferă de iederă” pradă tumultului: „O, ce forfotă, ce vacarm de pomină e aici!” (Lecţia lui Porfiri Petrovici). De aici, anxietatea ca marcă a vieţuirii, nicicând maculată de vulgaritate, ci îndurată sub protecţia unor întrebări fundamentale: „Dar fă ceva odată cu spaimele astea!/ Uită-⁠te, vin în stoluri, Doamne, precum ciorile târzii/ în prag de iarnă” (Spaima e un semn că zeul respiră). Din încercările fiinţei fizice se conturează, gradat, o „istorie extatică”, transfigurând neînţelegerea şi ordalia: „Şi tremur. Da, tremur./ (Materie cuprinsă de un extaz căzut pe gânduri;/ boală, grădină, roze, suferinţă, cădere, limită,/ deşert, handicap atroce – tărâm al devenirii)”. (O istorie extatică) Şi totuşi, forţa de împotrivire e imensă, poeta îşi trage maiestuozitatea rostirii lirice dintr-⁠o atenţie extraordinară la tropismele fiinţei, deschizătoare ale unui drum lăuntric sesizat cu sagacitate: „Totul e liniştit/ şi oarecum terminat (…) şi cobori în tine din ce în ce mai adânc;/ (…) Cobori tot mai încet/ până recunoşti drumul care eşti tu însuţi/ sau cineva uitat de veacuri, care…”. (Totul e liniştit)

Cultura şi propriul destin sunt trăite împreună, simultan, la aceeaşi temperatură incandescentă, fără diferenţă între exterior şi interior, lume şi sine, între poezia personală şi cea a marilor maeştri îndrăgiţi. Diversitatea referinţelor îmbracă o unică haină, limbajul poetic, unitar şi impetuos, reia, turnate în tipar clasic (Bogdan Creţu), sonuri din Hölderlin, Rilke, Blaga sau Nichita Stănescu, celebrându-⁠i şi pe Brodski sau Ahmatova (după cum remarcă Nicolae Breban), ecouri din Eminescu (rechemat prin formule magice de invocat poezia, precum răsai din ape sau cură în loc de curge – ca în poemul Fii soare) ori din Ileana Mălăncioiu. Pentru poetă, aceste reflexe şi anamorfoze reprezintă o formă de omagiu şi reverenţă aduse continuumului cultural şi poetic, deoarece, aşa cum afirmă N. Breban în frumosul citat devenit motto al unei poezii, e vorba de integrala supunere faţă de idee („Libertatea înseamnă să fii vasalul unui stăpân abstract!” – Zeul eliberator).

Livrat integral daimonului lăuntric, eul liric nu lasă lucrurile să se întâmple pur şi simplu, ci stă de pază, Cerber vigilent, la porţile Infernului său creator. „E ca şi cum ai locui sub un clopot/ aşezat cu gura în jos, căruia/ nu-⁠i găseşti marginile,/ deşi le-⁠ai căutat îndelung. (…) La un moment dat,/ surd şi mut, cobori/ treaptă cu treaptă,/ în subterana din tine,/ în lumina vie, înceată.// E ca şi cum ai înainta sub un clopot/ cu gura întoarsă spre cer”. (Ca sunetele unui strigăt multiplu) E cu adevărat o călătorie interioară care-⁠ţi taie răsuflarea, soldată cu descoperiri esenţiale, în singurătatea augustă a propriului sine. De-⁠a lungul ei, subiectul se leapădă de trăsăturile prea personale sau omeneşti, fără a se depersonaliza, ci înaintând din ce în ce mai mult spre natura-⁠i esenţială, distinctă de cea corporală, de unde frecventele jubilaţii, odată cu depăşirile înregistrate pe răbojul purificării lăuntrice: „Trupul, oho, a rămas undeva în urmă,/ ca un arbore fără frunze, zărit/ în goana maşinii” (O istorie extatică); „trupul nu-⁠i decât amintire,/ incredibilă amprentă a cuiva” (Ca un înger prea mare). Niciun preţ nu-⁠i prea mare pentru a înţelege, a te autodepăşi, atunci când coborârea vizează acea „străinătate eretică,/ de început”, de sorginte zeiască (Orbita zeului): „până eu nu mai sunt eu, până din tot ce sunt/ praful şi pulberea se alege;/ apoi din tot ce rămâne cineva începe să închege/ un soi de leagăn, pământ, liman, poate tron/ sau altar pentru ceva mai mare şi mai puternic”. (Copilul de foc) Pentru a-⁠ţi urma visul este nevoie de sacrificiu, de abandon: iată adevărata victorie, dobândită prin bravură şi concentrare – doar astfel sinele poetic rămâne nealterat de emoţie, spre a-⁠şi întrezări condiţia nemuritoare: „Ce coincidenţă stranie: abia atunci/ simţi cum, treptat, apele ultime se retrag./ Abia atunci te regăseşti singur cuc pe lume./ Învins între învinşi, ca din bolgie/ fluturat la orizont, vezi un imaculat catarg”. (Surâsul prinţului Mîşkin)

