Valea Regilor (1996)

Poeme alese

Nopţile, vinuri rare…

Cecitate voită: am murit de atâtea ori,
încât nu mai vreau să văd moartea.
Când ea va veni ultima oară la mine,
voi sărbători-o ca stoicii: cu mult fast.
Dar până atunci voi sta cu mine, exersând
teroarea suferindă a ceea ce numiţi voi orbire.
Ceremonial sacrificatoriu? Nu vreau să ard de tot!
Îmi sap Valea Regală în creier, folosind nuanţe
intempestiv. Aştept nopţile – vinuri rare! – cineva să vină
să mă devore. Dar nimeni nu e: nici umbră, nici om,
nici Dumnezeu. Singură devor o absenţă pură
în nopţile mele regale, în nopţile mele de pomină.

Bucuraţi-vă, Excelenţă!

Bucuraţi-vă, Excelenţă,
de această amiază desăvârşită
asemeni unei vechi capodopere
disputate de oameni mari.
Bucuraţi-vă de pacea viu
colorată din Catedrala Notre Dame
şi de neruşinatele zâmbete
ale câtorva – rătăciţi – flecari.
Amânaţi saturnaliile cerebrale!
Opriţi-vă şi bucuraţi-vă
de prezentul uşor clătinat
doar de stoluri de porumbei
taciturni şi de ghioceii, din fler
pierduţi lângă bustul
lui Charles Baudelaire
cu o aripă de bazalt.
Cât de grele: bucuriile mărunte.
Şi ce sărbători pline de fast
pot stârni… Cât geniu
stă în felul de a ne copilări!
Nimeni nu va afla
cum ne răsfăţam în vesela
solemnitate de a fi – noi doi –
osia unui abia bănuit imperiu.

Dintre eurile mele

Dintre eurile mele festive
tu pe care-l alegi astă seară:
eul-coloană, eul-templu,
eul-regină, eul-felină,
eul tăcut, de odinioară?
De fiecare dată sunt alta.
Sunt aceeaşi, însă, în vreme –
ca anotimpurile ce respectă
rotirea, fixată în divinul
contract de milenii.
În curând începe banchetul.
Te-am ales. Alege şi tu: eul-coloană,
eul-saturn, eul-maestru, eul-discipol.
Vine miezul nopţii. Decide-te
până nu mi s-a pus coroana.

Din turnul meu de iaspis

Să se termine bezna
în care ceva discret
şi înspăimântător zvâcni!
Timpul îşi ţine respiraţia
ca ceasurile laxe ale lui Dali.
Şi eu ezit să respir.
Număr în gând tot mai rar.
Inima numără indecisă, la pândă.
Aeru-i greu, de plumb. De cei vii
mă desparte o linie de hotar.
Când voi reveni printre ei
din turnul meu de iaspis,
fiinţa-mi va fi plutire.
Apollo îmi va spune dacă-am
trecut prin moarte, viaţă sau vis.

În zbor neruşinat

Da. Ochiul meu din suflet privea nelămurit
rotirea arzătoare a sinelui în sine,
în timp ce-ntregi planete se despărţeau grăbit
de osia fiinţei şi de materii fine.
Da. Ochiul meu din creier, de patimi ascuţit,
îşi îndrepta asprimea spre golul îngheţat
şi aducea în valea-i dedali din vechiul mit
cu sori aprinşi şi ageri în zbor neruşinat.
Da. Ochiu-mi dintre coaste, închis adeseori,
păzea în somn imagini, trezirea amânând,
şi se năştea o lume zvârlind în juru-i sori.
Eu nu voiam să ştiu de ce şi până când.
Da. Ochiul meu tiranic, triunghiular, din frunte,
luminile-şi săpa din viţa-i nepereche
în aeru-ntomnat ce înălţa o punte
spre ochiul revolut, de dincolo de veghe.

Bocet

Închide sinele în sine
şi lasă mâna să desprindă
punţile toate ce te leagă
de cei din jur, plecaţi în somn.
Închide sinele, coboară
în subteranele din ceruri.
Acolo vezi cum se-nfioară
şi rece caută să fie
şi suprapus pe cellalt sine
din viul, nevăzutul dom.

Flăcări de-oţel, gânduri zburate…

Gânduri zburate. Flăcări întinse
în miezul miezurilor de cer, de moarte.
Caut luna veche, plină. Şi găsesc un copac.
Caut vechiul tău chip, mâinile, ochii,
încheieturile tale de alte dăţi. Găsesc
în locul chipului tău un munte nervos, tânăr.
În locul mâinilor tale – o pădure de pini
indecişi, seculari. În locul ochilor tăi –
două pete de lumină ce dau drumul haitelor
de îngeri să se plimbe nelegaţi la aripi
prin lume. Mişună îngeri atotştiutori, tăcuţi,
pretutindeni: în munţii vii, în pădurea
de pini, la încheieturile gândurilor,
ale vieţilor, în dreptul semnelor de carte.
Cern semnele zilei. Rămân flăcări
de-oţel, aşchii de gânduri zburate.