O poveste iniţiatică

Geniul inimii e legat ombilical de Ostrovul Învierii. Cele două romane în versuri gemene, scrise răstimp de un an, sunt o poveste de dragoste – o poveste iniţiatică despre adevărul, în a cărui rază respirăm. Ambele romane – cu o construcţie triadică – constituie sfârşitul unei lumi şi începutul unei… ezit să aştern calificative. Geniul inimii e subintitulat Cartea iluminărilor mele, iar Ostrovul Învierii – Cântarea Cântărilor mele. Venite în siajul unei mari tradiţii începute de la Homer, Sfintele Texte şi până la romanele în versuri semnate de Puşkin, lordul Byron, Mihai Eminescu, Budai Deleanu, ambele romane au un nucleu epic, personaje, dialoguri, culmi, văi, platouri şi înălţimi… E un murmur continuu, extrem de viu, care urca dinlăuntrul meu şi era de nestăvilit; eu l-am transcris şi… atât. E un miracol. Un miracol în două episoade. Ca şi viaţa, miracolele, firesc, sunt departe de înţelegere, explicaţii sau abstracţiuni. Ele se întâmplă. Atât. Şi dacă ai inima trează, prezentă, vie, miracolele se trăiesc şi se cântă. Iar dacă nu-ţi lipseşte Harul, se descriu. Mai exact, se transcrie ceea ce ţi se dictează. Şi atunci… Atunci… ce? Eşti salvat. Poate…

Redescopăr din alte unghiuri cele două romane în versuri ale mele în timp ce citesc rândurile, însemnările, cronicile directe sau indirecte, semnate de unii critici sau traducători, traducători-prieteni; Geniul inimii a fost tradus şi publicat, la câteva luni distanţă, în 2019, în Italia şi Republica Populară Chineză, iar în 2020 – în ebraică; stau să apară şi alte versiuni graţie efortului unor traducători de prim rang – ambasadori vii, admirabili, ai culturii române în ţările lor – care aduc această carte stranie în matca altor culturi. Geniul inimii şi subterana sunt concepte filosofice, pe care au fost construite romanele, sau noduli imagistici, despre care am scris şi publicat câteva sute de pagini. Geniul inimii e un concept viu, complex, de o evidentă dificultate. Simplificând lucrurile, e harul de a iubi şi de a ierta, de a mulţumi pentru totul, darul de a accepta, de a cânta şi de a binecuvânta totul. Persoana locuită de geniul inimii se apropie de lume cu ochi de îndrăgostit, tratează viaţa ca pe un pretext de iniţiere şi depăşire de sine, iar suferinţa – oricât de monstruoasă, profundă, nedreaptă sau absurdă ş.a.m.d. – ca pe un prilej fast, dorit, creat voit, de a se redescoperi din alt unghi, eşuând în recunoştinţă, iubire şi bucuria jubilatorie de a avea parte de încă o şansă de a redescoperi şi multiplica lumina lăuntrică, viul, fiinţa. Adică Viaţa Vie. Şi mai mult: Apa Vie, despre care îi vorbeşte Iisus femeii samaritene în faţa fântânii, scandalizând astfel o parte din ucenici, deoarece unele precepte religioase, descinse din religia mozaică, îi interziceau explicit să abordeze o samariteană.

Geniul inimii e un concept iisusiac, creat de Friedrich Nietzsche, unul dintre extrem de puţinii gânditori de un radicalism unic, care a înţeles în profunzime – ca şi J.W. Goethe, poate chiar pe urmele lui! – grandoarea, caracterul revoluţionar şi demnitatea vieţii lui Iisus Christos. Geniul la romani era un Înger păzitor, un Înger însoţitor. Subterana vine din Dostoievski şi Nietzsche, în egală măsură. Ambii uriaşi o văd, mai exact, o percep altfel şi explic aceasta în cartea mea monografică Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei, precum şi în volumul de texte, aflate la graniţa dintre genuri, deci, fiind interdisciplinare – Din infern, cu dragoste. Flagrant de succint vorbind, subterana e darul ontic de a te identifica cu Eul divin dinlăuntrul tău şi de a-l lăsa pe El să lucreze, în timp ce îţi anemiezi eul, mai exact, ego-ul – instanţă limitativă şi discriminatorie. Ai o şansă să ajungi la subterană şi de acolo – la Eul divin, făcând exerciţii spirituale în trena lui Ignaţiu de Loyola sau în raza Sfântului Augustin, de pildă. Sau recitind Confucius! În cazuri ultrarare, intensitatea cu care te identifici cu Eul Acela, abandonându-te, are drept consecinţă identificarea cu ceea ce Nietzsche – şi alţi gânditori, aflaţi la galaxii distanţă de temele majore abordate de acest sihastru alb! – numeşte inima lumii, iar Fiodor Dostoievski: inima întregului/ în limba rusă – сeрдцeвина целого. Scrie mult – şi mărturisesc, disputată de uimire şi bucurie, faptul că e un semn benefic acesta, benefic şi încurajator; c’est un signe très encourageant – despre aceste incursiuni iniţiatice şi formatoare, în egală măsură, scrie enorm, aşadar, în ultimii ani de viaţă, contele Tolstoi. Însemnările tolstoiene ultime conţin o serie de revelaţii care pun pe gânduri şi trimit direct, izbitor, la unele dintre recentele descoperiri din domeniul fizicii cuantice, apropo de acea dimensiune decelată în universul maimarilor minţii între maimarii minţii, vorba lui Nichita Stănescu, un mare poet român postbelic, de extracţie neohegeliană, care – în plin marasm proletcultist, adică în anii imediat post-stalinişti – a reuşit să relanseze Mitul Poetului, pentru care între viaţă, suflet şi poezie există un semn de egalitate, imposibil de dizlocat în cazul celor harponaţi spre o tensiune revărsată în genialitate. De la Homer încoace poezia reprezintă centrul lumii; printr-o venatură enigmatică, această artă a artelor se înrudeşte şi se identifică cu un geniu cu totul special. Mă refer la harul profeţiei, darul divinaţiei – una dintre cele patru tipuri de nebunie adusă de zei, teoretizată de Platon.