Revelaţia cea mai ciudată din final rezidă în lipsa de obiect a laborioasei căutări: acolo nu e de fapt nimeni, solitudinea, deşi tangibilă, nu poate fi captată ori integrată omenescului, din pricina obârşiei sale divine: „Nu e nimeni. Chiar nimeni./ (…) Te-⁠nfrupţi din singurătatea celuilalt,/ care eşti tu însuţi, străinul./ (…) Cineva din tine, îngrozit, aşteaptă./ Aşteaptă şi vede cum altcineva/ începe să tragă ambele clopote/ Mâna-⁠i de fier uruie în văzduh,/ ca sunetele unui strigăr multiplu/ departe, departe, departe”. (Ca sunetele unui strigăt multiplu) Căutătorul coincide, în chip misterios, cu zeul însuşi, evanescent, niciodată definitiv, provocând în continuare, cerând mereu să fie recâştigat: „Poate, nu suntem decât casa altcuiva (…) ca şi cum am fi o casă de neuitat, o casă/ singură, pentru că nu ştim de cine anume/ şi nici dacă într-⁠un târziu vom afla// – ostateci ai fiinţei, prieteni ai incertitudinii –/ trăim ca şi cum am pluti prin ţara spaimei/ care ştie, simte, vede totul şi ne spune atât cât trebuie/ să ştim./ Carnea trecătoare a cui sunt, Doamne?” (Casa altcuiva).

Ce tristeţe să afli că omul trăieşte într-⁠o condiţie de „prieten al incertitudinii”, străbătând „ţara spaimei”, dar, să nu uităm, „spaima e un semn că zeul respiră”, cum sună titlul unui poem; un semn al vieţii suprasenzoriale, nesupusă haosului şi arbitrarului din mundan: „Seara nu e decât casa cuiva/ mai mare şi mai puternic,/ în trecere pe aici…/ iar tu nu eşti decât semnul/ unui străin, cunoscut/ într-⁠o altă viaţă parcă,/ în care ai fost visul altcuiva/ sau nu mai mult decât un cuvânt”. (Seara nu e decât casă) Străinul din poem e zeul, adesea pomenit, iar pe orbita sa circulă omenirea, tot mai îndepărtată de centru, arareori atrasă de valorile reale din focar. Zeul se întrezăreşte, aşadar, ca o realitate plină şi, totodată, vidă: însuşi titlul volumului se referă, de altfel, la o concavitate, o scobitură, cu sugestia sacrificiului, a lepădării de sine, dar şi a sacrului adăpost. Prin contactul cu realitatea fundamentală, „totul prin tine/ devine rotund, fără pată” (La mormântul lui Iosif Brodski), deşi zeul te vizitează, după care pleacă şi te lasă doar cu tine: „Tu rămâi singur şi gol” (Zeul eliberator), „te retragi în tine (…) ca într-⁠o mare criptă/ invadată de dangătul clopotelor”. (Seara nu e decât casă)

Peisajele evocate sunt veritabile pasteluri metafizice, bogate în aliteraţii şi bijuterii imagistice, cu scenografie subtilă şi „frumoase năluciri”: „Sfinţenia îşi trage/ sufletu-⁠n ele,/ ca soarele-⁠n lucruri,/ zei subţiri şi inele// abia schiţate/ sălbatic pe ape/ de-⁠o mână de aer,/ aproape, departe.// Vrăjit să stai,/ s-⁠aştepţi, să asculţi./ Strâns lipit de himere,/ s-⁠alergi desculţ// pe pajişti de mentă,/ între apus, răsărit,/ într-⁠un veşnic azi/ stingher, de granit”. (Desen pe ape)

Spectacolul naturii predispune la contemplaţie, stare de spirit aleasă, dezvăluind originea comună a lucrurilor şi fiinţelor, acel unic „trunchi întemeietor”: „Mai e foarte puţin şi te apropii/ de trunchiul întemeietor./ Închide ochii, dormi în dropii,/ zidite într-⁠un cerc îmbietor” (În raza pătimaşilor lăstuni); „Se-⁠anunţă un plin de fast prăpăd,/ multiplul răsucind în singurul mănunchi./ Zei melancolici plutesc în zori şi văd;/ totul începe din acelaşi trunchi”. (Visul lui Thales) Atât în privinţa eului său, cât şi în legătură cu ritmurile firii, poeta intuieşte, precum în minunatele pasteluri Caligrafii, Zori de zi, Psalmul luminii ori Deschide ochii, potenţialul unei renaşteri. Natura devine una cu văzătorul ei, priveliştea, constant vizionară, participă, profetic, la şocul epifaniei oricând gata să se dezlănţuie: „Moirele frunzelor/ ştiu ce o să se întâmple” (Trepte în octombrie), de parcă ar vieţui pe muchia prăpastiei existenţiale, în punctul continuei geneze: „Copacii sunt metalice coloane,/ pe jumătate în văzduh ascunse./ Cel care a făcut gândul şi mâna/ cunoaşte locul secret din care/ de milenii îşi trage rădăcina// miezul, nectarul, natura lucrurilor/ şi albul rece şi candid al lunii”. (Vânătoarea de fulgi)

Viziunea se împlineşte prin negaţia hotărâtă a morţii, căci viaţa, „aerul murdar şi sfânt” (memorabila metaforă din poemul Ca bucăţele din Osiris), transcende totul, plăsmuind o nouă identitate din fuziunea întunericului cu lumina, până la estomparea diferenţelor: „Sunt o fiinţă vie,/ un fel de copil al luminii,/ un bastard al amarei bezne sunt”. (Pescarul de suflete)

