● „Scriind o poezie vitală, despletită, frenetică, Aura Christi se plasează în câmpul de forţă al tinereţii sale natural eruptive, căreia nu-i pune zăgazuri, cu care caută, inteligent liric, a se confunda. E o «febră a sănătăţii», spre a folosi vorba unui vestit moralist francez, care asigură discursului nu doar un anume gen de asocieri – largi, retorice –, ci şi un ritm năvalnic, o scurgere gâlgâitoare, un ton satisfăcut de sine, victorios, precum un fâlfâit de drapel al eului, într-un văzduh în care «miroase etern a început, a ziuă neterminată». […] Precum, atât de des, la poeţii în blugi, se ivesc, sub pana Aurei Christi, şi semnele unei diformităţi, ale unui sarcasm plastic, drept indiciu al respingerii realului imediat, apăsător. Dispoziţia jubilantă a inaugurării lumii face loc unei dispoziţii dezolate, seci, ce reprezintă inversul dureros al celei dintâi. Marasmul sufletesc se transpune în limbajul decompoziţiei, al caricării, al urâtului. În mediul paradiziac se scurg imunde lichide expresioniste, care alcătuiesc contururi groteşti caracteristice, zgâlţâite de «icnete apocaliptice». […] Ca o notă diferenţială însă, în raport cu majoritatea poeţilor din generaţia ’80, Aura Christi pune un puternic accent pe eul auctorial. […] Printr-o zvâcnire romantică temperamentală, poeta de care ne ocupăm repune subiectul în funcţia sa tradiţională. Chiar cu asupra de măsură.”
Gheorghe Grigurcu, Demonului, cu recunoştinţă, România Literară, nr. 20, 22-28 mai, 1996, Anul XXIX
● „Aura Christi atacă temele grave şi eterne ale poeziei frontal, cu conştiinţa că a dobândit experienţa, profunzimea şi autenticitatea necesare pentru reuşita acestei tentative. Deşi nouăzecistă prin vârstă, poeta refuză demersurile congenerilor ei de a corupe solemnitatea oraculară a limbajului şi de a coborî tragicul în derizoriu; stau mărturie încrederea ei în metaforă, discursul amplu, cu volute elegante, efortul de recuperare a demnităţii actului confesiv şi discernământul în regizarea poemelor […]. Dincolo de timp şi de mode, jucându-şi şi trăindu-şi cu fervoare viaţa şi poemele împotriva sa, Aura Christi, oricând atacabilă pentru că e mereu redutabilă, poate fi unul dintre supravieţuitorii-martor ai unei lumi în continuă degradare, iar o consecinţă a acestei supravieţuiri va fi că fiinţa inconfortabilă îşi va relua rolul de atentator la superficialitate.”
Ioan Es. Pop, Aura poemului, Cartea, ianuarie 1996, Anul II
● „Autoarea volumului Împotriva mea redescoperă […] încărcătura de gravitate pe care o presupune oscilaţia sufletului feminin între reflecţie şi trăire, între poezie şi eros. Polarizat de două vocaţii mai degrabă opuse decât complementare, neliniştit de a nu-şi trăda chemarea autentică, acesta se autodefineşte ca o fiinţă de inter-regn, nici înger, dar nici demon, pe de-a întregul. Domeniul său predilect de manifestare este, în poezia Aurei Christi, o anumită zonă a dilematicului şi a problematizărilor care convine cel mai mult temperamentului predispus spre interogaţia gravă a autoarei. Depăşind intelectualismul şi percepţia «bidimensională» a lumii din volumul său de debut, poeta aduce, în ultima sa carte de versuri, o viziune caracterizată prin cultivarea imaginilor contrastive, strând corelată cu repetate treceri de la senzualitate la reflecţie, iar atunci când tonul discursiv şi excesul de abstracţiuni nu o anemiază, efectul acestei poezii e cu totul remarcabil. Căci redescoperă ceva din resursele elementare ale stării lirice şi, odată cu ele, câteva mari teme poetice.”
Octavian Soviany, Ieşirea din feminitate, Contemporanul, nr. 37, 1996