„Cercul sălbatic” e un roman dramatic despre o femeie tânără (Diana Belinski), care, având senzaţia că există într-un cerc sălbatic, trăiește într-o singurătate atroce şi are parte de câteva experienţe la limită, recurgând, în cele din urmă, la suicid ca la o ultimă tentativă de a-şi salva puritatea sufletească și eșuând astfel. Gestul Dianei Belinski, eroina cărţii, este un refuz de a deveni aidoma majorității celor din jur, de a accepta jocul de a fi în mediul taxat ca fiind unul de o mediocritate agresivă, suficientă sieşi. Romanul constituie o excavare a subconştientului individual al unei tinere care există la limita rezistenţei, o sondare a abisurilor fiinţei, realizată în cheie originală pe urmele marilor maeştri ai romanului modern: F. Dostoievski și M. Proust.

Aura Christi aduce câțiva eroi în situații-limită și descrie – mișcându-se milimetric în arondismentul psihicului uman – reacțiile individului pus la încercare în fața unor izbituri destinale. Ce se întâmplă în corpul pishic uman, când suferința dizlocă terenurile sufletești și psihice? În ce scop lucrează suferința abisurile umane? După o zbatere eșuată în rătăcire, Diana Belinski, rămasă, împreună cu frații ei gemeni, orfană, spuneam, alege moartea. După pierderea fiicei lui, Vlada Vilavici, moartă tânără – ancheta desfășurată pe parcursul unei părți a romanului face efortul de a găsi vinovatul, deci, romanul alături de o intrigă erotică (Diana Belinski și căpitanul Viorel Munteanu) are și o intrigă polițistă – artistul plastic Silviu Vilavici, „marele urs”, se afundă în atelier, încercând să-și regăsească echilibrul, în timp ce soția lui, frumoasa Ludmila, mamă a patru copii, are o cădere psihică și e internată într-o clinică specializată.

Tema centrală a romanului acesta psihologic, abisal, este suferința și modul diferit în care reacționează oamenii la confruntarea cu o durere la limită: moartea cuiva apropiat, boala, suicidul, depresia, văzute toate laolaltă ca niște încercări de testare a suportabilității și de transgresare a durerii prin îmblânzirea ei, prin transformarea în prilej de depășire de sine. Romanul e infuzat cu proiecții ale marilor gânditori ai lumii, între care Nietzsche, Dostoievski ș.a., asupra suferinței ca pretext de a evolua spiritual. Pe de altă parte, e abordată o altă temă de o actualitate evidentă: suicidul printre adolescenți și postadolescenți. Dată fiind forța escavărilor în psihologia abisală, fragmente ample din această scriere au fost comparate cu scrieri dostoievskiene și scene decupate din filmele marelui sârb Emil Kusturica și ale lui Alfred Hitchcock.

Romanului „Cercul sălbatic” – o scriere fabuloasă, morbidă, cu decantări în elogiul făcut vieții, iubirii și suferinței ca prilej de a evolua spiritual – i-au fost dedicate multiple studii, cronici, emisiuni, succesul acestuia stând tocmai în abordarea unor teme imposibile prin lentila umanismului, prin tentativele de a reînvia omul din om. Teza centrală a acestei cărți de o densitate și un lirism, pe alocuri, covârșitoare, este următoarea: oricât de dificile, imposibile, monstruoase, crude, experiențele marcate de suferințe intense, și ele, alcătuiesc ceea ce numim Viața, prin urmare, și ele se cuvin onorate și trăite ca lecții de viață, menite să ne ajute să evoluăm spiritual și să fim fericiți, pentru că am fost creați pentru a fi fericiți și pentru a disemina lumină, împlinire, blândețe, iubire, compasiune. Unul dintre cei mai prodigioși critici și istorici literari, punea accentul pe „mistica de halou dostoievskian” care „domină obsedant destinele eroilor din romanul Aurei Christi, „Cercul sălbatic” și îl califica drept „un roman al cuplurilor ce se fac şi se desfac, se menţin cât şi cum se menţin, în virtutea unor automatisme în care iubirea este căutată, mimată, trădată, ea rămânând mereu o iluzie sau o speranţă virtuală, între viaţă şi moarte. Se vorbeşte mult despre moarte în acest roman. Existenţa însăşi e parcursă sub semnul acesteia”. (Constantin Cubleșan) Deliberând pe tema morții, multe dintre personaje aleg, în cele din urmă, viața, cu toate contradicțiile, meandrele, urcușurile și căderile ei. Aleg suferința și moartea ca pretexte de a cânta din alt unghi viața, viața vie, activă, cum îi spunea F. Dostoievski.