Ascuns în adâncimile personalităţii, zeul tutelar semnifică refugiul, dar şi teama, bucuria prezenţei principiului suprem regăsit, consubstanţial alterităţii neliniştitoare: „Niciodată/ n-⁠am primit nici un răspuns./ Se făcea o tăcere de gheaţă;/ o tăcere de început de lume,/ de daimon răpus”. (Povestea străinătăţii mele) La întrebarea fundamentală „Ce sunt eu?” eul liric nu primeşte răspuns tocmai fiindcă nu există unul formulabil – ceea ce contează este doar viaţa depăşindu-⁠şi necurmat limitele: „Depun mărturie:/ n-⁠am auzit decât ecoul secundei/ care a murit în aerul excesiv/ al acelor întrebări de pomină/ făcându-⁠şi – ca faraonii – mormânt”. (Ibidem) Îndemnul din Eccleziast, transfigurat, este, aşadar, cel mai nimerit: „Iubeşte viaţa aşa cum iubeşti ghizii ei fără sens –/ îngân ca un cuc, azvârlit într-⁠un cuib străin, aşteptând” (Regatul), statornicirea în existenţă se situează mai presus de întrebări, la care, îşi aminteşte poeta, nimeni nici nu i-⁠a garantat vreodată lămuriri, certitudini: „De fapt, nimeni niciodată nu mi-⁠a promis/ că voi înţelege ceva”. (Spaima e un semn că zeul respiră)

Volumul Orbita zeului al Aurei Christi transmite o tensiune elevată, o pasiune a căutării esenţelor, de unde, la citire, sentimentul stenic al unei stranii încrederi, de neclintit, dincolo de deznădejde, de nefastele încercări sau de lipsa circumstanţelor favorabile. Toate aceste împrejurări, piese risipite, sunt adunate, răbdător, din iarbă, cu ştiinţă poetică şi de alchimist, precum bucăţile trupului zeului Osiris, recompus şi redat astfel statusului său nepieritor. Adevărul poate fi aflat oricând, oriunde, ştie poeta, el este o gemă cu scânteiere inalterabilă, ofranda pe altarul unei înţelegeri superioare. Aflată la vârsta maturităţii poetice şi de gândire, Aurei Christi şi-⁠a topit câştigurile vieţii şi ale cugetului într-⁠o exemplară exclamaţie, un strigăt spre înaltul cerului şi al divinităţii, plin de forţă şi de convingere, probând forţa de a năzui, cu indiferenţă faţă de climatul disolut al zilelor noastre, spre ancorarea în actualitatea omenescului.”

Simona Grazia Dima, Sub semnul lui Osiris,
Contemporanul. Ideea Europeană, nr. 3/ 2016

● „Hazardul face să mă-ntâlnesc târziu cu literatura Aurei Christi şi nu e de mirare în labirintul brownian al culturii literare de azi. Trebuie să-mi mărturisesc şi neîncrederea în puterea spirituală a ultimelor generaţii de a ieşi la liman din labirint, fiindcă ideologia „corectitudinii politice”, care cancerizează azi inteligenţele, e la fel de contaminantă ca vechea mreajă a utopiei kominterniste de la mijlocul secolului al XX-lea, făcătoare de victime şi-n rândurile intelighenţiei occidentale. Prima grijă a „haşişinismului” ideologic este să abată arta de la rostul ei fundamental: adevărul fiinţei. Asta a făcut proletcultismul, iar când s-a văzut cât de grosieră i-a fost mistificarea, ideologii s-au grăbit să-i ademenească pe scriitori cu „beţia de cuvinte” (Titu Maiorescu) a estetismului, creând iluzia că estetismul este antiteza proletcultismului, pe când, în realitate, este opusul esteticului. Când generaţiile ’60-’70 au încercat să iasă şi din această nouă seducţie, s-a venit cu altă ispită, de astă dată de sorginte occidentală, „corectă politic”, în fond, care s-a dovedit a fi la fel de nefastă, aşa-numita tehnică a textualismului postmodernist, care nu-i altceva decât forma pretins „ludic-parodică” a „beţiei de cuvinte”. Aşa se explică faptul că s-a indus rivalitatea, cultivată de vreo trei decenii, între generaţia ’80 şi anterioarele: a lui Marin Preda, a lui Nicolae Breban şi a lui Cezar Ivănescu. Tot ce s-a abătut de la „canonul” textualist a fost decretat anacronic. Mistificarea a prins foarte bine şi-n rândurile noilor generaţii din Basarabia, somate a se „sincroniza” neapărat cu postmoderniştii din Ţară, care, tot „inovând”, au ajuns la „concretul” unui neozolism pornografic şi scatofil, preamărit, la un moment dat, prin premii şi elogii critice, chiar la nivelul conducerii USR, iar, mai nou, prin ICR.