Fiind un poet al epicului pur, Tolstoi a înţeles – ca şi Nietzsche, ca şi Dostoievski, de altfel – un adevăr esenţial: când faci ceva anume, livrează-te, abandonează-te şi uită cu totul de tine, dar, mai cu seamă, de ego-ul tău. Atunci totul curge cu de la sine putere din vâna eului obiectiv – care eclipsează vocile eului subiectiv, adică ale ego-ului (ego vine din limba latină şi înseamnă eu, în accepţie spirituală entitatea care te separă de divinitate) – şi creează condiţii universului, cu vorbele lui Mihai Eminescu, să se încerce, să se exprime prin tine; prin urmare, poetul e un instrument, nimic mai mult, dar, nota bene, nici mai puţin; din această drojdie se iscă viziuni de o originalitate evidentă. Toţi suntem părţi ale unui întreg enigmatic – scrie Magul de la Iasnaia Poliana în însemnările sale jurnaliere din ultimii ani de viaţă – dezvăluit, puţin câte puţin, nicicând în întregime, celor pregătiţi să privească – exact cum sugera uriaşul Constantin Brâncuşi, artistul imposibil de egalat – până văd. Toţi suntem energie, scursă dintr-o urieşească energie. Dacă unul dintre noi se bucură, transmite acest sentiment întregului, care reacţionează potrivit legii cauzei şi a efectului. Dacă unul dintre noi e trist sau răneşte, în consecinţă, în trena aceleiaşi legi, se întristează şi suferă întreg Organismul Divin, deci, inclusiv noi înşine, artizanii bucuriei, rănii sau ai tristeţii. Rănind pe cineva, pe tine te răneşti în primul rând.

Atât Geniul inimii, cât şi Ostrovul Învierii, sunt impregnate de imagini, metafore sau realităţi directe, ce ţin de cele două planete la suprafaţă răscunoscute şi, totuşi, mereu proaspete, mereu pline de surprize descoperite, mai ales, atunci când păşeşti pe pământuri nebătătorite; recunosc, bucuroasă, fericită şi, în egală măsură, contrariată, faptul că ador pământurile neumblate, ce ascund, când şi când, luminişuri surprinzătoare, dotate cu forţa de a te reduce la tăcere. Aceste planete, cum le-am spus – fiindcă aşa le văd, în realitate – sunt civilizaţia elenă şi civilizaţia iudeo-creştină. Poemele din care sunt alcătuite cele două romane în versuri sunt impregnate, aşadar, de aluzii, nume, imagini, personaje, gânditori, fragmente şi spaţii inedite, de o înălţime vădită, cu desişuri de cuvinte, stoluri de acvile cu aripile desfăcute amplu, profeţi, zei, mituri, legende ş.a., descinse din culturile greacă şi iudeo-creştină, care alcătuiesc laolaltă, fondează şi legitimează cultura europeană de azi, chiar dacă sau cu atât mai mult cu cât unii actanţi din structurile conducătoare ale bătrânului şi vădit obositului continent european ocolesc sau nu vor să recunoască acest adevăr covârşitor, evident, vital; ezitarea de a introduce explicit în actul fondator al Uniunii Europene, spuneam şi cu alte ocazii, rădăcinile elene şi iudeo-creştine spune multe… Am scris vital, fiindcă sângele sfânt al civilizaţiei elene şi al celei iudeo-creştine şiroieşte de milenii şi prin venele culturii noastre, hrănind la rădăcini sufletele frumoase ale naţiunii din care descindem şi, totodată, sufletul european, fie că unii dintre noi recunosc aceasta, fie… Cei ce refuză să vadă şi să recunoască uriaşul dar fondator al culturilor greacă şi iudeo-creştină, negând miturile, legendele, tradiţiile, sfintele texte şi credinţa moştenite, răscolesc la rădăcini sufletul naţiunilor europene şi îl clătină astfel. De fiecare dintre noi depinde dacă acest demers malign va eşua sau va izbândi.

Cum ne-am putea opune acestui tăvălug resimţit prin toţi porii? Să rămânem noi înşine şi să regăsim în noi înşine – cu un calm de neclătinat, imprimat în celulele sufletului de conştiinţa valorilor europene fondatoare – acel suflu vital, venit din adâncurile culturilor invocate, cea greacă şi iudeo-creştină, şi ale culturilor naţionale; ontos înseamnă fiinţă în greaca veche.

Şi despre aceste adevăruri se scrie în aceste romane, care tratează – alături de alte câteva teme majore ca, bunăoară, iubirea, adevărul, fiinţa, moartea, viaţa, sufletul, relaţia maestru-ucenic, viul ca o condiţie de a fi apt de a purta un dialog cu Zeul, falsa, în esenţă, opoziţie dintre suflet şi trup ş.a. – povestea unor oameni mari, care, minut de minut, an de an, au luptat să rămână ei înşişi şi au trăit cu faţa spre veşnicia regăsită în forul lor lăuntric. E lucrul cel mai greu din lume. Şi culmea e că au reuşit, lăsându-ne mărturii iluminate referitoare la povestea vieţii lor. Povestea unor învingători între învingători. Aleşi între aleşi, aflaţi în posesia artei de a fi mai mult decât învingători şi mai puţin decât învinşi.