● „Surpriza fericită pe care mi-o rezervau scrierile din Fragmente de fiinţă, pe care mi-o amplifică, mi-o justifică străbaterea acestui Labirint al exilului este aceea a conjuncţiei, a legăturii – filosofic vorbind – esenţiale şi existenţiale a vocii cuvântătoare cu poeticul. Străbatem în acest sfârşit şi totodată nou început de veac un deşert al poeticului. Or, iată, în cuvintele Aurei Christi, curgând abundent, din surse ascunse, fluidul vivifiant al poeziei, să nu temem de retorica majusculelor, al marei Poezii. Este tocmai ceea ce ne întâmpină din preambulul la suma aceasta de texte: o apologie a poeziei, cum nu mă mai aşteptam să aud rostită de o voce ştiutoare. Numai un iniţiat în arcanele poeticului poate să-şi permită cu o atât de sublimă neruşinare libertatea de a vorbi nu despre poezie, ci din poezie. Mărturisiri precum: «realitatea mea de oţel care este poezia», «Dacă poezie nu e, nimic nu e», «Am îmblânzit moartea prin poezie…», «Câtă suferinţă – exact atâta poezie», sunt tot atâtea mărturii ale celui ce nu se ruşinează de a se expune devorat de propria sa pasiune. Ostentaţie retorică? Nicidecum. E curajul temerarilor care înfruntă locurile comune ale celor care vor rămâne pururi în afara acelui «templu de cuvinte», pe care tot această îndrăzneaţă poetă se mărturiseşte chemată să-l înalţe. Ea ştie prea bine că are nevoie de acest curaj, ca de o virtute particulară, greu de dobândit, cu eforturi, sacrificii, pentru a face din poezie ceea ce ea trebuie să fie, adică ceea ce ea este (după principiul căruia verbul german i-a dat cea mai potrivită expresie: werde der du bist). E semnificativ că, atunci când formulează un fel de definiţie a poeziei, Aura Christi pune ca o condiţie esenţială a poeticului tocmai curajul: «Poezia, pentru mine cel puţin, este o experienţă pe care şi-o asumă marii singuratici ce au curajul nebunesc, curajul superior de a trăi faţă în faţă cu moartea, de a exista în intimitatea morţii». Poezia pentru ea devine ceea ce este numai în situaţii-limită, căci ea însăşi forţează, siluieşte frontierele, se instalează necontenit dincolo, în exil.
[…] Această tânără scriitoare este animată de o rară pasiune formatoare. A se forma pe sine înseamnă totodată a-i forma pe alţii. Nu ne miră recursul frecvent al eseistei la modelele formatoare, chiar dacă nu este nicidecum vorba de a repeta epigonic experienţe consumate. Modelul poate (şi trebuie să fie) întrucâtva jucăuş. Ion Barbu este, în această perspectivă, un magister ludi. Cu o generozitate spontană, Aura Christi îşi împărtăşeşte experienţele, e gata să dea sfaturi unor tineri poeţi, în continuarea celor binecunoscute ale lui Rilke cel din Scrisorile către un tânăr poet.
Iată, aşadar, cartea unei autoare cu un destin literar cert. Un destin pe care Aura Christi şi-l asumă. Mai mult, ea şi-l construieşte cu orice sacrificiu.”
Nicolae Balotă, Un destin Literar,
Flacăra, nr. 7, 2000