Într-un asemenea context, aproape singular mi se pare a fi traseul străbătut de Aura Christi, tânără venită din Basarabia, „optzecistă”, prin vârstă (născută în acelaşi an cu Emilian Galaicu-Păun), şi „nouăzecistă”, prin debut editorial. Pentru comparaţie, voi lua cazul lui Alexandru Vakulovski, prozator înzestrat, din tipologia „tinerilor furioşi”, care, descins în România, s-a trezit că „tzara mea” (vezi Tamara Caraus, autoarea unui eseu cu acest titlu) este otova cu Republica Moldova, ambele caricaturi postmoderniste, coborâte din Imperiul Sovietic. (Berea URSUS din Cluj-Napoca i se pare a evoca URSS, prin simpla cădere a lui U!). Dacă Tamara Caraus a venit în România îndoctrinată „corect politic”, scriind eseul împotriva identităţii naţionale, Alexandru Vakulovski nu-şi mai face nici o iluzie şi romanul său de răsunet, Pizdeţ (Editura Aula, Braşov, 2004), devine oglinda fidelă a unei lumi centrate pe divertisment şi pornografie, „idealurile” ultime ale ethosului postmodernist. Din Moldova lui Vasile Stati şi a comuniştilor voronieni, scriitorul a nimerit într-o Românie postmodernizată dezastruos. Postmodernismul din anii ’80, mimetic, fără suportul postmodernităţii occidentale (Adrian Dinu Rachieru), n-a putut produce decât textualism parodic, numit de Paul Goma, printr-un joc de cuvinte, şi textilism. Postmodernismul caricatural, de după 1989, n-a făcut decât să ducă la extrem obsesia pseudo-„concretului”, textualizarea, cum spuneam, fiind împinsă către pornografie şi scatofilie. Diferenţa dintre Alexandru Vakulovski şi colegii de generaţie este disperarea (kynică?) ce-i străbate scriitura şi care ar putea să-i fie de folos autorului când se va vindeca de teroarea modei. Tinerele generaţii, abandonate divertismentului (droguri, filme pornografice, sex, discoteci etc.), îşi consumă „libertatea” în lipsa totală a lui Dumnezeu („Pentru mine el este absenţa sa”, mărturiseşte protagonistul narator Yo, din romanul lui Vakulovski), încât, după norma lui Ivan Karamazov, dacă Dumnezeu nu există, totul este permis, inclusiv „demitizarea”, izvorâtă chiar din nevoia de batjocură, în plină veselie haşişinică: „Au fost faine, foarte vesele (vizionările de filme, experienţele cu droguri, n.n.), eu eram în rolul unui cioban pe care doi pidari au vrut să-l fută, să-i ia oile, da’ ciobănaşu’ chema pe băieţii săi şi le lua iarba pidarilor, plus o pizdeală bună, ca să ştie.” Iată la ce-ar fi bună Mioriţa. În faţa unor astfel de texte, nu putem decât să convenim câtă dreptate avea Cezar Ivănescu să numească postmodernismul – prostmodernism.

Într-o asemenea înfundătură grotescă nu a căzut basarabeanca, descinsă la Bucureşti, Aura Christi. Bănuiesc că a avut norocul întâlnirii cu un maestru autentic: Nicolae Breban. Judec lucrurile nu numai după ce a făcut şi face la revista Contemporanul. Ideea europeană, ci şi după seriozitatea cu care s-a manifestat în poezie, proză şi eseu. Am în faţă cartea de poeme Sfera frigului (Editura Contemporanul, Bucureşti, 2011), în care descopăr o scriitură impecabilă, o limbă română fără cusur, la antipodul colegilor de generaţie căzuţi în transa Politicelor altui postmodernist, care ne îndemna, urgent, să ne părăsim limba, utilizabilă doar pentru înjurături şi pentru opere scatofile. Chiar dacă el însuşi a dovedit, în cele mai bune pagini, că se poate exprima elegant şi profitabil în această limbă.

Falşii nonconformişti, obsedaţi de mistica modernistă şi avangardistă a progresului în artă, îşi interzic să afle că marea poezie nu s-a schimbat şi nu se schimbă de la începuturile ei până azi. Ei confundă poezia cu mijloacele tehnice de a o aduce la lumină şi se concentrează exclusiv asupra acestora, ratând esenţialul: poezia însăşi. Asta le reproşa, în definitiv, Platon pictorilor şi poeţilor mimetici. Aura Christi ştie să fie modernă, păstrând, totodată, intacte legăturile cu spiritualitatea unei Mari Tradiţii, devenită „invizibilă”. Răceala hyperionică, ipostaziată în sfera frigului, metamorfozată în intelectul select, la Ion Barbu, păstrează la Aura Christi ceva din ceea ce Nichita Stănescu a numit „măreţia frigului”, prezentă nu numai în volumul omonim din 1972, ci şi în Hiperboreea din Elegia a opta, hiperboreeana: „Hiperboreea, zonă mortală/ a mai marilor minţii,/ loc al naşterilor de copii de piatră,/ din care sculptaţi sînt doar sfinţii.” Aici, „Putem vedea/ vulturi imenşi, cu capul îngropat în pietre,/ bătând asurzitor din aripi, şi putem vedea/ o pasăre mai mare decât toate,/ cu ciocul ca o osie albastră,/ în jurul căreia se-nvârte,/ cu patru anotimpuri, sfera.” Sfera hiperboreică, axă a lumii, constituie şi figura centrală a poeziei Aurei Christi.

Frigul nu este o stare favorabilă omului biologic. Se poate „alchimiza”, în plan sufletesc, cu plumbul bacovian din cavoul frigului şi cu strigătul existenţial din viziunile nordicului Edvard Munch. Un gânditor venit din gerurile siberiene, Vasili Rozanov, notează în Apocalipsa timpului nostru: „Există ceva ostil în stihia «frigului» pentru organismul uman, organism «cu sânge cald». Acesta se teme de frig, parcă se teme sufleteşte, nu epidermic, nu muscular. Sufletul devine grosolan, aspru, ca «pielea de gâscă la frig». Asta-i «libertatea personalităţii umane». Nu, «sufletul este liber» doar atunci când «carnea e bine încălzită». Altfel sufletul nu e liber, se teme şi e grosolan.” (Apocalipsa timpului nostru, trad. din limba rusă, de Radu Părpăuţă, studiu introductiv, de Ilie Gyurcsik, Editura Institutul European, Iaşi, 1994, p. 143). Nordicul visează la Soarele sudic, căutând libertatea sufletească, precum lapona Enigel, dar sudicul este hiperboreean, pentru el axa lumii fiind Nordul, cum resimte nu numai Eminescu, ci şi un poet contemporan ca George Vulturescu, creator al poeticii pietrelor Nordului. (Vezi Nord, şi dincolo de Nord, 2001,  Aur şi iederă, 2011). Grecii aşteptau înţelepciunea dinspre Hiperboreea. Solstiţiul de iarnă marchează întâlnirea răsturnată a contrariilor din Cancer (solstiţiul de vară), când soarele ajuns la apogeu este „muşcat” şi-şi începe retragerea de Rac până la frigul solstiţiului de iarnă, biruinţă a Nordului, când Soarele îşi reîncepe, totodată, ascensiunea. Chinezii vedeau aici punctul renaşterii şi al creşterii principiului yang, iar creştinii naşterea Mântuitorului. (Cf. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, 3, P-Z, Editura Artemis, Bucureşti, 1995, p. 244). Paradoxal, frigul Săgetătorului este un semn al Focului, după focul originar al Berbecului şi cel „stăpânit” al Leului (Jean Pierre Nicola): „În măsura în care atinge solstiţiul de iarnă, soarele din Săgetător se găseşte în situaţia de iradiere fizică cea mai slabă şi exprimă abdicarea de la focul individual, de la focul leonin consacrat magnificienţei eului. Dar iradierea vitală nu se stinge, aşa cum nici Soarele nu se stinge când apune; dispărut dintr-o emisferă, marele astru permanent o luminează pe alta, iar declinul material este compensat de o ascensiune a spiritului.” (În André Barbault, Zodiacul, trad. din franceză, de Micaela Ghiţescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 387). De aceea, solstiţiul frigului mai este văzut ca Poarta reînceperii ascensiunii către zei.

Mi se pare necesară o asemenea clarificare hermeneutică pentru a accede spre simbolismul sferei frigului Aurei Christi, despre care s-a spus că ne propune o poezie „intelectualistă”, sugerându-se, astfel, o anume primejdie a „sterilităţii” imaginarului poetic, din cauza predominanţei principiului yang. O surpriză, desigur, pentru o lirică „feminină”. Probabil însă că de aici vine şi originalitatea autoarei, căreia nu-i lipseşte „căldura sufletească”, deşi apare ca fundal, ca radiaţie remanentă, precum aceea de 3 grade kelvin din universul nostru aflat în expansiune. Ceea ce o deosebeşte de „frigul palustru” bacovian este tocmai acest efort intelectiv de absorbire a „plumbului” în sfera foamei de fiinţă. Frigul solstiţial e numit în numeroase poeme, poeta vorbind de „zodia de fier a frigului”, din care se naşte categoria existenţială a târziului bacovian (Marea amiază). E şi aici gol existenţial, dar „târziul” Aurei Christi este o ipostază temporală a accederii către fiinţă: „Destul de târziu/ am început să înţeleg/ cum se ajunge la fiinţă./…/ Târziu am priceput/ cum poţi să exişti pe limită/ şi să stai ochi în ochi cu zeii” (Târziu). Retractilitatea Soarelui şi a luminii, declanşată sub Zodia Racului, înseamnă închidere în trupesc: „Miez de decembrie. Frig. Soarele-i ca o bezmetică aşchie.” (Miez de decembrie). Timpul va încremeni. Un Pastel de iarnă devine o apocalipsă a frigului: „Zăpada muşcă din ferestre, garduri, brazi/ şi-anunţă apocalipsa cea mai cruntă/ în ochiul nimănui, deschis pururi spre azi./ O iarnă, Doamne, ca promisa nuntă!// Un frig de tremură îngeri în vetre,/ silaba smulge lutul din cuvinte,/ vina îşi arde otrava ca să ierte/ văzduhul, greu ca cerul, pe morminte// de nevăzut de-atâta viscolire,/ mâncând inimi de sfinţi, ca o tornadă./ Potop e pretutindeni. Dinspre fire/ un ochi străin învaţă iar să vadă// oameni striviţi de albul duşmănos,/ căzând din ceruri aprig, în grămezi;/ frigul atroce ce scurmă vidul pân’ la os,/ copaci visând că s-au născut aezi.” Toată această apocalipsă a frigului se scurge în trupul de carne şi sânge, ca în infern: „Stau închis aici: în trup,/ E frig. Nu e nimeni să mă încălzească./ E-ntuneric. N-a aprins, de secoli, nimeni, lumina./ Frigul dă buzna de pretutindeni./ Frigul rotind undeva planete./ Frigul perfid, ca un zid lângă zid./ Un frig ca la carte.” Paradoxul frigurilor este „soarele” lăuntric „roşu şi negru”: „Tremur. Mi-e frig. Câteodată, strig:/ dar nu mai am voce nici/ pentru spovedanii abia şoptite./ Din strigătul acela, dimineţile, ţâşneşte/ un soare roşu şi negru. Da./ Soarele încins, nepăsător, rostogolit/ târziu înapoi, la matcă: în creierul/ de nerecunoscut – un crater al unui vulcan./ Soarele dinlăuntru, pârjolindu-mi inima, ochii./ Soarele azvârlindu-mi clopote stranii în sânge./ Basta. Totul se încheie aici: în trup./ Infernul e trupul. Da. Trupul şi soarele./ În rest nu-i de văzut nimic.” (Trupul şi soarele).

Un crâncen război se declanşează în acest trup condamnat frigului: „Sunt eu aici: ferecat în trup./ Bat cu pumnii în zidurile-i de carne./ Bate şi ţi se va deschide./ Bat cu pumnii în zidurile trupului./ Nu deschide nimeni.// Stau faţă către faţă cu zidul/ de carne şi sânge;/ pe vremuri, carnea şi sângele meu./ Nu se vede nimic. Nu se mişcă nimic./ Pretutindeni: sânge./ Şi de la capăt: sânge./ Stau în faţa aceluiaşi zid,/ nemişcat de milenii./ Singur, faţă către faţă cu el:/ nemernicul, trupul./ Îl pândesc. Mă pândeşte./ Nimic nu ne frânge./…/ Ce război, Domine, e acolo: înlăuntru!/ Ce arenă, hélas, este trupul./ Cine luptă cu cine?/ Nu e nimeni aici, în iadul-trup./ Gol. Deşert. Nu e nimeni.” (Ce război, Domine…). Şi atunci lupta cu trupul devine efort uriaş de cunoaştere: „Citesc în cartea/ trupului semnele unui mister neostenit.// Dar el nu aude, nu vede. Nu spune nimic./ El tace tot timpul./ Tace şi creşte dintr-o putere necunoscută./ O putere străină de tot. O forţă/ care mă sperie; din străfundurile/ ei secrete cresc, uneori-adeseori, şi eu.” (Se luminează). În tăcerea şi în bezna trupului, stă ascuns focul asaltat de frig: „Trupul? – Fie-ţi frică să nu te arzi, că foc este.// Şi, totuşi, smulg din trupul care foc este./ Poate pe şantierele trupului, cândva,/ voi da de viaţa mea de altădată,/ de naiva lumină adânc îngropată-n antichitatea/ mea.” (Să dau glas trupului).

Într-adevăr, suntem „gheme de lumină”, cum spune Eminescu în una din enigmaticele lui însemnări. Trupul de carne şi sânge este, atunci, liturgic, înfruntând moartea: „Prea muritorule trup – litanie peste culmi,/ templu al lumii de abur şi cântec.” (Elegia trupului). Frigul trupului intră în sferă, ca în stropii de rouă sau de  ploaie. Viaţa aruncată pe geam, făcută „praf şi pulbere”, redevine sens/fiinţă, libertate augustiniană: „Abia atunci am înţeles/ că, iubind, poţi face ceea ce vrei.” (De când plouă…). Am citat chiar din poema finală a volumului. Căderea poate deveni înălţare. Cartea Aurei Christi începe sub semnul căderii, al prăbuşirilor bacoviene în plin nigredo. Căci nemărginirea spaţio-timpului, numită aici Nesfârşitul, produce spaimă, acel Misterium tremendum pe care raţiunea nu-l poate dezlega, de îndată ce ne iese brusc în cale. Aurei Christi îi apare ca prelung uruit al lucrurilor: „Uruie, uruie, uruie ceva indistinct/ lucrurile dimprejur, într-o limbă de care îţi aduci vag aminte./ Poate de aceea apariţia lui/ naşte spaimă; şi încă ceva/ nedefinit. Altfel nu l-ai aştepta,/ absenţele lui azvârlindu-te/ în gura spaimelor mai mari./ Şi dacă timpul este masca lui?” (Nesfârşitule…). În suflete, Nesfârşitul se manifestă ca o imensă putere neagră, frig primordial şi „torţă atroce” sau „aspră lumină”: „Mi-e frig. Din ce în ce mai frig./ Mi-e-ntuneric; sau poate la mijloc nu e/ decât un soi de aspră lumină fără de nume…/ Frigul creşte, se învolbură, se adună/ aşa cum – toamna târziu –/ din sângele ţăranilor/ se adună – ca dintr-un surâs –/ Dumnezeu.” (Puterea neagră). Ceva de soiul obscurei voinţe schopenhaueriene. Captată în sferă: „O, negru anotimp al meu –/ sferă nemaigândită/ decât de îngeri şi de păsări,/ aproape este Dumnezeu,/ în vreme ce natura lucrurilor/ învaţă iar a spune «eu»,/ şi nu avem decât un pas/ până când seara se prelinge/ din coasta unui zeu.” (Definiţie). Din Pătratul negru al lui Kazimir Malevici, răsare sfera nemaigândită a Aurei Christi, reîntâlnire a trupescului cu divinul. Sau, cum spune, G. de Champeaux: „Întregul ceresc-pământesc se exprimă de minune în cuplul cub-sferă. În arhitectură, le vom întâlni sub forma patrulaterului deasupra căruia se află o sferă.” (Apud Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit., p. 222).

Cei vechi au conceput perfecţiunea ca o sferă. Aura Christi include în „sfera nemaigândită” deopotrivă infernul şi paradisul, fără a fi nici unul, nici altul. Iată de ce un cuvânt-cheie al universului său poetic este prepoziţia între. Care ne întâmpină chiar din debutul „artei poetice”, axa imaginarului ivindu-se: „Între cenuşă şi cântec te aduni/ la capătul labirinturilor savant eliberate/ dintr-o pâlnie nevăzută/ – zi de zi – de acelaşi Străin,/ căruia nu-i cunoşti numele” (Nesfârşitule…) şi căruia doar îi presimţi puterea neagră, nefiind nici înger, nici arhanghel, nici om, putere izvorând „din vechea muzică/ sălbatică, auzită în somn”. Şi: „El e ceva înşurubat/ cu precizie nelumească/ între lumi, între planete, între regnuri, între ere”, pentru ca în alte poeme să se insinueze între „nu” şi „da” (Martorul şi scribul), să fie „Clipă – popas/ al îngerilor între lumi,/ ezitare în aer a frunzei” (Stanţă). În spaţiul acelui misterios între, pare a fi sălaşul zeilor, pentru ca „în ultimul cuvânt/ rostit”, fiinţa poetei să se adune iisusiac. Acum e de întrevăzut de ce volumul Aurei Christi se deschide cu două motouri, din Goethe şi din Hölderlin, ambele vizând întâlnirea cu Zeul/zeii, ca lângă un nou cuptor al lui Heraclit, acel vechi înţelept care nu s-a ascuns din calea frigului într-un palat. Dar pentru a vedea ce este între lumi, poetul are nevoie de un ochi nelumesc, al începuturilor, căci ochiul este sferă primordială („la început au fost Ochii”): „Şi totul îşi trăgea rădăcina,/ se inventa, se năştea,/ din Ochi –/ osia, matca divină,/ temelia a toate…” (Elegia ochiului). A reinventa acest Ochi înseamnă luptă atroce cu tine însuţi, cu „cea mai cumplită lumină/ neagră şi neîncepută!”. Căci numai acest Ochi al nimănui cântă, „slăvind frigul, apa, singurătatea,/ nemişcarea şi uriaşa noapte!”: „Moartea – spunea – nu e decât o punte/ spre un ochi mai mare,/ unde va începe un alt cântec/ şi unde va fi – oho – va fi/ la fel de frig.” (Moartea, o punte…). Astfel, moartea devine eminesciana „rună” între lumi, o punte, cum o numeşte Aura Christi, Ochiul însuşi, „osia lumii”.

Nu mai poate fi o surpriză că drumul urmat de Aura Christi stă sub semnul lui trans, ceea ce o desparte esenţial de gândirea postmodernă a colegilor de generaţie. În enigmaticul între, se insinuează terţul ascuns, ceea ce trece dincolo de nivelurile de Realitate (vezi Ştefan Lupaşcu şi Basarab Nicolescu), în nigredo sălăşluind lumina, zona de maximă transparenţă a fiinţei. Textualismul postmodernist s-a închis în prizonieratul concretului, de unde şi impresia, la extremă, de neozolism, din care doar efortul spre parodic îl mai salvează. Aura Christi n-a avut nevoie de asemenea subterfugii verbioase. Şi nici să oculteze imaginea centrului de care gândirea postmodernă se fereşte în virtutea secularizării Europei moderne. De aceea, simbolismul sferei stă în inima imaginarului său poetic. Originalitatea poetei vine de acolo că nu-şi recuză trupul, ca în asceza de tip cataric, ci, prin lupta cu el, încât şi prin el atinge sfericul fiinţei: „Prin trupul meu am văzut, am auzit,/ am simţit iadul – şi cerul înalt şi subţire –/ şi frigul de neatins ce şi-a găsit/ un liman în uimire. Ah, da, şi cântecul acesta/ şi delfini şi copii vin să ia lumină/ şi suferinţa să şi-o adape…” (Fratele geamăn). În schimb, trupul, în imaginarul postmoderniştilor, radiografiat naturalist, în detalii slinos fiziologice, este condamnat la opacitate maximă, fără acces la transparenţă. Un asemenea trup a rupt orice legătură cu sfera fiinţei. Or, Aura Christi a mers în contra curentului generaţionist. Partea mediană a volumului său cuprinde ciclul pentagramic Omphalos, care „conceptualizează” poetic ideea de sferă, ca stare de veghe, cum, de altfel, şi anticipează un poem cu acest titlu: „Stau în peştera fiinţei mele/ şi mă închin în faţa domnului arbore/ şi-i cuprind dintr-o repede ochire/ coroana, trunchiul, strămoşii,/ frunzele, aerul, păsările –/ mândre comete pentru care zborul/ e un fel de somn sau un cântec/ cu gura închisă, moştenit/ de la marii zei teribili,/ cu rădăcina înfiptă în mit.” (Veghe).

Omphalos este simbolul străvechi al centrului lumii. Este ceea ce Părintele Stăniloae a numit lumea-ca-lumen, îndumnezeită, opusă celei opace. În limbaj popular, buricul pământului, întâlnit şi-n Rig-Veda, iar cu numele omphalos la Delfi, centrul cultului lui Apollo, devenit beithel, piatra-coloană sfântă a lui Iacov, dar şi piatra pe care se sprijină Chivotul Legământului în Templul din Ierusalim, piatra de pe mormântul Mântuitorului, identificată cu mijlocul lumii etc. (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, 2, E-O, Editura Artemis, Bucureşti, 1995, pp. 377-378). Nu poţi ajunge în centrul lumii decât tremurând în frigul sferei, acel Misterium tremendum care te aduce faţă către faţă cu Zeul: „Şi tremur. Tremur. Tremur./ În gând încep să număr./ Şi nu-ntind mâna/ spre înfrigurata sferă,/ pe jumătate scursă-n lut/ sau într-o altfel de lumină –/ istm pierdut şi ferm,/ stând faţă către faţă/ cu ceva de nevăzut./ Cu respiraţia tăiată stau şi nu mişc./ În mine dorm un somn ciudat –/ ce mesager stângaci,/ trimis din secolul cellalt!” (Omphalos, I). Osia lumii transparente este „osia de aer a nimănui/ ca şerpii care desenează cercuri/ pe o stâncă mirosind a sfârşit” (Omphalos, II): „El stă acolo, în sine însuşi înşurubat./ Şi imită cumpătarea, aşa cum soarele/ îşi imită traseul perceput,/ secundă de secundă, ca un dar./ Tăcerile ce-şi fac un culcuş în marmură/ sau în ziduri l-au învăţat nemişcarea,/ iar statul pe loc l-a făcut să deprindă contemplarea./ O, sfânta contemplare, dând/ amărăciune şi har!”

Filosofii postmoderni ai diferenţei au schimbat referenţialul metafizicii tradiţionale dinspre identitate spre diferenţă, spre universul exclusiv al simulacrelor. De aceea, Dumnezeu este „pierdut”, ascuns pentru vecie, în sensul că nu mai avem trebuinţă de El. Aura Christi merge intuitiv pe dimensiunile modelului ontologic eminescian al arheului. Identitate şi diferenţă sunt de nedespărţit: „Iar el e acelaşi şi altul,/ clipă de clipă – şi asta tot timpul – aşteptând cuvintele/ unei limbi nevorbite/ decât prin gura aceluia care…/ Prin gura aceluia care…” (Idem). Cei supuşi diferenţei îşi pierd trezia, Omphalos niciodată: „El n-a dormit niciodată, dar absolut niciodată,/ pentru că îi este străină frica de a se trezi în altcineva.” Semnul treziei lui este cântecul etern al vieţii, darul pe care-l oferă neistovit „diferiţilor”: „El rămâne treaz pentru noi toţi laolaltă,/ fiindcă ştie că, în cazul în care ar adormi,/ n-ar auzi verbul acela care,/ oho, ne-ar salva pe noi,/ nu pe el, căci el nu are nevoie/ de salvare şi probabil nici de noi!! Cine ştie motivul adevărat/ al treziei lui fără sfârşit? Cine-i aude cântecele/ de uriaş singuratic de piatră?/ Nu se poate ca el să nu cânte;/ şi asta tot timpul aproape!// Dacă el, Omphalos, şi-ar înceta cântecul,/ noi am muri, pur şi simplu,/ cu toţii, dintr-o dată./ Absenţa cântecului, moarte înseamnă./ Tăcerile lui ne dezvăluie pe noi nouă înşine,/ împingându-ne în fiinţă, între iad şi eden.” (Omphalos, III). Ni se confirmă din nou că misterul fiinţei nu mai sălăşluieşte, ca în maniheismul tradiţional, în iad sau în paradis, ci între. Ne aflăm într-o altă paradigmă spirituală, cea transmodernă. Omphalos este deopotrivă material şi imaterial, piatră şi cântec, opacitate şi transparenţă: „Da. Nu-i decât o piatră, un fel de sferă,/ din care se vede doar jumătate!!/ Adică mai puţin decât ne-am fi dorit./ Nici nu e de mâncare. În plus,/ prin piatra asta cenuşie/ nu se vede nimic, absolut nimic!/ Să lăsăm, aşadar, piatra în legea ei./ Să mergem la Apollo cât de repede se poate./ Să mergem la patronul luminii şi artelor.” (Omphalos, IV). Acesta este adevăratul joc între piatră şi lumina lui Apollo, ascuns într-o „carte uitată”, „din care nimeni nu mai pricepe nimic/ şi nici nu vede felul în care Omphalos/ ne-arată câtă eternitate în noi se ascunde.” Omphalos trebuie să fie, desigur, „piatră filosofală”, „piatră sublimă, pierdută printre temple”, „nod de mistere,/ polen eretic, fragment din magma egolatră!!” (Omphalos, V).

Sintagma polen eretic este una dintre cele mai frumoase definiţii care se pot da poeziei, fiindcă include, prin cuvântul eretic, şi sugestia prezenţei gnozei. În definitiv, în orice poet adevărat se ascunde un „eretic” dublu: faţă de tradiţia spirituală şi faţă de moda poetică dominantă. Le-am subliniat, cred, pe ambele, în cazul Aurei Christi. Dacă în canonul biblic erezia este păguboasă, în cel poetic ea este benefică şi necesară. Ca şi în cazul unor înaintaşi precum Eminescu şi Blaga, din care descinde nu atât prin structură şi aderenţă programatică, dar prin reflexivitate/gnoză, intelectualismul textelor poetei nu sufocă, în cele mai multe cazuri, autentica trăire lirică. Experienţa autoarei trimite, poate, la cazul altui poet basarabean, Victor Teleucă, reprezentant al generaţiei lui Nichita Stănescu. Şi relativ la poezia Aurei Christi, s-ar putea vorbi despre lirosofie, termen consacrat de Mihai Cimpoi în exegeza asupra operei lui Victor Teleucă.”

Theodor Codreanu, Polen eretic, poezia,
în Cultura, 16 august, 2012